Dialog cu Gianina Cărbunariu
Gianina Cărbunariu este regizoare de teatru și dramaturg, născută la Piatra Neamț. În perioada 2013-2024 a fost managerul Teatrului Tineretului Piatra-Neamț.
A colaborat cu teatre de stat sau independente din România: Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, Teatrul Mic, Teatrul Odeon, Teatrul Luni, Teatrul Act din București, Fabrica de Pensule, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, precum și cu teatre din străinătate: Kammerspiele Theater Munchen, Emilia Romagna Fondazione (ERT), Royal Court Londra, Schaubuehne Berlin, Royal Dramatic Stockholm etc.

Poveștile bunicilor șoptite fiicelor de către mame este o producție a Teatrul Contemporan din Szczecin după un text scris de Gianina Cărbunariu. Spectacolul pornește de la Decretul 770 din 1966, care a fost emis de regimul comunist condus de Nicolae Ceaușescu. Acest decret a interzis avortul și a impus restricții severe asupra contracepției, în scopul de a crește populația României.

Poveștile bunicilor șoptite fiicelor de către mame este o producție a Teatrului Contemporan din Szczecin. De ce ați ales să montați spectacolul în Polonia și cum s-a conturat ideea necesității lui?
Am primit acum trei ani invitația de a face un spectacol din partea directorului artistic al Teatrului Contemporan din Szczecin, Jakub Skrzywanek. Am discutat împreună mai multe teme pe care le-am propus și în cele din urmă am ales această temă care leagă două spații geografice, România și Polonia, precum și două perioade de timp diferite, perioada de dinainte de 1989 și cea de după.
Cât a durat documentarea din spatele spectacolului și ce resurse au contribuit la acest proces?
Documentarea a început cu un an înainte de începerea repetițiilor. Am lucrat împreună cu dramaturga poloneză Anna Mazurek, ea m-a ajutat să ajung la persoane din Polonia care aveau multe de povestit pe această temă inclusiv din perspectivă istorică, precum și femei și bărbați care au protestat în ultimii ani împotriva limitării accesului la întreruperea de sarcină. Am vorbit cu femei venite în Polonia din Ucraina din cauza războiului și care s-au confruntat cu această realitate poloneză. În România am discutat cu Andrada Cilibiu de la Centrul Filia, am citit cărțile coordonate de Corina Doboș („Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu”), am vorbit cu femei care au trecut prin această experiență înainte de 1989. Sunt materiale care m-au ajutat foarte mult: filmul lui Florin Iepan „Născuți la comandă, Decrețeii”, site-ul „Jurnalul decretului”, cartea lui Gail Kligman „Politicile duplicității” și alte cărți care vorbesc despre drepturile femeilor asupra corpului în întreaga lume, cu diferite studii de caz. Au fost multe interviuri, cele mai multe realizate în Polonia și am continuat să aflu povești inclusiv în timpul procesului de repetiții, discutând cu actrițele și actorii din distribuția spectacolului.
Care au fost concluziile dezbaterilor și ale dialogurilor cu publicul polonez în urma spectacolului?
A fost important să facem acest spectacol pentru că, deși tema preocupă societatea poloneză, a fost prima dată când a fost abordată într-o producție a unui teatru subvenționat de stat. Cred că o concluzie evidentă este aceea că peste tot în lume femeile încep să piardă drepturi câștigate cu greu, că există un val de conservatorism împotriva căruia trebuie să reacționăm. O observație destul de tristă este că nu prea învățăm din lecții dure din istoria recentă. Situația provocată de decretul lui Ceaușescu este probabil exemplul cel mai brutal de eșec al unor astfel de politici, însă situația se repetă, în alte contexte, astăzi.
Cât de ușor sau cât de greu ați lucrat cu actorii polonezi la acest spectacol? Cât de deschiși au fost ei să lucreze la o producție de tip documentar, în comparație cu cei români?
Mie îmi place să lucrez în echipe internaționale, să repet la spectacole care se joacă într-o limbă pe care nu o înțeleg. Asta îmi solicită o concentrare specială din prima și până în ultima zi de repetiții. Echipa artistică a însemnat actori, actrițe, o scenografă și un scenograf, muzician, coregrafă, light designer, dramaturga spectacolului. Pentru toți tema era foarte importantă și am avut un dialog constant. E adevărat, eram cu toții de aceeași parte a baricadei și anume împotriva limitării dreptului femeii de a avea control asupra propriului corp. Eu am avut și în România experiențe foarte bune cu echipe de actori în proiecte documentare – cea mai recentă a fost la Teatrul Excelsior, unde actorii au făcut ei înșiși multe interviuri și au fost foarte implicați și deschiși. Este adevărat că într-un astfel de proiect interesul față de temă este esențial pentru că repetițiile debutează cu discuții, nu cu lectura unui text, cu interviuri cu oameni reali, nu cu analiza unor personaje.

