Cultura 667

SOCIETATE

Putem să credem diferit fără să ne privim diferit?

AUTOR: Paula-Raluca Năstase

Poți să preferi altă muzică decât mine fără să existe vreo problemă. Poți să ai alte opinii politice, să îți placă alte filme sau să ai alte hobby-uri. Putem chiar să avem păreri complet opuse despre anumite lucruri și să rămânem prieteni. Când vine vorba despre credință, însă, uneori diferența pare să capete o greutate mult mai mare.

De ce? Poate pentru că religia nu este doar o opinie oarecare. Pentru foarte mulți oameni, ea este legată de identitate, de familie, de valorile în care au crescut și de modul în care înțeleg lumea. Atunci când cineva pune la îndoială credința unei persoane, aceasta poate simți că este pusă la îndoială chiar ea.

SOCIETATE

Artistul, arta și libertatea de a ne contrazice

AUTOR: Raluca-Nicoleta Ene

Ce așteptăm de la un artist atunci când cântă pentru noi? Ne așteptăm să ne ofere doar muzică? Considerăm că opiniile sale politice fac parte inevitabil din ceea ce cumpărăm atunci când îi cumpărăm arta sau putem separa persoana publică, artistul, opera și spectacolul?

Un concert nu este doar spațiul artistului. În spatele lui există un organizator, un promotor, proprietarul unei săli și, în cele din urmă, un public care a cumpărat un bilet pentru un anumit spectacol. Atunci când un muzician folosește acea scenă pentru a transmite un mesaj politic, nu mai este vorba doar despre dreptul său de a avea o opinie. Intră în discuție și limitele pe care ceilalți participanți la acel spectacol sunt dispuși să le accepte.

SOCIETATE

Tinerii și noua economie: de la „societatea diplomei” la „societatea monetizării”

AUTOR: Adrian Șoaită

De ce tot mai mulți tineri români visează la unghii, trading și TikTok.

Observ un fenomen interesant de ceva vreme, drept pentru care am făcut un mini-studiu pe temă:
Foarte multe fete care sunt la facultate spun că, după ce termină, vor să „pună unghii”. Nu neapărat pentru că asta ar fi pasiunea lor de o viață, ci pentru că pe TikTok văd alte fete care spun că fac 8.000, 10.000 sau chiar 15.000 de lei pe lună.
La băieți, echivalentul este puțin diferit: crypto, trading, dropshipping, detailing auto, barbershop, Bolt, imobiliare, „agenție de social media”, automatizări cu AI.

Contează ce poți transforma în bani. O abilitate. Imaginea ta. Corpul tău. Mașina ta. Telefonul tău. Audiența ta de pe rețelele sociale. Un algoritm pe care îl poți folosi în avantajul tău. După cum spuneam, nu este greșit; este doar altfel decât suntem noi obișnuiți, ăștia născuți mai demult.

CIFRE CU SUBIECT ȘI PREDICAT

Remus Ștefureac: Datele indică o societate puternic divizată

Uniforma școlară pare să fie privită mai puțin ca un instrument de disciplină și mai mult ca un mecanism de diminuare a diferențelor sociale vizibile dintre copii. Susținerea sa consistentă indică o sensibilitate publică foarte ridicată față de inegalitățile care se manifestă în interiorul școlii. Dincolo de reducerea discriminării, rezultatul poate indica și o nevoie mai generală de ordine, predictibilitate și repere comune în spațiul școlar.

Sondaj INSCOP pe tema educației (2026)

77% dintre cei chestionați consideră că uniforma școlară obligatorie ar reduce discriminarea dintre elevi în foarte mare sau destul de mare măsură (52.9% în foarte mare măsură și 24.1% în destul de mare măsură). În schimb, 20.6% își exprimă dezacordul față de această măsură (8.1% sunt de acord în destul de mică măsură și 12.5% în foarte mică măsură/deloc). Non-răspunsurile însumează 2.4%.

Apreciază că uniforma obligatorie ar diminua discriminarea într-un procent mai ridicat decât restul populației: votanții PSD și AUR, femeile, persoanele cu vârsta de 60 de ani și peste, cei cu educație primară și angajații la stat. Persoanele cu vârsta de peste 45 de ani, cei cu nivel de educație primară sau medie, locuitorii din urbanul mare și angajații la stat sunt de părere într-o proporție mai mare decât media că uniforma școlară nu ar reduce discriminarea.

ARTE

LITERATURĂ

Un bildungsroman care miroase
a tămâie, cafea și răzbunare

AUTOR: Daniel Sur

Andreea Ionescu-Berechet — scenaristă, fost jurnalist de televiziune, cadru universitar — vine în proză cu un prim roman inspirat din viața bunicii sale, pictorița Constanța Stratulat. E o proză cu nerv, cu atmosferă și cu o anumită cruzime în privire.

Un roman de debut care își știe povestea și are libertatea de a o spune cu umor negru, fără să-și menajeze personajele, nu apare chiar în fiecare an. Berechet nu scrie despre o orfană care așteaptă să fie salvată. Ila își croiește singură drumul, prin desen, prin furt și prin refuzul de a ierta doar pentru că cineva i-a dat viață.

