Andrei Gogu: „În timpul scrierii romanului, mă așteptam să am mulți hateri, în special din sfera conservatoare”

Andrei Gogu este cunoscut mai ales pentru romanul său de debut, „Tatăl meu care ești pe pământ” (2025), publicat la editura Litera. S-a născut în 1995 și are formare filologică, fiind absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității din București. Este, de asemenea, profesor de Limba română și Engleză la liceu. Înainte de roman, a publicat proză scurtă în reviste literare precum Revista de Povestiri și Revista Familia.

Cu „Tatăl meu care ești pe pământ” a câștigat Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Premiul Tânărul Prozator al anului 2025, Premiul Book to screen și a primit o nominalizare la categoria Premiul de debut al revistei Observator cultural.

 

„Ca să nu rup povestea pe care o construiam, m-am rupt din povestea propriei vieți”

Cât timp ai pregătit „Tatăl meu care ești pe pământ”? Și când ai știut că gata pentru publicare?

Scrierea romanului a durat în jur de doi ani, dar aici e nevoie să fiu mai precis. Fiindcă degeaba îți spune un scriitor cât timp i-a luat dacă nu-ți precizează și ritmul de lucru. Contează câte zile și câte ore din săptămână. În cazul meu au fost, în medie, trei zile pe săptămână de scris, de dimineața până seara, doar cu pauze pentru mese și lectură. Munca a fost chinuitoare, dar nu scrisul, pe el îl iubesc, în ciuda frustrărilor inerente. Consecințele faptului că mi-am rupt din viață atâta timp pentru o activitate izolată și izolatoare au fost mai mari decât am anticipat. Mi-am văzut familia și prietenii mult mai rar, mi-am neglijat viața personală, motanul și plantele, am suferit financiar și mi-am pierdut o bună parte din capacitatea de a crea amintiri noi în vreme ce scriam. Documentarea unei cărți de 526 de pagini presupune zeci de fișiere cu notițe, cărți de ficțiune și non-ficțiune, amintiri proprii, povești și fraze auzite de la alții, fișe de personaje și vocile acestora, cu vocabular, sintaxă și ticuri diferite. Ca să rețină imensitatea de detalii din sute de pagini legate între ele prin mii de conexiuni, creierul meu a sacrificat memoria de scurtă durată. Am devenit uituc și defazat, neadaptat la realitatea imediată pentru că trăiam continuu în cea din roman. Chiar și în zilele din săptămână în eram sufocat de slujbă, treburi casnice și îndatoriri sociale, mintea continua involuntar să construiască și să deconstruiască romanul. Oamenii îmi vorbeau, eu dădeam zâmbitor din cap, dar gândurile mele modelau destinele câtorva zeci de ființe. Nepoliticos, știu, dar nu mă puteam abține sau, mai bine zis, știam că dacă o fac, mă îndepărtez de poveste și o scap din mână. Pauza aia de o săptămână sau două pe care o luăm în mijlocul unei povești, forțați de viață, cititorul o simte, chiar dacă ne dăm silința să nu. Pe unii îi deranjează mai mult, pe alții deloc, dar cei mai mulți o simt – în ritm, în direcție, în emoție, în consecvența interioară a personajului, în simțul proporției. Ca să nu rup povestea pe care o construiam, m-am rupt din povestea propriei vieți.

Când un cititor mă întreabă în prezent dacă am început să lucrez la un nou roman, îmi vine să-i răspund cu „Vrei să spui dacă am luat din nou hotărârea de a mă izola de cei apropiați și de a neglija ființele dragi în timp ce mă lipsesc de resursele pentru cele mai simple obiecte casnice, precum șosetele, nu mai spun terapia sau alte răsfățuri burgheze și îmi încarc memoria cu orice alt destin decât al meu, alături de care să sufăr timp de câțiva ani în care cariera mea profesională ia o pauză? Nu încă. Mă mai gândesc.”

