„În teatru, până și o întâlnire întâmplătoare poate deveni scenografie”

Interviu cu Carmencita Brojboiu, una dintre cele mai cunoscute scenografe din România.

Un șef de producție refuza să-i vorbească direct. Motivul: era femeie.

Carmencita Brojboiu avea să lucreze cu Andrei Șerban la Sankt Petersburg și cu Gábor Tompa la Praga. În 2011, a fost nominalizată la Premiul Masca de Aur din Rusia, la categoria „Cea mai bună scenografie”, pentru spectacolul „Unchiul Vania”, în regia lui Andrei Șerban, montat la Teatrul Alexandrinski din Sankt Petersburg. A povestit întâmplarea în octombrie, la Bienala de Scenografie București, fără urmă de ranchiună. Învățase să găsească o cale de comunicare cu fiecare interlocutor, inclusiv cu cei care nu o voiau acolo.

A absolvit Liceul de Arte Plastice din Constanța, apoi a urmat Facultatea de Geologie-Geofizică din Iași. Drumul spre teatru a început la Teatrul de Păpuși din Constanța, unde a susținut o probă de opt ore pentru un post care părea rezervat altcuiva. Instituția a creat în cele din urmă un post suplimentar pentru ea. Până să-l ocupe, a lucrat aproape un an fără contract, spectacol după spectacol. Au urmat peste douăzeci de montări de teatru de păpuși. În 2002, a primit Premiul pentru inovație și noi tehnici în teatru de animație la Festivalul „Puck Anima Fest”, pentru spectacolul „Ivan Turbincă”, în regia Monei Chirilă.

Din 2006 este scenografă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. În 2012 și-a susținut doctoratul în arte plastice și decorative la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. Are peste 35 de ani de activitate și peste 200 de scenografii pentru teatru, operă, dans și teatru de păpuși. A lucrat în orașe precum Bristol, Londra, Cardiff, Seul, Sankt Petersburg și Praga, precum și în Grecia, Slovenia, Croația și Serbia. Printre regizorii cu care a colaborat se numără Robert Woodruff, Matthias Langhoff, Michal Dočekal, Yannis Margaritis, Mihai Măniuțiu, Alexandru Dabija și Mona Chirilă. În dans, a lucrat cu Gigi Căciuleanu.

Colaborarea cu Gábor Tompa se apropie de 25 de ani. Împreună au realizat „Discipolii”, spectacol distins cu Premiul „Vlad Mugur” în 2007, „Rinocerii”, la Teatrul Național din Praga, „Trei surori”, „Vinerea lungă”, de András Visky, și „Prometeu’22”, după Eschil. În 2018, au montat la Opera Maghiară din Cluj cele două opere scurte de Maurice Ravel, „Ora spaniolă” și „Copilul și vrăjitoriile”, într-un spectacol conceput ca un întreg. În 2025, prima dintre ele a fost prezentată în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, într-o distribuție spaniolă. Cu Andrei Șerban a realizat „Hedda Gabler”, „Strigăte și șoapte” și „Unchiul Vania”, montat la Teatrul Alexandrinski din Sankt Petersburg.

De-a lungul carierei, a primit numeroase distincții și nominalizări. A fost nominalizată la Premiile UNITER pentru scenografia spectacolelor „Unchiul Vania” (2008), „Leonce și Lena” (2011) și „Nora” (2020). În 2023, UNITER i-a acordat Premiul pentru întreaga activitate. În 2013 a avut prima expoziție personală de scenografie, la Institutul și Muzeul Național de Teatru din Budapesta. Lucrările sale au fost prezentate în expoziția „W.O.R.K.” de la Bienala de Scenografie București, alături de cele ale altor 28 de scenografe.

Am vorbit cu Carmencita Brojboiu despre felul în care un text devine spațiu, despre colaborările care schimbă un spectacol și despre ce rămâne dintr-un decor după ultima reprezentație.

expoziție la Muzeul Actorului din Budapesta

„Un spectacol se construiește și din lucrurile pe care nu le-ai căutat”

Daniel Sur: Ați studiat mai întâi artele plastice, apoi geologia și geofizica. Când primiți un text de teatru, îl citiți și ca pe un teren care trebuie cercetat? Ce încercați să descoperiți înainte să vă gândiți la decor?

Carmencita Brojboiu: Cuvintele se transformă în imagini, aceasta este prima condiție. Când citesc un text, un scenariu, un roman, este ca și cum s-ar deschide ușa spre o altă realitate, creată din imaginile care se nasc din cuvinte. Cum ar veni, eu citesc în imagini.

