Despre literatura română, traducători și vremurile care nu mai așteaptă
Vremurile s-au schimbat. Nu de ieri, nu de azi. Se schimbă sub ochii noștri și se vor schimba încă și mai mult. Unele practici administrative, însă, continuă să funcționeze după logici care nu mai corespund modului în care circulă astăzi literatura. Cărțile trec frontierele rapid, iar evaluarea lor rămâne uneori concentrată asupra documentelor de procedură, nu asupra efectului cultural pe care îl produc.
Cine duce o carte românească în Germania nu transportă numai hârtie. Transportă o limbă, o memorie, o lume. O aduce în fața unui cititor care nu cunoaște și nu trebuie să cunoască rubricile unui formular românesc. Cititorul are nevoie de o carte valoroasă, bine tradusă, bine editată și accesibilă. Administrația are responsabilitatea de a crea condițiile prin care aceste lucruri să poată fi verificate și susținute.
De aproape cincizeci de ani traduc, editez și contribui la promovarea literaturii române în spațiul germanofon. Am făcut acest lucru fără sprijin financiar instituțional românesc pentru această activitate. Nu invoc această experiență pentru a solicita un privilegiu, ci pentru a descrie o realitate profesională: transferul unei cărți dintr-o limbă în alta presupune ani de muncă, răbdare, resurse și asumarea unor riscuri. Rezultatul nu se limitează la apariția unui volum. Cartea poate deveni accesibilă cititorilor, poate intra în biblioteci, în cataloage și în dialogul unei alte culturi.
Nimeni nu poate garanta succesul fiecărui volum. Se pot garanta însă seriozitatea traducerii, calitatea ediției și existența unor căi reale de distribuție. Se pot prezenta bibliografii, cataloage, comenzi, recenzii, mențiuni și citări. Se poate indica unde a ajuns o carte și, la fel de important, se poate preciza cu onestitate atunci când circulația ei este încă limitată.
O factură dovedește că o cheltuială a fost efectuată. O chitanță dovedește că o sumă a fost primită. Aceste documente sunt necesare pentru controlul financiar, dar nu pot demonstra singure că literatura a trecut o frontieră culturală. Evaluarea banului public trebuie să includă atât verificarea cheltuielii, cât și analiza rezultatului urmărit. Contabilitatea și impactul cultural sunt dimensiuni distincte, care trebuie corelate, nu confundate.
Între timp, cartea se produce și circulă prin forme mai diverse decât în urmă cu patruzeci de ani. Există tiraje mici, ediții electronice, imprimare la cerere, rețele internaționale de librării, cataloage comune și biblioteci digitale. Aceste posibilități nu înlocuiesc profesionalismul editorial și nici nu justifică lipsa unor dovezi privind accesul publicului. Ele arată însă că rezultatul cultural nu poate fi măsurat exclusiv prin dimensiunea tirajului sau prin existența unui stoc fizic. Criteriul esențial trebuie să fie accesibilitatea reală a cărții și capacitatea ei de a ajunge la cititori.
România se pregătește să fie țară invitată de onoare la Frankfurt în 2028. Vor exista discursuri, fotografii și mese rotunde. Acestea pot fi utile, dar nu sunt suficiente. Întrebarea esențială este mai simplă: câte cărți românești vor putea fi cumpărate în limba germană la un an după încheierea târgului? Câte vor rămâne în cataloage și biblioteci? Câte vor fi citite și discutate fără ca autorul să fie prezent pentru a le explica?
Un eveniment internațional poate deschide o ușă. Dar numai disponibilitatea durabilă a cărților, accesul cititorilor și continuitatea traducerilor pot transforma o apariție festivă într-o prezență culturală reală.
Există scriitori români care au ajuns dincolo de granițe, iar această reușită trebuie susținută. În același timp, literatura română are mai multe voci relevante decât cele care apar cel mai frecvent în circulația internațională. În fiecare gen există autori și opere care merită evaluate pentru traducere. Nu toți beneficiază de aceleași relații editoriale, de aceeași vizibilitate sau de aceleași oportunități. Absența din circuitul internațional nu constituie, prin ea însăși, o dovadă a lipsei de valoare.
Nu susțin că un autor necunoscut este automat mai bun decât unul consacrat. Susțin însă că evaluarea trebuie să se bazeze pe criterii literare și profesionale, nu exclusiv pe notorietate sau pe accesul la anumite rețele. Selecția este necesară, dar trebuie să fie explicabilă, transparentă și deschisă. Criteriile trebuie formulate clar, aplicate consecvent și comunicate astfel încât deciziile să poată fi înțelese și verificate.
În octombrie 2026, am primit răspunsuri de la instituții românești și europene. Parlamentul European a subliniat încă din 2023 importanța sprijinului pentru traducerea și circulația cărților. Comisia Europeană a recunoscut rolul traducerilor literare, al diversității lingvistice și al accesului cultural peste frontiere, fără să se pronunțe asupra unei reguli naționale concrete. Academia Română a admis că publicarea, catalogarea și circulația electronică pot constitui forme autentice de promovare și că munca traducătorului trebuie diferențiată de producția tehnică a cărții. Academia a formulat și rezerve față de unele dintre proiectele mele. Le consemnez ca parte a dialogului instituțional. O dezbatere serioasă nu presupune acord unanim, ci argumente clare și criterii aplicate consecvent.
