Doina Ruști, Matuf, peruchierul, Humanitas Junior, 2026
Romanul Matuf, peruchierul începe în Bucureștiul lui Nicolae Mavrogheni, cu o prăvălie de peruci. În fața ușii se află un prag galben, iar înăuntru, printre obiecte a căror întrebuințare nu este limpede, lucrează un negustor cu părul alb, împletit în codițe. Oamenii intră și ies schimbați: mai înalți, mai tineri, mai bogați sau, uneori, de nerecunoscut. Unii par să dispară cu totul.
Este o intrare clasică în fantasticul Doinei Ruști: o anomalie se instalează în cotidian fără explicații, iar lumea, în loc să se oprească, își continuă viața în jurul ei. Prăvăliile se deschid, brutarii coc pâine, la ospătărie se scoate dovleacul din cuptor, copiii merg la lecții, negustorii își strigă marfa. Supranaturalul nu coboară solemn în realitate, ci se amestecă printre mirosuri, pofte și treburi urgente. Tocmai de aceea povestea devine credibilă.
Numai că Matuf, peruchierul nu rămâne romanul unui vrăjitor din Bucureștiul fanariot. Povestea se desface treptat într-o ficțiune speculativă, ale cărei teme dominante sunt călătoria în timp, inteligența artificială și civilizațiile postumane. Avem aici o poveste despre nașterea miturilor și a religiilor, dar și despre constituirea arhivelor. Fiecare lume crede că deține explicația definitivă, până când o altă voce îi dezvăluie limitele.
Arhitectura vocilor
Construcția este principala reușită a cărții. Romanul cuprinde șase povești și cinci povestitori — Nane, Ani, Zinca, Linor și Matuf, care povestește de două ori. Nu avem însă cinci monologuri așezate unul lângă altul și nici cinci versiuni concurente ale aceleiași întâmplări. Procedeul este mai subtil: un personaj aflat în povestea unui narator devine povestitorul secțiunii următoare. Narațiunea se transmite de la unul la altul ca o energie în plină desfășurare, iar revenirea lui Matuf în ultima parte închide circuitul. Personajul titular, care părea inițial sursa misterului, devine conștiința morală asupra căreia apasă adevărul întregii istorii.
Nane îl vede inițial pe Matuf din afară și îl transformă într-un vrăjitor. Ani îl întâlnește pe Nane în Bucureștiul contemporan și îl interpretează potrivit propriilor repere: îl crede mascotă publicitară, om fără adăpost, poate un băiat traumatizat. Matuf îi vede pe amândoi din perspectiva civilizației sale și îi socotește „terminați“, exemplare ale unei umanități biologice depășite. Zinca ajunge într-un viitor în care Matuf și lumea lui sunt deja obiecte ale memoriei și ale mitului. În fine, Linor schimbă sensul întregii istorii, dezvăluind că lumea postumană însăși s-a născut dintr-o dramă personală și din informații fragmentare.
Fiecare narator posedă mai multe date decât precedentul, dar nu neapărat mai mult adevăr. Aceasta este distincția esențială. Romanul nu construiește o scară liniară, la capătul căreia ultima voce ar explica totul, ci o succesiune de conștiințe parțiale. Nane înțelege puțin, dar simte exact. Matuf dispune de tehnologii și arhive extraordinare, însă interpretează greșit oamenii. Linor cunoaște geneza civilizației viitoare, dar propria suferință a deformat-o. Ani trăiește lângă viitor fără să știe ce reprezintă ea însăși în acel viitor.
Schimbarea naratorului este mecanismul epicului. Cititorul nu primește o lume de-a gata, ci asistă la crearea ei.
Nane, inocentul
Prima voce aparține unui adolescent de pe strada Lipscani, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Nane este curios, gelos, nesigur. Nu vrea să moștenească brutăria familiei, dar nici nu știe ce altceva ar putea deveni. Citește Viața lui Alexandru cel Mare și visează la fapte eroice. Îndrăgostit de Zinca, îl invidiază pe Rățoi, prietenul care pare să aibă curajul plecării. Este un erou imperfect, iar vocea lui creează fantasticul din observații fragmentare. Privește perucheria de la fereastră, face presupuneri, se răzgândește și rămâne prudent în privința peruchierului. Chiar și după ce lumea începe să-l considere pe Matuf un vrăjitor care îndeplinește dorințele, Nane continuă să se îndoiască.