Daniel Sur: Ați început în teatrul de păpuși, unde scenograful contribuie la construirea personajului. Vi s-a întâmplat ca un actor să simtă că scenografia îi limitează libertatea?

Carmencita Brojboiu: Teatrul de păpuși a fost pentru mine un fel de „Abecedar scenografic”, în care aveam libertatea de a crea și lumea și personajul, dar niciodată actorii nu s-au simțit lipsiți de libertate. Dimpotrivă, se creau alte dimensiuni posibile: personajul sau actorul putea zbura, putea ajunge la cer sau sub pământ, putea fi plantă, împărat, gâză, animal, zeu sau demon – o libertate nebănuită!

Daniel Sur: Aveți o colaborare îndelungată cu Gábor Tompa. Ce se întâmplă când vedeți diferit aceeași piesă?

Carmencita Brojboiu: Colaborarea mea cu Gábor Tompa este cea mai longevivă. Ne apropiem de 25 de ani de când am lucrat primul spectacol împreună și cred că am ajuns să avem un limbaj comun, să înțelegem sau să anticipăm gândurile legate de proiectul la care lucrăm. Au fost drumuri și experiențe comune care au dat naștere unor spații, imagini, costume, detalii la care nu ne gândisem până atunci, dar care au devenit parte din spectacol și l-au îmbogățit, l-au transformat.

O să dau un exemplu relevant pentru felul în care funcționează colaborarea noastră și pentru ceea ce ne inspiră. Toate detaliile sunt acolo și așteaptă să fie descifrate. Cam așa ar suna, pe scurt, lucrul împreună: era sfârșitul lui februarie 2005, mergeam spre Novi Sad să montăm spectacolul „Medeea – Cercuri”. Ningea, ploua, era o zi mohorâtă și noi ne rătăciserăm. Eram în Timișoara, într-o intersecție foarte aglomerată. Gábor conducea, iar eu am deschis fereastra și m-am adresat unei persoane care stătea nemișcată în acel furnicar zgomotos al intersecției, rugând-o să ne arate drumul spre graniță. Persoana s-a întors spre noi și atunci am realizat că era nevăzătoare, purta ochelarii aceia fumurii și avea un baston alb. O întâlnire plină de semnificații! Acel personaj a devenit parte din spectacolul nostru, reprezentând Timpul și deplasându-se în toate direcțiile cu ochelarii lui fumurii și bastonul alb.

Ceea ce vreau să spun este că am reușit să avem un dialog dincolo de cuvinte și să vedem spectacolul într-o manieră comună.

Daniel Sur: Ați lucrat pentru teatre din culturi foarte diferite, din Coreea de Sud până în Marea Britanie, și faceți parte de mulți ani din echipa unui teatru care joacă în limba maghiară. Cât dintr-o scenografie trebuie să funcționeze fără cuvinte?

Carmencita Brojboiu: Eu cred, în continuare, că cea mai bună comunicare se poate face prin artă. Mă bucur că am avut privilegiul să pot crea în culturi atât de diferite. Dincolo de limbă și obiceiuri, partea umană mă interesează foarte mult: cum pot ajunge, prin mijloacele muncii mele, ale scenografiei, la acele fire umane sensibile și universal valabile? Și este o uimire să descoperi cum rezonează ființe atât de diferite la aceleași imagini, ce stări emoționale se pot produce! Îmi amintesc și acum cu mare bucurie cum era aplaudat, în fiecare seară, zmeul meu albastru care zbura deasupra spectatorilor la Bristol Old Vic. Era o amintire din copilăria mea pe care am adus-o pe scenă și care a emoționat publicul.

Daniel Sur: În 2018, ați realizat împreună cu Gábor Tompa un spectacol construit în jurul celor două opere de Maurice Ravel, „Ora spaniolă” și „Copilul și vrăjitoriile”. În 2025, „Ora spaniolă” a fost prezentată și în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Cum ați gândit spațiul scenic pentru acest proiect și ce v-a cerut partitura din punct de vedere vizual?

Carmencita Brojboiu: Spectacolul a avut premiera în 2018, la Opera Maghiară din Cluj, iar în 2025 a fost prezentat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, de această dată doar cu prima parte, „Ora spaniolă”, într-o distribuție spaniolă.