Întrebarea este aceasta: dacă statul dorește ca literatura română să intre în viața altor popoare, de ce nu evaluează mai direct această circulație? De ce nu solicită dovezi privind traducerea, distribuția, prezența în biblioteci și accesul cititorilor? Cum poate fi evaluată corect o inițiativă de dimensiune redusă dacă sunt luați în calcul numai indicatorii potriviți proiectelor mari? Și cum poate fi încurajată inițiativa independentă dacă rezultatele ei sunt analizate prin criterii care nu țin cont de realitatea în care a fost realizată?
Instituțiile nu sunt adversarii culturii, iar funcționarii nu trebuie priviți în bloc ca persoane indiferente față de cultură. Problema apare atunci când procedura devine mai importantă decât scopul pentru care a fost creată. O politică publică eficientă trebuie să urmărească nu numai ceea ce se cumpără și se tipărește, ci și ceea ce rămâne: o operă tradusă, disponibilă, catalogată, citită și integrată în circuitul cultural.
Nu formulez acuzații de fraudă și nu atribui intenții fără dovezi. Solicit verificări reale și egale pentru toți: pentru proiectele cu nume consacrate, pentru editurile mici și pentru inițiativele independente. Atunci când sunt folosiți bani publici, trebuie să poată fi urmărite atât cheltuielile, cât și rezultatele. Iar atunci când o instituție respinge o inițiativă, ar trebui să explice clar ce criteriu aplică și ce interes cultural urmărește să protejeze.
Este nevoie de o evaluare care să lege controlul financiar de rezultatul cultural, fără să le confunde. Pentru fiecare proiect ar trebui să poată fi urmărite, în funcție de dimensiunea și natura sa: calitatea și seriozitatea traducerii; calitatea editorială a volumului; existența unor canale reale de distribuție; accesul în librării, biblioteci, cataloage și platforme digitale; dovezile privind citarea, recenzarea sau utilizarea cărții; proporția dintre resursele investite și rezultatele obținute; precum și limitele și dificultățile specifice proiectelor independente sau de dimensiune redusă.
Aceste criterii trebuie aplicate tuturor, indiferent de notorietatea autorului, de mărimea editurii sau de apartenența la o anumită rețea. În același timp, ele trebuie să permită forme diferite de circulație și să nu excludă automat edițiile electronice, imprimarea la cerere sau tirajele mici atunci când accesul publicului poate fi demonstrat.
Acest manifest nu solicită un tratament preferențial. Propune o discuție despre o cultură care are mai mulți autori decât vitrine și mai mulți traducători decât apar în prezentările oficiale. Este o discuție despre traducătorul care lucrează independent, despre editura mică ce își asumă un risc, despre scriitorul valoros care nu are încă acces la o rețea internațională și despre cititorul străin care nu a descoperit încă literatura română.
Am ajuns însă la o concluzie clară: eu am încheiat acest dialog cu instituțiile care refuză să vadă munca, rezultatul și realitatea culturală dincolo de propriile proceduri. Nu mai aștept de la ele recunoaștere, sprijin sau validare. Am prezentat documente, am formulat argumente și am oferit posibilitatea unei evaluări corecte. Dacă, după toate acestea, instituțiile aleg să rămână închise, responsabilitatea nu mai este a mea. Nu mai doresc să-mi consum timpul și energia încercând să conving structuri care nu vor să asculte.
De aceea, acest manifest nu mai este adresat celor care au puterea de a decide, dar au ales să nu înțeleagă. Este adresat celor care încă mai speră: traducătorilor care lucrează fără sprijin, scriitorilor care nu au acces la cercurile potrivite, editurilor mici care își asumă riscuri și cititorilor care cred că literatura poate trece frontierele fără permisiunea unei uși închise. Manifestul meu este pentru cei care încă mai cred că se poate construi o politică culturală dreaptă, transparentă și deschisă.
Vin alte vremuri. Vor apărea alte tehnologii, alte forme de lectură, alte piețe și alte generații. Nu toate schimbările vor fi benefice, dar ele vor modifica inevitabil modul în care literatura este produsă și distribuită. Dacă vrem ca literatura română să fie prezentă în lumea care vine, avem nevoie de politici care să încurajeze accesul, diversitatea și inițiativa, nu de un singur model administrativ aplicat tuturor situațiilor.
Iubirea de cultură nu se declară. Se dovedește prin măsuri care permit culturii să ajungă la ceilalți.
Acolo unde o carte poate trece granița, regulile ar trebui să-i verifice calitatea și traseul, nu să-i blocheze accesul prin criterii care nu mai reflectă realitatea circulației culturale.
Afirmațiile prezentate aici se bazează pe documente și corespondență care pot fi consultate și verificate. Propun ca orice evaluare a acestor chestiuni să pornească de la aceleași principii: documentare, transparență și criterii aplicate uniform.
Boppard, 19 octombrie 2026