Am știut că este gata de publicare după ce am trecut-o prin filtrul meu și al editoarelor mele. De cele mai multe ori știu când scriu bine și o știu tocmai prin interiorizarea dăților în care am scris slab. Am început romanul după ani de exersare pe vreo 30 de proze scurte, unele decente, altele pe care le prefer uitate, și o nuvelă. Am instrumentele autoevaluării, editez obsesiv, revin după un timp îndelungat, o iau de la capăt, iar ce îmi scapă este prins de prietenele mele, scriitoare și ele, cărora le sunt foarte recunoscător. Nu pot sublinia cât de vital e pentru un scriitor să aibă lângă el oameni care scriu la fel sau chiar mai bine. Totuși, mereu rămâne ceva. O retrospecție începe prea brusc, un mecanism de coping nu este suficient explorat, un simț mai putea fi exploatat, câteva paragrafe puteau fi scurtate, unul putea lipsi, o posibilă simetrie a fost ratată și așa mai departe.

Ce literatură te inspiră și ce scriitori îți influențează stilul sau preocupările literare?

Nu există o literatură anume. Gustul meu e eterogen. De la Chuck Palahniuk am învățat că nicio temă nu este taboo, de la Joyce Carol Oates și Jeffrey Eugenides – fragilitatea identitară sub presiunea privirii sociale, de la J. M. Coetzee și Kenzaburō Ōe – ambivalența, rușinea, ispășirea și straturile multiple ale degradării, de la Orhan Pamuk și Tzvetan Todorov – alteritatea care naște apropiere sau sadism, de la Gheorghe Crăciun și David Lodge – jocul cu perspectivele și simetriile, de la Martin Amis – experimentarea cu timpul, de la Alice Munro și Gheorghi Gospodinov – memoria selectivă și înșelătoare, de la Dai Sijie și Alexandru Monciu-Sudinski – umorul în fața rigidității ideologice, de la Sándor Márai și John Fowles – iubirea ca formă de putere, de la Svetlana Alexievici, Han Kang și Aleksandr Soljenițîn – literatura ca act moral și politic. La Elena Ferrante, mai mult decât la orice alt scriitor, am găsit desfășurarea ireductibilă a unei vieți complete. Susan Abulhawa m-a făcut să plâng după câțiva ani în care n-am mai plâns la ficțiune. Truman Capote mi-a dat rigurozitatea documentării.

Crezi că există teme prea riscante pentru a fi transformate în literatură?

La întrebarea asta încearcă să răspundă și J. M. Coetzee în capitolul „Problema răului” din romanul Elizabeth Costello. În el, protagonista Elizabeth citește o carte despre executarea ofițerilor din Wehrmacht care au complotat să-l asasineze pe Hitler. Călăul ales de dictator pentru sarcina asta își exersează asupra lor sadismul, și fizic, și psihologic. Bătrânii, obișnuiți cu eleganța și curățenia militară, sunt îmbrăcați în pantaloni din pănură întăriți de jeg și pulovere mâncate de molii, înainte să le fie descrise, cu o energie malefică, felul în care trupurile lor fragile vor tremura și-și vor elibera toate secrețiile scârboase odată ce vor fi atârnate în ștreang. Scena citită îi produce protagonistei un conflict interior pentru că e obscenă, pentru că, spune ea, „dacă vrem să rămânem întregi la minte, asemenea lucruri n-ar trebui să se întâmple” și pentru că „după ce-au avut loc, n-ar trebui aduse la lumină, ci acoperite, pitite pentru totdeauna în pântecele pământului”. Cineva s-ar putea întreba cum ar fi reacționat dacă ar fi citit „Fenomenul Pitești”.

În tinerețe, Elizabeth avea tot respectul față de un scriitor care se angajează să reconstituie ororile trecutului, dar acum „nu mai e sigură că oamenii devin mai buni datorită cărților pe care le citesc. Mai mult, nu e sigură că scriitorii care se aventurează pe teritoriile întunecate ale sufletului se întorc întotdeauna neafectați. A început să se întrebe dacă a scrie ceea ce dorești, ca și a citi ceea ce dorești, este în sine un lucru bun.” Dacă cumva scriitorul, înfățișând răul în cele mai extreme valențe ale sale, îl prezintă, neintenționat, „ca ceva atractiv, și prin asta face mai mult rău decât bine?” Dacă, „ca să ne salvăm umanitatea, anumite lucruri pe care poate vrem să le vedem trebuie să rămână în-afara-scenei?” Elizabeth crede că nici scriitorul și nici cititorul nu pot rămâne nevătămați din conjurarea răului, că pur și simplu anumite realități trebuie ascunse.