Bucureștiul de altădată se naște din detalii senzoriale: zăpada de pe stradă, mirosul de dovleac copt, pâinea scoasă din cuptor, felinarele, hainele și căciulile, strigătele negustorilor. Documentul istoric este complet absorbit în experiența unui adolescent. De aici vine naturalețea primului capitol și, în mare măsură, forța întregului roman.
Cititorul vede exact cât vede Nane, iar această limitare produce suspansul. În același timp, Matuf este puternic atât timp cât rămâne în vitrină, contemplat de la distanță.
Ani: prezentul ca dialect al certitudinii
Trecerea la povestea următoare este șocantă. Nane ajunge în Bucureștiul contemporan, iar lumea fanariotă, care până atunci constituise realitatea completă a romanului, devine dintr-odată imposibilă, caraghioasă, suspectă.
Ani vorbește repede, folosește englezisme și locuiește într-o lume care ne este foarte cunoscută, cu rețele sociale și dorințe recognoscibile. Pentru ea, telefonul este banal, iar băiatul venit din secolul al XVIII-lea reprezintă anomalia. În schimb, Nane este consternat, devastat de noua lume. Străzile Bucureștiului actual sunt pentru el versiuni monstruoase ale unei geografii cunoscute.
Umorul se naște din „traducerea” reciprocă. Fiecare recunoaște obiectele celuilalt, dar le atribuie altă funcție. Nane încearcă să înțeleagă prezentul prin vocabularul său; Ani încearcă să-l explice pe Nane prin categoriile psihologice și sociale ale timpului ei.
Oralitatea foarte accentuată a poveștii spuse de Ani poate părea, la început, o fixare riscantă într-un prezent recognoscibil prin branduri, inteligență artificială, jocuri și formule generaționale. Dar acest risc este asumat și integrat în tema cărții. Limbajul lui Ani este limba unei epoci convinse că reprezintă ultima versiune a lumii. Din perspectiva oamenilor de lumină, însă, tot ceea ce pentru Ani înseamnă tehnologie recentă va deveni o formă de arhaism.
Dacă vocea lui Nane produce misterul, vocea lui Ani produce coliziunea dintre lumi. Ea introduce și una dintre întrebările decisive ale romanului: ceea ce numim progres reprezintă o superioritate reală sau doar incapacitatea unei epoci de a-și vedea propriul caracter provizoriu?
Matuf: zeul privit din interior și alte lumi
Abia prin povestea lui Matuf romanul intră în zona care urcă spre punctul culminant și își schimbă din nou convenția. Vrăjitorul oriental se dovedește a fi o ființă postumană, pregătită ca „maestru al dorințelor“. Părul său este viu, poate pătrunde în mintea oamenilor, le poate citi aspirațiile și îi poate transporta în alte timpuri.
Matuf, atotputernic în ochii lui Nane, se dovedește sentimental, stângaci, temător și nu întotdeauna competent. Este supravegheat, evaluat și amenințat. Nici lumea lui nu este perfectă.
Aici intervine una dintre cele mai fertile răsturnări ale romanului. Lumea lui Matuf se află în viitorul îndepărtat al lumii de azi, într-o eră post-AI. Amănuntele cotidiene, construite cu imaginație și atenție la detaliu, dau consistență noului univers. Aici încep să apară liniile principale ale conflictului, transformat între timp.
Poveștile următoare aduc rezolvarea treptată a conflictului. Firele merg înapoi, spre lumea lui Mavrogheni, unde fetele nu merg la școală, dar și înainte, spre lumea în care ajunge Zinca. Abia prin povestea spusă de ea se înțelege că strada Lipscani este organismul central al romanului. Metamorfoza arhitecturii și evoluția istorică devin părți ale memoriei colective.
Casele se schimbă, se prăbușesc, se reconstruiesc și capătă alte funcții. Perucheria devine locuință, laborator, Casă a Creației și arhivă. Orașul imaginat de o fată căreia epoca ei îi interzice educația devine matricea unei civilizații.