Trebuie să menționez, de la bun început, că acest spectacol a fost construit ca un întreg, „Ora spaniolă” și „Copilul și vrăjitoriile”, cele două opere scurte ale lui Maurice Ravel. Așa că spațiul a fost conceput ca un loc al visului copilului, din care se desprind toate personajele pe care le vom regăsi apoi în diferite ipostaze. Cum poate arăta camera în care Copilul se luptă cu literele și învățarea și încearcă să se refugieze în visare? Am imaginat o cameră barocă, peste care timpul și-a pus serios amprenta, mucegaiul și umezeala schimbând culorile, un plafon cu bucăți lipsă prin care intră crengile albastre ale copacului visării, pereții scorojiți, cu tapetul căzut pe alocuri, lăsând să se vadă vechiul tapet, cu personaje care prind viață apoi în visul copilului. Un loc prea mare și nefamiliar pentru copil, dar în care muzica și imaginația lui îl transformă într-unul plin de fantezie și de personaje care mai de care mai neașteptate. Aceste personaje îl poartă pe copil în vis, lăsând camera să devină locul în care Concepción din „Ora spaniolă” își consumă aventura amoroasă, ca mai apoi să apară, la final, în rolul mamei copilului, cea care îl trezește din visare.

Un spațiu al eleganței și opulenței apuse, decadente.

Daniel Sur: La Bienală ați spus că, în străinătate, producătorul preia medierea, iar dumneavoastră vă puteți concentra asupra creației. Ce ar trebui să se schimbe în teatrele românești pentru ca această organizare să fie posibilă și aici?

Carmencita Brojboiu: „Facerea” unui spectacol necesită o muncă intensă pentru toți cei care iau parte la ea și uneori pot apărea tensiuni care nu sunt binevenite și nici dorite. De aceea, tensiunile ar trebui rezolvate cât mai repede, de preferat cu ajutorul unei persoane echidistante.

„A douasprezecea noapte”. Foto: Andrei Gîndac (TwoBugs)

Daniel Sur: Ați povestit despre un șef de producție care refuza să vă vorbească pentru că erați femeie. Ce ați făcut, concret, ca proiectul să meargă mai departe?

Carmencita Brojboiu: Am găsit o altă modalitate de a transmite ceea ce era necesar și urgent pentru proiect: am trimis e-mailuri cu schițe și detalii tehnice atât lui, cât și superiorilor ierarhici. Spectacolul a ieșit în timp util și foarte bine. Încerc întotdeauna să am o bună comunicare cu cei implicați în proiect. Am respect pentru cei care se dedică, fiecare în sectorul și în domeniul său, realizării cât mai bune a unei producții teatrale, a spectacolului.

Daniel Sur: Prima expoziție personală de scenografie ați deschis-o abia în 2013, după zeci de ani de meserie. Multă vreme, schițele de scenografie au rămas în arhivele teatrelor. Cum erau privite atunci aceste desene și ce se întâmplă cu ele când ajung să fie expuse?

Carmencita Brojboiu: Schițele de scenografie rămâneau în arhivele teatrelor, acolo unde acestea mai există. Abia mai târziu, când au apărut modalitățile digitale de prezentare a proiectelor scenografice, am putut avea și copii ale schițelor.

Cât despre schițele folosite în procesul de producție, am văzut de nenumărate ori cum lucrătorii își făceau notițe direct pe ele. În unele teatre, schițele erau semnate atât de regizor, cât și de directori și primeau un număr de înregistrare. Schițele nu erau considerate produse artistice, ci documente de lucru.

Daniel Sur: Ce se întâmplă cu decorurile dumneavoastră după ultima reprezentație? Ați văzut vreodată unul tăiat sau aruncat?

Carmencita Brojboiu: Scenografia este o artă efemeră. Ea există cât există spectacolul, apoi rămân fotografii, amintiri, înregistrări, dar nimic nu se poate compara cu viața pe care o are spectacolul viu, alături de spectatori.

Am văzut, din nefericire, multe decoruri distruse pentru că, odată ce spectacolul nu se mai joacă, decorurile și costumele sunt casate. Cum aș putea descrie ceea ce am simțit văzând asta?

Daniel Sur: Acum mai bine de zece ani spuneați că scenografia nu avea o secție proprie în facultățile clujene. Unde se formează astăzi, în România, un scenograf?

Carmencita Brojboiu: La Cluj există prestigioasa Universitate de Artă și Design, cu secții foarte bune în diferite domenii ale artei. Pe vremea în care îmi dădeam doctoratul, știu că se intenționa crearea unei secții de scenografie, dar, din câte știu, lucrul acesta nu s-a mai întâmplat. Există însă secții foarte bune de scenografie la Târgu Mureș și la București, cu un nivel de pregătire deosebit al studenților, lucru care se poate vedea în creațiile noilor generații de scenografe și scenografi, foarte bine pregătiți și cu universuri artistice foarte diferite. Consider că această profesie se învață continuu, se dezvoltă și se îmbogățește cu fiecare proiect teatral.