Unii o înțelegem, alții deja pregătim contraargumentele, dar nu e nevoie, pentru că Elizabeth se contraargumentează singură. Mai întâi, anticipează cum ar fi atacată viziunea ei: „Cum putem ști ororile naziștilor dacă artiștilor noștri li se interzice să-i readucă la viață pentru noi?” Poate vrem să vedem ororile de care suntem capabili tocmai pentru a realiza că umanitatea este o calitate care trebuie prezervată și niciodată luată ca un dat de sine stătător. Poate că sensibilitățile anumitor cititori vor fi atinse și chiar vătămate, dar ăsta e prețul pe care îl plătim pentru memorie. Poate că scriitorul doar și-a făcut datoria să ne deschidă ochii asupra depravării umane în multiplele sale forme, a slăbiciunii noastre în fața morții.

Și ce reacție a avut Elizabeth în fața tuturor acestor lucruri? „Nu vreau să citesc asta.” „Dar ce drept a avut ea să refuze? Ce anume se opunea în ea, ce anume refuza paharul? Și de ce, totuși, ea a băut – a băut cu atâta nesaț, încât un an mai târziu încă se revoltă împotriva celui care i l-a dus la gură?” „Nu mă face să mă uit.” – asta a fost rugămintea pe care ea i-a șoptit-o scriitorului. „Nu mă face să o parcurg pe toată.” Dar scriitorul nu s-a îndurat. „A făcut-o să citească, a stârnit-o să citească.” Apoi Elizabeth, scriitoare și ea, își aduce aminte că în romanele ei din tinerețe le-a făcut același lucru cititorilor: îi băga în abatoarele industriei de carne și nu le dădea drumul afară decât după ce realizau că am transformat întregi populații de animale în sclavi pe care îi masacrăm cu aceeași precizie industrială ca cea din spatele Holocaustului. Până la urmă, lagărele morții au fost construite după modelul fabricilor de procesare a cărnii, nu? Bineînțeles, tot conflictul interior prin care Elizabeth trece până să poată admite că nimic nu ar trebui să-i fie refuzat literaturii e strategia lui Coetzee de a ne convinge pe noi de asta. Coetzee știe că mereu vor exista cititori care vor considera anumite teme prea sensibile pentru literatură și, de aceea, îi transferă rezervele lor lui Elizabeth, care apoi filosofează până ajunge organic la concluzia că nu-i poți cere literaturii să se cenzureze, deși de multe ori ai vrea, de dragul confortului psihologic.

Romanul tău este foarte îndrăzneț, nu doar ca stil ci, mai ales, pentru că propune teme inconfortabile, de obicei evitate în societatea noastră destul de polarizată în jurul subiectelor importante, precum sexualitatea și percepții asupra corpului, disfuncțiile familiale, vicii sociale, percepții rasiale etc. Care crezi că este rolul literaturii în ceea ce privește discutarea acestor subiecte?

Da, e un roman polarizant. Caută să arate firele invizibile ale narativelor false care domină mentalitatea colectivă și ne divizează. Unul din rolurile literaturii, că tot m-ai întrebat, e să creeze personaje complexe și complete, care să nu fie reductibile, care să nu servească o simplă funcție narativă. Și să o facă fără clișee, stereotipuri, șabloane, male gaze, misoginism, sexism, standarde duble, fantezii masculine, discriminare, rasism inconștient, fetișizare, salvatorism și alți termeni care tind să distorsioneze complexitatea socială din jurul nostru. Asta nu înseamnă că personajele mele sunt pudice, cuviincioase și de o curățenie morală exemplară. Nu. Am personaje rasiste, homofobe, patriarhale, cinice, sadice, habotnice, răzbunătoare, dar ele sunt angrenate într-o narațiune care oferă reprezentativitate fără să servească pe tavă eroi, victime și monștri.

