Interviu cu Anca Păunescu, selecționer în cadrul One World Romania
„Putem evita anumite subiecte sau ne putem refugia în divertisment, dar realitatea nu dispare”
Anca Păunescu este co-curatoareși selecționeră în cadrul One World Romania, unul dintre cele mai importante festivaluri de film documentar și drepturile omului din România.
Cu formare în filologie germană și film, ea activează de peste nouă ani în ecosistemul festivalier european și s-a implicat intens în selecția de filme documentare, curatoriat și consultanță creativă pentru programe speciale în cadrul mai multor festivaluri europene.
În prezent, este programatoare principală de filme documentare la Festivalul de Film Neisse și face parte din comisia de selecție a festivalului internațional DOK Leipzig.
În curatoriatul pentru One World Romania, unde colaborează îndeaproape cu Andrei Tănăsescu, contribuie la configurarea unui program care aduce în fața publicului teme urgente ale lumii contemporane, la intersecția dintre cinema, realități sociale și dezbatere publică.
Într-un context cultural în care imaginile circulă rapid, iar atenția publicului este tot mai fragmentată, One World Romania rămâne unul dintre puținele festivaluri care mizează pe răbdarea privirii și pe conversația dificilă. Ediția din 2026, desfășurată la finalul lunii aprilie la București și continuată online în perioada 30 aprilie–31 mai, a adus în prim-plan teme precum fragilitatea socială, violența structurală, memoria și formele de solidaritate, într-un program care a invitat publicul nu doar să vadă filme, ci să le discute și să le înțeleagă critic.
Despre modul în care se construiește această selecție, despre reacțiile publicului și despre rolul documentarului într-o lume saturată de imagini, am stat de vorbă cu Anca Păunescu.
Daniel Sur: Ediția din 2026 a avut o atmosferă apăsătoare, traversată de teme precum fragilitatea socială, singurătatea, violența, memoria sau radicalizarea. Ce imagine sau stare a rămas cu voi după închiderea festivalului?
Anca Păunescu: Credem că un festival de film documentar și drepturile omului are menirea de a adresa teme dificile, de a crea uneori disconfort și întrebări, dar și un spațiu sigur pentru dialog și reflecție. Nu suntem siguri că „apăsător” este cuvântul potrivit. Teme precum injustiția socială, precaritatea, memoria, fragilitatea, umanitatea, războaiele sau genocidurile sunt cu siguranță recurente.
Atât la nivel individual, cât și colectiv, există sentimentul că trăim vremuri tot mai tulburi și că anumite conflicte sunt din ce în ce mai apropiate de noi. Și la nivel economic simțim cu toții această fragilitate și nesiguranță, inclusiv noi, fiind nevoiți să scurtăm ediția de anul acesta din cauza dificultăților financiare.
Cu toate acestea, am simțit din nou că există un interes real din partea publicului nu doar pentru cinema, ci și pentru a înțelege lumea din alte perspective, că experiența de a fi împreună într-o sală de cinema și de a participa la discuții lungi pe teme dificile contează. Încă există un spirit comunitar puternic, iar asta ne dă forța să mergem mai departe.
Daniel Sur: În selecția din acest an au existat multe filme în care oamenii păreau împinși spre limite psihologice sau morale. Ce spune această temă (și numărul mare al filmelor ce o reprezintă) despre lumea în care trăim astăzi?
Anca Păunescu: Nu credem că selecția propune realități mai crude decât cele pe care le vedem zilnic, încă de la primele scroll-uri pe telefon. Filmul are însă capacitatea de a încetini privirea, de a ne scoate din ritmul frenetic al informației și de a ne obliga să rămânem mai mult într-un context, într-un chip, într-o poveste.
Ne confruntă cu fragmente de viață aflate la limită, cu decizii dificile, mici victorii și gesturi de solidaritate, ajutându-ne să înțelegem realitățile imediate într-un alt ritm, poate mai lucid.
Daniel Sur: Au existat filme care v-au afectat personal mai mult decât v-ați fi așteptat?
Anca Păunescu: Aș putea menționa numeroase filme care ne-au emoționat, ne-au provocat și ne-au învățat ceva despre lume și despre noi înșine, dar aș vrea să evidențiez câteva dintre ele, disponibile online până la sfârșitul lunii mai.