Dacă Matuf poate transporta ființe prin timp, Zinca înțelege spațiul în care timpul lasă urme. Ea reprezintă memoria constructivă a romanului. Nu păstrează trecutul într-o formă intactă, ci îi oferă o casă nouă.
Linor și povestea ascunsă
A cincea voce apare sub forma unei scrisori trimise din viitor. Linor nu este doar un narator ulterior, ci ființa care deține o parte din geneza lumii lui Matuf. Scrisoarea ei schimbă raportul dintre creator și creație.
Deși rămâne în centrul romanului, Matuf nu mai este, pentru un timp, personajul principal. Ingenios construit, deznodământul aduce în prim-plan o dramă personală și metamorfozele prin care aceasta trece. Zeul civilizației postumane se dovedește rezultatul unei biografii deformate de timp.
Scrisoarea lui Linor nu oferă însă adevărul ultim. Deznodământul este amânat și mutat pe o nouă treaptă a poveștii.
Cum se scrie un roman prin trecerea personajului în locul naratorului
Literatura contemporană cunoaște numeroase romane polifonice, dar procedeul din Matuf, peruchierul trebuie delimitat de simpla alternare a vocilor. Într-un roman polifonic obișnuit, mai multe personaje povestesc aceeași criză ori își așază experiențele în paralel. Aici, fiecare voce îl conține deja pe următorul narator, mai întâi ca personaj văzut din afară.
Modelul comparativ cel mai apropiat este Ghostwritten de David Mitchell, unde nouă narațiuni trec dintr-un spațiu și dintr-o conștiință în alta, iar personaje periferice și întâmplări aparent minore creează legăturile. În Cloud Atlas, același scriitor așază șase istorii una în interiorul alteia și traversează epoci și genuri diferite. Dar la Mitchell arhitectura este vizibil construită ca rețea ori mecanism simetric. La Doina Ruști, schimbarea vocilor pare produsă din interiorul poveștii: personajul intră în câmpul vizual al naratorului și îi preia, aproape organic, dreptul de a povesti.
O altă apropiere posibilă este Jennifer Egan, mai ales în A Visit from the Goon Squad și The Candy House. Egan deplasează personajele principale spre periferie și aduce în centru figuri care, într-un capitol anterior, păreau secundare. De asemenea, schimbă registrele și formele în funcție de conștiința personajului. La Egan, rezultatul este o rețea socială și afectivă; în Matuf, rezultatul este un lanț cauzal. Fiecare narator nu doar continuă povestea, ci modifică trecutul acesteia.
Prin călătoria între secole și prin felul în care destine îndepărtate converg spre o istorie comună, romanul poate aminti de Sea of Tranquility de Emily St. John Mandel sau de Cloud Cuckoo Land de Anthony Doerr. La Mandel, timpul este străbătut de o anomalie care pune sub semnul întrebării consistența realității. La Doerr, cinci personaje din epoci diferite sunt legate prin supraviețuirea unei cărți. În Matuf, obiectul care unește timpurile nu este un manuscris și nici o anomalie abstractă, ci o stradă locuită și refăcută la nesfârșit.
Construcția pe niveluri de realitate poate aduce în minte și filmul Inception al lui Christopher Nolan, mai ales prin felul în care fiecare plan modifică sensul celui precedent. Asemănarea privește însă arhitectura, nu subiectul: la Nolan coborârea are loc prin straturile visului, în timp ce la Doina Ruști deplasarea se produce între epoci, memorii și versiuni succesive ale aceleiași lumi.
Totuși, Doina Ruști se deosebește de aceste modele prin importanța acordată oralității. Vocile nu sunt diferențiate doar prin informațiile pe care le posedă, ci prin ritm, vocabular, comparații, umor și felul în care percep materia. Nane vede mâncare, haine și gesturi. Ani vede branduri, comportamente și coduri sociale. Dincolo de acestea, există un ritm al povestirii care îl ține pe cititor legat de firul epic.
Fiecare personaj are propria mișcare spontană, propriul mod de a decide ce este important. Doina Ruști nu distribuie aceeași voce în cinci corpuri, ci construiește cinci criterii ale realității.
Lipscani, personajul care nu vorbește
Într-un roman cu cinci povestitori, centrul stabil nu este niciunul dintre ei. Este strada Lipscani.