Unul din motivele pentru dimensiunea romanului meu este polifonia, adică vocile personajelor secundare nu sunt laconice. Fiecare dintre ele mi-a pretins să-i creez un trecut, o istorie, să arăt cum traumele lor din copilărie au ajuns să le dicteze prezentul vieții de adult. Literatura pe care mi-o doresc e una informată. Andrei de acum mai mulți ani, dacă ar fi fost pus să scrie o poveste despre un rom, în primul rând nici nu l-ar fi numit rom. Și l-ar fi construit din clișee și stereotipuri. Lică, de exemplu, trebuia să fie inițial doar un comic relief, dar i-am permis să existe în afara experienței mele pentru a putea învăța de la el: Stai puțin, domn autor, tu ai habar că în spatele glumelor ăstora stă familia mea deportată și ucisă în cel de-al Doilea Război Mondial? Tu știi că felul în care mă vezi are în spate un mileniu de discriminare în Europa și 500 de ani de sclavie în Țările Române? A, doar intuiești? Intuiția ta e egală cu zero. Pune mâna și citește, privilegiatule. Am creat-o pe Magda doar cu scopul de a fi iubita protagonistului, adică, în mare, un obiect supus privirii, iar ea a prins viață, mi-a dat o palmă și mi-a spus: N-ai idee cât de greu a fost și cât de greu e să fii femeie în țara asta. Ai frica de a ieși noaptea pe stradă? Ești tratat ca un obiect ce trebuie câștigat sau controlat? Vocea și voința ta sunt secundare? Nu? Atunci pune mâna și citește, ignorantule. Narcis m-a îmbrățișat mirosind a alcool și mi-a spus: Doar mie aș vrea să-mi fac rău dacă aș putea, nu și celorlalți, dar nu pot. Tot ce îmi fac mie îi afectează și pe ei. Am pierdut controlul asupra propriei vieți. Nu știu cum am ajuns aici. Poate afli tu pentru mine. Viorel mi-a evitat privirea, dar mi-a zis: Cel mai ușor lucru pe care ai putea să-l faci este să mă descrii ca pe un agresor. Cel mai greu este să interoghezi contextul care m-a creat. Leontina a privit în gol și a adăugat: Știu că ai mei m-au trumatizat. Am vrut ceva mai bun pentru fiică-mea, dar n-a avut cine să-mi dea instrumentele necesare.

Până acum am spus cum mă raportez eu la personajele și temele mele, dar cum se raportează Iulian și Magda la istoria în care i-am aruncat? Nu am intenționat de la început să-i fac camusieni, ci doar cât se poate de credibili, dar am sfârșit prin a-i contamina cu propria mea revoltă. Deși sunt înconjurați de rău și trec printr-o mulțime de traume, naratorii mei nu se opresc din a căuta o soluție sau, dacă ea nu există, un mod sănătos de a se raporta la durerea la care au fost supuși. Nu se complac în neputință și în contemplație sterilă. Merg la terapie și își procesează traumele, cu mai mult sau mai puțin succes. Sunt dispuși să aleagă renunțările și confruntările necesare vindecării. Învață să se protejeze prin limite și încearcă să facă cât mai puțin rău posibil.

„Andrei Gogu din prezent duce o viață relativ liniștită și împăcată, lucru perfect incompatibil cu ficțiunea”

Cele două personaje, Iulian și Magda, în ce măsură reprezintă ele căutările tale personale? Din acest punct de vedere, cât de autoreferențială este cartea ta?

Elevii meu au o vorbă pe care o repetă uneori, calchiată dintr-o expresie din engleză care s-a popularizat pe Twitter în 2022: „to let the intrusive thoughts win” – „au câștiga vocile”. Deci, dacă „aș lăsa” și eu „vocile să câștige”, aș zice că romanul meu este pe cât de autoreferențial am eu chef. E o glumă și nu e tocmai fiindcă același lucru l-ar putea spune și cititorul. Chiar dacă l-am folosit pe Iulian pentru a explora anumite aspecte din relația cu tatăl meu alcoolic, chiar dacă am folosit-o pe Magda pentru a explora anumite aspecte din relația cu tatăl meu vitreg, chiar dacă le-am dat amândurora părți din mine, ei nu sunt eu. Dar apoi vine cititorul și mă întreabă dacă am furat cărți din librăria unde am lucrat, dacă am participat la constelații familiale, dacă am făcut liceul militar, dacă mama a murit de cancer, dacă am fost ghid spiritual, dacă sunt ateu, dacă chiar le vorbesc elevilor mei așa cum o face Magda sau dacă am o curte cu un cal în cartierul Militari. Nu toți cititorii sunt subtili, dar, de obicei, cei care se avântă în încercări de separare a apelor biografice sunt inofensivi. Răspunsurile mele sunt uneori reale, alteori și ele ficționale, în funcție de vorbitor, dar ele oferă doar o iluzie a controlului. Când ficționalizezi părți din biografia ta, autoreferențialitatea devine o plastilină în mâna oricărui cititor. Da, toate temele din carte sunt căutări personale, doar că unele ca alcoolismul, necesitatea unei alternative la capitalism, defectele sistemului educațional, ateismul și traumele transgeneraționale au rădăcini biografice, iar altele ca feminismul, rasismul și trauma identitară au apărut ca necesități atât ale poveștii, cât și ale dezvoltării mele ca om.