ARTE

LITERATURĂ

Șase povești, cinci povestitori și
o singură istorie în mișcare

AUTOR: Elena Simion

Este o intrare clasică în fantasticul Doinei Ruști: o anomalie se instalează în cotidian fără explicații, iar lumea, în loc să se oprească, își continuă viața în jurul ei. Supranaturalul nu coboară solemn în realitate, ci se amestecă printre mirosuri, pofte și treburi urgente. Tocmai de aceea povestea devine credibilă.

Romanul Matuf, peruchierul începe în Bucureștiul lui Nicolae Mavrogheni, cu o prăvălie de peruci. În fața ușii se află un prag galben, iar înăuntru, printre obiecte a căror întrebuințare nu este limpede, lucrează un negustor cu părul alb, împletit în codițe. Oamenii intră și ies schimbați: mai înalți, mai tineri, mai bogați sau, uneori, de nerecunoscut. Unii par să dispară cu totul.

ARTE

„Am ocolit secția de pictură pentru că acolo era și este foarte multă aroganță nejustificată”

Interviu cu Hortensia Mi Kafchin, artistă cu lucrări în colecțiile Centre Pompidou din Paris, Leslie-Lohman Museum of Art din New York și Ludwig Museum din Köln

Am pictat aproape toată copilăria icoane bizantine. Iubesc pictura religioasă, mănăstirile ortodoxe, Imperiul Bizantin și toată atmosfera de rigoare.

Hortensia Mi Kafchin este o artistă trans română, născută la Galați în 1986 sub numele Mihuț Boșcu. A absolvit în 2010 Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, secția Ceramică, Sticlă și Metal, iar ulterior s-a apropiat de comunitatea artistică formată în jurul Fabricii de Pensule. Pentru o perioadă, a lucrat în studioul lui Adrian Ghenie, pe care l-a asistat inclusiv la realizarea Camerei Dada. Este reprezentată de Galerie Judin din Berlin și P·P·O·W din New York. În 2026, prezentarea lucrării la Leslie-Lohman și participarea la Moderna Museet adaugă două contexte instituționale importante unui parcurs care include deja prezentări la Palais de Tokyo, Centre Pompidou și MNAC București.

ARTE

Mihók Tamás: „Nu mă aștept ca ierarhiile poetice să fie numai și numai pe merit”

Interviu cu Mihók Tamás, poet, traducător și editor la revista „Familia”, coordonator al colecției /pocket și co-fondator al clubului de poezie „Pragul Vaida” din Oradea

Uite o practică pe care am sesizat-o de pe tușă și care ar merita cartonaș: să dai unei cărți de poezie mai mult de două premii majore pe an. Să ne-nțelegem (vorba lui Bolojan), anual apar vreo 15-20 de volume premiabile. Dacă tu, ca juriu, oferi 3-4-5 premii unei cărți, iar pe celelalte le ignori complet, se creează falsa impresie că există o prăpastie valorică între cele două categorii. Mă rog, cealaltă falsă impresie e și mai tristă: credința că încurajezi un autor oferindu-i o tonă de premii. 

Mihók Tamás a publicat cinci volume de poezie, de la „Șantier în rai” (2013) până la „æs alienum” (2024), și a tradus peste optzeci de autori maghiari. Pentru „æs alienum” a primit, în 2025, titlul de Tânărul Scriitor al Anului la gala organizată de Muzeul Național al Literaturii Române.
Coordonează /pocket, o nouă colecție de poezie a Editurii ART și, la Oradea, a co-fondat clubul lunar de lectură „Pragul Vaida” și extensia lui estivală, Vaida Outdoor Sessions, cu spectacole de poezie live și muzică, organizate în diverse grădini publice.

ARTE

FOTOGRAFIE

Andrei Gavrilița: lumina care nu s-a reflectat
de pe nimic

AUTOR: Flavian Savescu

BORDERLAND_32 e un portret de două ori imposibil: o dată pentru că ochii sunt acoperiți, a doua oară pentru că nu există ochi. Nimeni nu a stat vreodată în fața obiectivului. Lumina care a desenat chipul nu s-a reflectat de pe nicio piele — a fost emisă de un ecran. Andrei Gavrilița fotografiază lumi care nu există.

Critica fotografică românească tratează încă imaginea de ecran, imaginea de joc, imaginea generată ca subiecte exotice, exterioare fotografiei „adevărate”, bune de discutat la rubrica amenințări. Borderland le arată deja înăuntru: făcute cu aparat, cu punct de stație, cu expunere, tipărite, legate în carte, agățate pe simeză.

PERSPECTIVE

Politică

ARHIVA INIȚIATIVELOR INDEPENDENTE

Locuri de poveste
Geografia romanelor românești

Imagini. Năsăud – înainte și după Rebreanu. Locuri de poveste

Istoric a fost cunoscut ca reședință pentru Districtul Grăniceresc Năsăud. Pe atunci, o parte dintre soldați au luptat la Austerlitz împotriva lui Napoleon Bonaparte. Aceștia erau cunoscuți și sub denumirea de „cătanele negre”. 