Ea traversează toate epocile: uliță comercială în vremea lui Mavrogheni, spațiu turistic în prezent, loc al transformării postumane și, la Marginea Timpului, arhivă necesară. Pe suprafața ei se schimbă vitrinele, limbile, tehnologiile și speciile. În profunzime însă, strada păstrează urmele fiecărei vieți.
Timpul romanului nu seamănă cu o linie, ci cu stratificarea unui oraș. Trecutul nu dispare, ci rămâne sub prezent, ca fundațiile unei case vechi. De aceea, trecerile temporale nu par rupturi. Personajele locuiesc, în fond, în aceeași geografie, chiar dacă realitățile lor sunt despărțite de secole.
Aici se vede continuitatea cu imaginarul fanariot al Doinei Ruști, dar și depășirea lui. Bucureștiul vechi nu mai este doar o lume recuperată literar, ci materia din care se fabrică viitorul. Fanariotismul, inteligența artificială și postumanitatea nu sunt teme juxtapuse, ci faze ale aceleiași istorii despre felul în care o epocă o inventează pe următoarea.
Părul și identitatea transferabilă
Simbolul central al romanului este părul lui Matuf. El crește, se taie, pătrunde în minți, citește dorințe și produce transformări. Este corp, antenă, instrument tehnologic, dar și rezervor afectiv.
Părul face vizibilă o idee care traversează întreaga carte: identitatea nu îi aparține în întregime individului. Fiecare ființă conține aspirații venite de la alții. Matuf se risipește în oamenii pe care îi transformă. Alex continuă să existe în programe și arhive. Linor supraviețuiește în temeliile altei civilizații.
Miza morală: dreptul de a fi imperfect
Sub aventura temporală se află întrebarea morală a romanului: ce responsabilitate are creatorul față de o lume apărută din greșelile sale?
Matuf descoperă că existența propriei civilizații depinde de o succesiune de accidente. Ar putea interveni în trecut. Ar putea împiedica tragedia inițială și ar putea „repara“ istoria. Multe sunt posibilitățile, dar direcția este una singură. Adevărata alegere nu se face între bine și rău, ci între perfecțiunea abstractă și responsabilitatea față de viețile deja existente. Nu vreau să intru în amănunte, dar de aici vine frumusețea finalului. După civilizații, mituri, crime și călătorii cosmice, personajul ajunge în fața unei posibilități simple. Este o alegere despre care nu voi vorbi, ca să nu dezvălui finalul.
Un roman crossover în sensul deplin al termenului
Când am citit prezentarea și am întâlnit cuvântul crossover, m-am îndoit. După lectură însă, pot spune că Matuf, peruchierul poate fi citit de adolescenți ca aventură, poveste fantastică și roman al alegerii. Toate personajele se află în punctul în care moștenirile intră în conflict cu identitatea dorită.
Pentru cititorul adult, romanul deschide o reflecție mai gravă asupra inteligenței artificiale, a memoriei culturale și a mitologiilor tehnologice. Viitorul nu apare ca triumf al inteligenței asupra materiei, ci ca rezultatul unei nostalgii. Uneori, în spatele tehnologiei stă doliul; alteori, o descoperire lipsită inițial de sens ajunge să întemeieze o lume.
Valoarea cărții stă în primul rând în felul în care își transformă ideile în acțiune. Romanul nu așază în conflict omul și inteligența artificială și nu întrerupe aventura pentru a-și demonstra tezele. Întrebările despre libertate, memorie și identitate se nasc din destinele personajelor, din erorile lor și din trecerea poveștii de la o voce la alta. Complexitatea construcției stimulează plăcerea lecturii, iar spectaculosul lumilor traversate generează, cel puțin din perspectiva mea, emoția.
Matuf, peruchierul reușește astfel să unească două teritorii rareori aduse convingător în același roman: imaginarul fanariot, senzorial și concret, și ficțiunea post-AI, construită din arhive, hibrizi și memorii transferabile. Cele șase povești nu ilustrează o teză, ci o fac să apară treptat, din cinci conștiințe diferite. Aceasta este performanța cărții: o arhitectură complexă, condusă cu claritate, în care domină frumusețea poveștii.