Iulian și Magda au suficient din mine cât să fie vii și destul din alții cât cartea să nu poată fi numită un roman autobiografic. Au probleme pe care eu le-am rezolvat de mult și probleme pe care nu le-am avut niciodată. Ei nici n-ar avea cum să fie Andrei Gogu. Andrei Gogu din prezent duce o viață relativ liniștită și împăcată, lucru perfect incompatibil cu ficțiunea.

Ești un scriitor la intersecția generațiilor Y și Z. Cu care te identifici mai mult și cine crezi că se regăsește mai degrabă în romanul tău de debut?

Mă identific cu generația care s-a uitat la Viața cu Louie, Jack Piratul cel Teribil, Laboratorul lui Dexter, Mucha Lucha, Chowder, Samurai Jack, Ed, Edd și Eddy, Curaj câinele fricos, Sumbrele aventuri ale lui Billy și Mandy, Casa Foster pentru prieteni imaginari, Confruntarea Xiaolin, Nume de cod: Clanul Nebunaticilor de alături, Tabăra lui Lazlo, Povești din folclorul maghiar, W.I.T.C.H., Super robot monkey team hyperforce go!, Kim Possible, Spioanele, Spider-Man din 1994, Justice League, Ce-i cu Andy?, Copiii de la 402, Tutenstein, Familia Tofu, Povestitorul Andersen, Walter Melon, RoboGândăcelul, Ozzy & Drix, Misterele din Providence, Lilo & Stitch, Noua școală a împăratului, Jim Button, Regele Șaman, Povestiri din criptă, Simsala Grimm, Batman Beyond, Marcelino Pan y Vino, Viața și aventurile lui Juniper Lee, Batman: the Brave and the Bold, Eu sunt Nevăstuică, Minunatele peripeții ale lui Flapjack, Johnny Test, Oban Star-Racers, Duck Dodgers și Naruto. Sunt generația care s-a uitat cu tata la filmele lui Schwarzenegger, Stallone, Seagal, Li, Chan și Van Damme, cu mama la El cuerpo del deseo, cu mătușa la Poirot și cu bunicii la Divertis.

Cu alte cuvinte, empatizez cel mai mult cu cei născuți între `93 și `98, dar eu, după cum bine ai intuit, sunt conectat cu generațiile mai tinere și prin prisma faptului că am doi frați mai mici (între mine și cel mijlociu sunt 10 ani, între mine și cel mic, 18), și prin meseria de profesor. Poate cea mai interesantă notiță din telefonul meu este cea intitulată „Argou elevi”, o listă cu termenii noi pe care tinerii îi folosesc unii cu alții. Nu doar că asta mă menține updatat la schimbările lingvistice și de mentalitate ale noilor generații, dar mă și ajută atunci când am nevoie să construiesc un personaj tânăr verosimil. Deja unii dintre termenii pe care i-am folosit în roman, precum „rizz”, „drip”, „skibidi”, „NPC”, „beta”, „cap”, „săgeată”, sunt înlocuiți de unii noi precum „aura farming” (să faci activ lucruri pentru a-ți crește reputația), „6-7” (un termen absurd care s-ar traduce prin „whatever”, dar depinde de context) sau „looksmaxximg” (să devii mai atractiv prin exerciții fizice, dietă, tunsoare și altele). Dacă lingviștii de la Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan sunt cei care ajung să deseneze hărțile, atunci cu siguranță exploratorii de pe teren sunt profesorii.