Dacă Peacemaker ne aduce un avertisment puternic dintr-un trecut nu foarte îndepărtat — războiul din Balcani — despre cum politica poate manufactura tensiuni și diviziuni până la punctul în care eforturile pentru pace devin fragile, Dovezi arată modul în care experiența personală, puterea, interesele corporative, politica și ideologia sunt profund interconectate.
Împreună și Unite explorează forme de solidaritate și grijă față de celălalt: de la șoferi Uber care își confruntă superiorii în fața condițiilor de muncă exploatatoare, până la o tânără care încearcă să-și scoată sora dintr-un mediu familial toxic.
Daniel Sur: Cum ați simțit reacțiile spectatorilor la ediția din acest an?
Anca Păunescu: Publicul One World Romania pare tot mai dispus să intre în dialog cu teme incomode și realități dificile. Reacțiile spectatorilor au arătat un interes real nu doar pentru cinema, ci și pentru înțelegerea lumii din perspective diferite.
Ne bucură disponibilitatea de a pune întrebări și de a participa la discuții, atât pe teme locale, cât și globale. Dincolo de asta, rămâne experiența colectivă a cinematografului: faptul că stăm împreună într-o sală, privind aceleași imagini și confruntându-ne cu aceleași întrebări. Într-o lume tot mai fragmentată și polarizată, și asta devine o formă de rezistență.
Daniel Sur: După această ediție, ce senzație aveți despre prezentul pe care îl documentează cinemaul contemporan? Ați plecat din festival cu mai multă speranță, mai multă luciditate sau cu și mai multe întrebări?
Anca Păunescu: Filmele reflectă inevitabil lumea în care trăim — structurile ei de putere, violențele, fricile și contradicțiile care ne modelează existența, chiar și atunci când alegem să le ignorăm.
Putem evita anumite subiecte sau ne putem refugia în divertisment, dar realitatea nu dispare. Diferența constă în alegerea de a privi lumea direct, chiar și pentru scurt timp. Nu este întotdeauna confortabil, însă publicul dovedește că există o nevoie reală pentru astfel de experiențe.
Ne bucură interesul activ de a descoperi alte realități și perspective, de a pune întrebări și de a participa la discuții.
Daniel Sur: Cum ați construit dialogul dintre filmele ediției 2026?
Anca Păunescu: Procesul de selecție necesită timp și o echipă solidă. Încercăm să reunim filme care abordează teme diverse din prezent și din trecut, pe subiecte familiare sau mai puțin familiare, dar care lărgesc perspectivele și sunt potrivite pentru dialog, fiind totodată valabile artistic și având un limbaj cinematografic propriu.
Selecția principală reunește în special producții recente. Un moment important este reducerea listei lungi de filme preselectate până la selecția finală. După multe vizionări și discuții, apare o formă de cristalizare: anumite filme încep să se lege între ele, să „vorbească” unele cu altele sau să se completeze în moduri neașteptate.
Dacă focusul pe Grimonprez a fost planificat din timp, fiind unul dintre cei mai angajați politic și creativi cineaști contemporani, focusul pe Republica Moldova s-a conturat mai târziu, pe măsură ce a devenit evidentă efervescența producției documentare din acel spațiu.
Selecția nu ar fi completă fără celelalte secțiuni, precum Programul SAHIA VINTAGE sau Zilele Liceenilor, care aduc propriile perspective. În fiecare an, selecția se construiește din multe variabile și nu urmează o rețetă fixă, rămânând mereu deschisă surprizei creative.
Daniel Sur: Există riscul ca selecția unui festival ca One World Romania să ajungă să confirme deja aceleași teme și aceleași cadre de interpretare (inegalitate, violență structurală, traumă socială)? Cum evitați repetarea unei grile deja stabilite a „lumii problematice”?
Anca Păunescu: Din păcate, lumea în care trăim nu încetează să producă noi crize, războaie, tragedii, probleme sociale și economice sau forme diverse de injustiție, iar ritmul în care toate acestea se succed pare tot mai accelerat. Din fericire, filmul documentar continuă să ofere o multitudine de perspective și experiențe profund umane — individuale sau colective — la care, în mod normal, nu am avea acces în viața de zi cu zi. Uneori aduce în prim-plan istorii intime, alteori privește sub lupă evenimente din trecut sau prezent și felul în care acestea continuă să modeleze societatea. Până la urmă, suntem singurul festival de film dedicat drepturilor omului din România și încercăm să privim această idee într-un sens cât mai larg. Cele mai multe filme pe care le prezentăm poartă, într-o formă sau alta, o dimensiune socială sau politică — fie explicită, fie prezentă în fundalul vieților pe care le urmăresc.