Orașul Năsăud, dar și localitățile din jurul său, se confruntă cu aceleași probleme socio-economice, demografice și de infrastructură specifice orașelor mici din România. Vorbim tot despre declinul demografic și îmbătrânirea populației. Năsăudul pierde constant populație, în speciali tineri. Din lipsă de oportunități, aceștia pleacă spre centrele universitare mari (cum sunt Cluj-Napoca sau Timișoara), dar și în străinătate, acolo unde sunt locuri de muncă mai bine plătite.  

Imagini. Odobești – înainte și după vizita lui Ștefan Gheorghidiu

Foarte important, în istoria economică a Moldovei, Odobeștiul a reprezentat un pilon central în comerțul cu Imperiul Rus, inclusiv cu regiunea Kievului. Legăturile comerciale dintre Odobești și spațiul rusesc/ucrainean s-au dezvoltat mai ales în secolul al XVIII-lea. Intermediarii au fost așa-numiții negustorii cazaclii.

Orașul a intrat în comunism cu o populație redusă, de aproximativ 4.500 de locuitori. Scăderea a fost amplificată și de emigrarea în masă a comunității evreiești, istoric importantă în comerțul cu vin. Urbanizarea comunistă din intervalul 1966–1989 a dublat populația – 8.500 de locuitori la finele comunismului. Această creștere s-a datorat inclusiv înglobării administrative a satelor vecine Unirea și Botești (începând cu anul 1968).

Imagini. Lipova – înainte și după „Mara” lui Slavici

Rând pe rând, urbea a fost reşedinţă regală (în secolul al XV-lea), oraş liber (la sfârşitul secolului al XVI-lea), sangeac turcesc, cu intermitențe, între 1550 şi 1718, și sediu de district al administraţiei imperiale austriece (1718-1778). Între 1779 și 1918, Lipova aparţine comitatului Timiş şi apoi comitatului Arad, aflat sub controlul Ungariei. După unirea de la 1918, în intrebelic, Lipova a fost în judeţul Timiş-Torontal, iar din 1968 este parte a judeţului Arad.

Dacă în epoca descrisă de Ioan Slavici în nuvela Mara principalele amenințări țineau de incendii, boli și bariere etno-religioase stricte într-o economie patriarhală, lumea de azi a Lipovei trăiește în ritmurile globalizării, cu declin demografic accentuat – inclusiv migrația tinerilor, dependență economică de câteva corporații străine și degradarea patrimoniului balnear. 

Imagini. Baia Mare – fundalul operei lui Augustin Buzura

Activitatea economică principală i-a influențat demografia. La sfârșitul secolului al XVII-lea populația orașului era de doar 3.500 de locuitori. Ulterior, cu dezvoltarea industriei miniere, Baia Mare crește, nu așa de spectaculos însă. În 1896 avea puțin peste 9.000 de locuitori, iar în 1948 aproximativ 20 de mii.

Miza zilelor noastre, luând în calcul și modelul economic al României de acum, unul de strictă dependență de fluxurile de capital străin, înseamnă păstrarea capitalul uman și atragerea investitorilor externi. Sunt și alte câteva probleme majore pe care orașul trebuie să și le rezolve, de la criza ecologică (orașul a fost timp de decenii unul din cele mai poluate orașe din Europa), la migrația forței de muncă, inclusiv a celei înalt calificate (brain drain) – cu deficit de specialiști în domenii de vârf precum IT și alte sectoare tehnologice. 

Imagini. Medeleni – cu sau fără Ionel Teodoreanu

„Încercări de a-mi ucide moartea”, așa scria Ionel Teodoreanu despre La Medeleni și Ulița copilăriei. Într-o oarecare măsură, scriitorul i-a ucis moartea și micului sat Medeleni. Iar asta e cu atât mai spectaculos cu cât a făcut-o oarecum din întâmplare.
De ce a ales acest nume pentru localitatea fictivă din romanele sale nu e clar. Poate pentru că suna frumos. Mai târziu, avea să se dezică de micul sat de pe Prut. Nu acel Medeleni l-a inspirat, ci unul care trăia doar în mintea lui, adunat din amintirile unei copilării dintr-o margine de Iași. Dar era prea târziu. Uriașul său fan-club pusese deja degetul pe hartă și găsise un loc fizic pentru paradisul copilăriei.

Ce este cert e că vor rămâne poveștile (și cititorii lor) despre vacanțele în lume lipsită de griji a satului idilic al bunicilor. Pentru că în lumea noastră, una tot mai citadină, copiii își petrec tot mai rar vacanțele la țară. 

Articol din cadrul proiectului „Locuri de poveste” realizat de Fundația Culturală Augustin Buzura în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române.

Locuri de poveste este un proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Mențiune AFCN: „Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”