Din moment ce naratorii mei sunt născuți în `97, am făcut presupoziția că cea care va empatiza cel mai mult cu întâmplările din carte va fi generația mea. Până la urmă, Iulian este vocea tinerilor bărbați săraci, nemulțumiți de slujba lor și de consumerismul ce-i înconjoară, neîncrezători în politică sau în religie, cu relații disfuncționale cu părinții pe care încearcă să-i schimbe, cu relații intime de codependență, furioși pe faptul că viitorul le-a fost răpit de starea economiei și de încălzirea globală. Magda este vocea femeilor tinere care încearcă să adapteze feminismul vestic particularităților estului european, care a fost supusă unei presiuni enorme de către o mamă perfecționistă, care încearcă să-și construiască o identitate din secretele părinților dezvăluite abia în viața de adult. Ambii protagoniști au o voință enormă de a-și vindeca traumele și de a detabuiza tot ceea ce societatea și părinții lor au catalogat drept anormal. Ce generațiile de dinaintea lor au ales să ascundă ei dezvăluie. Presupoziția de mai sus a fost contrazisă exact de alegerea mea de a oferi voce și generației părinților lor. Lică și Narcis, tații din roman, sunt născuți în anii `70, iar mulți cititori îi consideră, pe bună dreptate, ceilalți naratori ai romanului. Bunicul lui Lică oferă voce chiar celor născuți în perioada interbelică. La polul opus, elevii Magdei sunt vocea generației născute după 2005, poate cea mai nereprezentată ca limbaj și ca valori în literatura română contemporană. Probabil această varietate i-a determinat pe mulți comentatori ai romanului să-l vadă ca o „frescă”.

 „Cred că ceilalți scriitori au fost curioși de tânărul irațional care a ales să debuteze cu un roman de 500 de pagini”

 Ți-e teamă de cum va fi receptată literatura ta de publicul larg? Dar de validarea din interiorul breslei scriitoricești?

Cred că pot răspunde la timpul trecut fiindcă a trecut peste un an de la publicare și am date sociologice. Inițial, în timpul scrierii romanului, mă așteptam să am mulți hateri, în special din sfera conservatoare, tocmai din cauza temelor sensibile pe care le-ai enumerat mai sus. N-a fost așa. Am primit sute de cereri de prietenie, zeci de mesaje emoționate și emoționante de la străini pe social media, multe recenzii și postări. Toate m-au menținut într-o perpetuă stare de fericire neurochimică – posibil pleonasm. Pe de-o parte, pot spune că ceea ce protejează cartea mea de cei grăbiți să o atace e în primul rând mărimea. Ca s-o poți demonta convingător, în primul rând trebuie s-o citești pe toată. Sigur că sunt unele la care te prinzi din primele 50 de pagini că nu funcționează, dar pot spune cu certitudine că nu-mi poate cineva demonta cartea din primele capitole. Deci, chiar dacă doritori s-ar găsi, să parcurgi 526 de pagini și apoi să explici cu argumente convingătoare ceea ce nu funcționează e un efort de cel puțin o săptămână. E greu și inconfortabil să stai cu ceva ce-ți contrazice sistemul de valori atâta timp. Cred că mulți au renunțat pe parcurs. Unde critica e argumentată, mă înclin, recunosc și încerc să învăț. Cu cititoarea care mi-a spus că Magda are vreo două retrospecții prea bruște am fost de acord. Cu cea care și-ar fi dorit o explorare mai detaliată a unui mecanism de coping al Magdei am fost de acord. Pe cea care și-ar fi dorit o prezență mai mare a lui Iulian în a doua jumătate am înțeles-o, deși am avut motivele mele structurale pentru care am ales altfel. Romanul meu nu e perfect și găsesc împăcare în limitele mele, în faptul că nu pot afirma: „Băi, aș fi putut mai bine.” Nu, nu la vârsta la care l-am scris. Am dat totul.