Spectacolul a fost prezent în Festivalul Național de Teatru de la București. Cum vi se pare că a primit publicul de festival acea reprezentație?
Din reacțiile pe care le-am văzut și din feedback-ul primit ulterior am simțit că publicul din Festival a înțeles miza spectacolului, anume faptul că, în realitatea Poloniei, a transmite un anumit tip de informație interzis, pedepsit prin lege, folosind ficțiunea, este un gest de revoltă. Am considerat cu toții că, dincolo de realizarea estetică, trebuie să facem ceva concret în această situație, pentru femei, pentru lumea în care trăim. Cred că în sală au fost femei și bărbați din generații diferite: și cele/cei care erau tineri în anii 1970 și 1980 în perioada decretului, și cei/cele din generația mea, care eram copii în momentul abrogării decretului, precum și foarte tinerele generații care se confruntă cu o presiune conservatoare din ce în ce mai puternică. Ce mi s-a părut interesant la reprezentația din București este că într-un fel s-a închis un cerc: spectatorii români au văzut un episod brutal din istoria recentă românească ce ar fi trebuit să dea de gândit decidenților polonezi, însă nu s-a întâmplat așa, astfel încât s-a ajuns în prezent la situații dramatice și absurde. Ne uităm acum, la București, la aceste aberații care se întâmplă în Polonia, dar vom fi în stare să oprim ca asta să se întâmple astăzi, din nou, în România?
După părerea mea, una dintre temele spectacolului este frica. Îmi este clar cum aceasta determină reacții de negare a realității, pe care personajele tot încearcă să le mascheze. Dar cum poate fi transformată frica în ceva constructiv, care să ne ajute la transmiterea adevărurilor istorice și la evitarea extremelor?
Pe frică se bazează toate sistemele totalitare. Nu cred că frica poate fi transformată în ceva pozitiv în momentul în care întreaga societate trăiește într-o astfel de atmosferă. Dar cred în actele de luciditate și curaj care reușesc să dea încredere. Dacă vorbim totuși de transformarea fricii în ceva pozitiv, atunci aș zice să ne uităm atent în istoria recentă pentru a evita să ajungem o societate dominată de frică. Cum ar veni, să ne fie frică să ajungem în situația de a trăi în frică. Și să acționăm cu responsabilitate pentru a evita asta.

Ce rol îi atribuiți teatrului în realitatea socială de astăzi, luând în considerare pasiunea dvs. pentru genul documentar?
Teatrul poate trage niște semnale de alarmă, însă nu poate schimba un întreg sistem peste noapte. Este nevoie să reconstruim un țesut social destrămat de neîncredere, de teamă, de inechitate și pentru asta e nevoie de o colaborare a cît mai multor actori implicați în acest demers.
Ce ar avea de spus bunicile românce care au trăit în comunism nepoatelor poloneze crescute astăzi în democrație?
În primul rând ar trebui să își spună poveștile așa cum au fost. Pare simplu, însă uneori nu este, fiind vorba de experiențe traumatizante. Cred că lupta femeilor pentru drepturile lor nu s-a încheiat și, din păcate, generațiile următoare vor trebui să găsească strategiile lor pentru a le (re)câștiga.

Unde să căutăm urme ale subiectivismului atunci când vizionăm producții semnate de Gianina Cărbunariu? Altfel spus, cum vă transmiteți ideile personale cu privire la un subiect atunci când regizați un spectacol?
Un spectacol ficțional inspirat din documentare nu poate fi un spectacol obiectiv. Este un rezultat al confruntărilor dintre diferite subiectivități: a mea, a celorlalți membri ai echipei artistice. Cred că primul gest foarte personal este chiar alegerea unei teme. Eu nu aleg un subiect la întâmplare. Încerc însă să analizez atent realitatea, să pun și să îmi pun niște întrebări cu ajutorul unor instrumente artistice.
Cum simțiți că vă transformă ca regizor contactul cu alte spații culturale de producție?
Cred că lucrul în echipe internaționale mă ajută să văd și să mă exprim într-un context mai larg, mai nuanțat. Evident, mă pune în contact cu diferite publicuri, mă provoacă să intru mereu în dialog. Astfel de colaborări mă ajută să descopăr artiști noi, să îmi chestionez mereu demersul artistic, să „contaminez” și să mă las „contaminată” de alte abordări estetice. Pe termen lung, aceste experiențe m-au făcut să înțeleg cât de important este să oferi și să primești gesturi de solidaritate.
Interviu de Corina Taraș-Lungu
Fotografii de Piotr Nykowski
Articol din ediția CULTURA 644
2024 | Cultura nr. 644
ARTA | POLITICA | SOCIETATEA
la începutul epocii AI
- Interviu cu Dragoș Ilie - 18 decembrie 2024
- Nu prea învățăm din lecțiile dure ale istoriei recente - 17 decembrie 2024
- „Captura” – debut în lungmetrajul de ficțiune - 15 decembrie 2024