Sunt, de cele mai multe ori, filme care nu ajung în cinematografele obișnuite sau ajung foarte rar, iar asta face ca festivalul să devină și o ocazie specială de a aduce publicului documentare atent selectate
Documentarul contemporan e foarte efervescent: de la film de arhivă la eseu personal, de la observațional la cinema militant sau politic. Dar indiferent de formă, experiența umană nu poate fi separată de condițiile sociale și politice care o definesc. Și, odată cu timpul, se schimbă și felul în care privim anumite filme — inclusiv pe cele pe care le-am arătat deja în trecut.
Încercăm, în fiecare an, să surprindem publicul nu doar prin filme noi sau retrospective dedicate unor cineaști importanți, ci și prin formate noi de discuție. Prin filmele și conversațiile din jurul lor, încercăm să aducem perspective diferite, alături de experți, cercetători, profesioniști și reprezentanți ai societății civile. Pe lângă clasicele Q&A-uri cu regizorii, directoarea artistică Andreea Lăcătuș a introdus anul trecut și secțiunea „Dialoguri extinse”, care folosește documentarele ca puncte de plecare pentru conversații mai ample despre problemele societății românești. Iar faptul că ajungem deja la al doilea an ne arată că există un interes real pentru astfel de spații
Reușim poate doar să punctăm anumite teme, fără pretenția de a le epuiza. Anul acesta, discuțiile au atins subiecte precum dreptul la locuire și locuințele sociale, condițiile de muncă și rolul sindicatelor, presa independentă, serviciile sociale, situația din educație sau drepturile comunității LGBTQIA+.
Aceste conversații pornesc uneori dintr-un context local, alteori dintr-un spectru mai larg, global, și îi aduc împreună pe cei care lucrează direct cu aceste realități. De la un an la altul se schimbă condițiile, limbajul, raporturile de putere și chiar felul în care privim anumite teme. În același timp, trăim într-un ritm care ne împinge spre interpretări rapide și formule simplificate ale realității, fără prea mult spațiu pentru nuanță sau reflecție.
Pe lângă selecția de filme pe care o curatoriez împreună cu Andrei Tănăsescu și echipa de selecție, încercăm, alături de directoarea artistică Andreea Lăcătuș și întreaga echipă, să dezvoltăm formate care creează contexte reale de întâlnire, reflecție și schimb de idei în jurul filmului documentar și al temelor sociale, politice sau umane pe care acesta le deschide. Sau, pentru prima dată anul acesta, am avut și un format nou — „Rage Hour” — în care activiști, regizori, profesori, jurnaliști și oameni din diferite domenii au susținut intervenții și performance-uri live despre austeritate, presiunile prezentului, precaritate și politicile de tăiere care apasă tot mai puternic asupra diferitelor comunități și sectoare de activitate.
A fost un spațiu în care discursul critic s-a întâlnit cu experiența personală, iar frustrările și nesiguranțele prezentului au putut fi articulate colectiv, din perspective foarte diferite. Un format experimental pentru noi, dar care a arătat cât de mare este nevoia unor contexte în care oamenii să poată vorbi nu doar despre probleme abstracte, ci și despre felul concret în care acestea le afectează viața și munca.
Daniel Sur: După toate edițiile și dezbaterile, cum evaluați impactul real al festivalului în afara sălii de cinema? Există dovezi că aceste conversații schimbă ceva în spațiul public sau riscă să rămână în interiorul unei comunități deja convinse?
Anca Păunescu: Nu știu în ce măsură schimbările reale pot fi cu adevărat măsurate. Dar atât timp cât reușim să creăm spații pentru film, reflecție, conștientizare și conversații în jurul unor teme care rareori își găsesc locul în spațiul public într-un mod mai nuanțat și aprofundat, si simțim că există o nevoie reală pentru astfel de contexte.
Vedem de la an la an tot mai mulți tineri apropiindu-se de festival — cinefili, studenți, activiști, oameni din diferite domenii interesați de anumite teme, dar și persoane din comunități foarte diferite, care poate nu s-ar întâlni în mod normal în același spațiu. Desigur, există întotdeauna loc pentru mai mult, dar e un proces care se construiește treptat și, într-un fel, creștem împreună cu publicul nostru.