Au fost și câteva critici neargumentate, adică, în traducere, reacții emoționale, dar ele îmi trezesc mai degrabă detașarea reflexivă și metacuriozitatea. Eu mă urmăresc să văd ce simt și ce pot învăța din ceea ce simt.

De altfel, încă de când scriam mă pregăteam pentru ele. Stoicii propun cea mai previzibilă atitudine: nu poți controla ceea ce spun alții, te poți concentra doar asupra reacției tale și a raportării ulterioare la munca ta. Asculți critica fără s-o iei ca verdict ontologic. Păstrezi ceea ce e util din ea, dacă există ceva, apoi lași restul să treacă prin tine fără să lase urme. Sau Barthes, care spune că textul nu-ți mai aparține odată cu publicarea. Sau Ingarden, care ne spune că opera literară e un schelet plin de locuri de indeterminare pe care fiecare cititor le completează prin imaginație și experiență culturală. Cartea pe care un cititor o urăște nu este identică cu cea pe care a scris-o autorul și nici cu cea pe care o iubesc alți cititori. Dar astea sunt perspective pur raționale, iar raționalul și emoționalul știm bine că nu se împacă mereu. O mare parte din suferința unui artist vine din confundarea operei cu sinele, în special în cazul scriitorilor autofagi, și din receptarea unui atac asupra operei ca unul asupra propriei persoane. Îmi reamintesc că valoarea mea ca om nu depinde de felul în care literatura mea e percepută. Fiecare carte își creează publicul, iar una care nu primește critică înseamnă că nu are nimic tulburător sau generator de schimbări în ea. De obicei reușesc să văd semnalizarea identitară din spate. „Cartea asta e o porcărie” se traduce prin „Cartea asta nu-mi confirmă valorile. Ceva în mine se simte amenințat de ea.” Cum reușesc? Pe scurt, îmi ofer compasiune și timp între stimul și răspuns, fac terapie și am niște prieteni scriitori foarte înțelepți.

De validarea altor scriitori nu mă pot plânge. Când am publicat, eram un necunoscut, ca mulți alți debutanți în proză. Poeții mai reușesc să-și creeze o prezență înaintea debutului. Cred că ceilalți scriitori au fost curioși de tânărul irațional care a ales să debuteze cu un roman de 500 de pagini, o sinucidere în ochii multora. Tot ei mi-au confirmat că dacă aș fi scris doar povestea lui Iulian sau doar pe cea a Magdei, cartea nu ar fi fost la fel de impactantă. Le mulțumesc tuturor celor care au citit-o și, în special, celor care au vorbit despre ea. M-am simțit și mă simt apreciat și validat.

Între convingeri spirituale moștenite vs. asumate, care este relația ta cu divinitatea?

Din fericire nu prea am convingeri spirituale moștenite, în afară de o propoziție pe care mi-a spus-o mama pe la 4 sau 5 ani. Părinții mei divorțaseră înainte ca eu să-mi pot forma amintiri. Locuiam la țară, la părinții mamei. Nu-l cunoscusem pe tata. Noțiunea că există un tată mi-a fost formată de părinții celorlalți copii de pe uliță. Le vedeam tații cum se întorceau seara de la serviciu sau de la câmp, beți, murdari și nebărbieriți, unii violenți, alții pasivi. Erau cele mai imprevizibile ființe, volatile ca pălinca pe care o dădeau pe gât prefăcându-se că are alt gust decât cel de spirt. Îmi era frică de ei. Puteam anticipa comportamentul femeilor din jurul meu, dar niciodată pe al lor. Și, totuși, la mine de ce nu se întorcea nimeni seara? Ființa mea volatilă unde era? Am întrebat-o pe mama, iar ea mi-a spus: „Tatăl tău e Dumnezeu, mami.” Bănuiesc că acum este evident de unde titlul romanului meu. Tatăl meu exista, era pe pământ, dar mie mi s-a oferit între timp un substitut invizibil care mai mult a produs confuzie decât împăcare. După ce că nu-mi putea vorbi și nici nu-mi aducea pufuleți cu surprize, mai era și tatăl tuturor. Mi se negase cea mai incipientă formă de egoism: să nu-mi împart părintele. Până la urmă mi-am întâlnit tatăl de pe pământ, ceea ce a dus la alte probleme, dar măcar nu mai era niciuna de natură empirică.

Faptul că cea mai mare parte a anilor mei formatori a fost petrecută lângă bunica din partea tatălui, care moștenise neîncrederea structurală a comunismului față de formele organizate ale religiei, a ajutat. Nu că mama s-ar fi omorât cu practica, dar bunica, deși crede într-o anumită formă de divinitate creatoare indefinită, are un scepticism intrinsec foarte permisiv cu alte forme de îndoială. Iar din gura bunicului, acum că mă gândesc, nu cred să fi auzit o dată cuvântul „Dumnezeu”, nici măcar în vreo expresie comună, deși, dintr-o inerție atavică, îl lăsa pe popă să ne stropească pereții cu agheasmă în ianuarie. Sunt foarte recunoscător pentru mediul creat de cei doi, în care religia a căpătat o importanță strict gastronomică. A fost solul perfect în care ateismul meu să crească, dar, în ciuda lui, curiozitatea mea față de certitudinile religiei a persistat un timp. Eram olimpic la religie și îl însoțeam pe un prieten la biserică. Îi murise tatăl, iar asta îl aruncase într-o practică febrilă și în viziuni dantești ale noțiunilor de păcat și de vină. Activitatea lui preferată era să-mi descrie cum voi fi torturat în iad, dar nu-l luam în serios, ci îl priveam mai mult ca pe un fenomen natural. Și am avut dreptate. La fel cum un nor Cumulonimbus își consumă grindina, habotnicia prietenului meu a luat sfârșit și a fost înlocuită de o pasiune pentru death metal. Dante și metalul au mai multe în comun decât la prima vedere.

Ce m-a îndepărtat de religie nu a fost un mare eveniment traumatizant, ci o mie de fisuri epistemologice. Niciunul din argumentele teologice care îmi erau prezentate nu supraviețuia, cel puțin nu în mintea mea, că în realitate se retrăgeau în abstractizări și alegorii. Aș fi, totuși, un ipocrit să nu recunosc că și eu m-am ancorat într-o anumită formă metafizică de credință după moartea tatei. Eram în facultate, iar vizitele la mormântul său din primul an de după s-au petrecut sub un acoperiș de norișori solizi pe care tata se odihnea și de pe care privea spre mine cu blândețe și afecțiune. N-am avut nevoie să cred că dumnezeu există, dar psihicul meu a avut nevoie să creadă că tatăl meu încă există, că mă poate auzi, că mă poate vedea, că nu a revenit la materia dintr-o stea.

Azi sunt împăcat cu faptul că tata mai trăiește doar în trandafirii și în liliacul de pe mormânt, dar acel an, mai mult ca oricare, m-a ajutat să conștientizez că în anumite momente traumatizante, iraționalul e cea mai rațională alegere. Așa că sunt tolerant și înțelegător, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu-mi sunt întoarse aceste daruri. Mi-ar plăcea ca societatea să admită că eu, ateul, exist, că merit reprezentare politică și de orice alt fel, că virtutea de a fi uman sau etic nu este condiționată de calitatea de a fi creștin, că vina, pedeapsa și răsplata veșnică nu sunt singurele repere care ne pot menține buni și decenți, că orice faptă reprobabilă ar trebui să-și aibă contextul interogat, că biblia este o colecție de texte istorice distorsionate de numeroase traduceri, texte care au servit interesele de putere ale unor oameni îndepărtați de cerințele prezentului și cu o înțelegere insuficientă a psihologiei umane. Pentru mine nu există adevăr în ceea ce cred oamenii, dar există adevăr în actul lor de a crede. Formele credinței lor sunt condiționate istoric și cultural, dar faptul că o fac este o predispoziție psihologică de care nu putem scăpa. Eu nu-mi doresc ca oamenii să nu mai creadă, ci ca dogmele lor să-și piardă caracterul absolut.

Ce efect ai urmărit prin scrierea acestei cărți și ce le spui celor care se vor grăbi să citească literatura ta în anumite cheie de interpretare?

Cred că ilustrativ ar fi să-ți pun aici cu copy-paste ultimul mesaj pe care l-am primit de la o cititoare: „Felicitările mele pentru acest debut fantastic! Cartea m-a trecut prin toate stările posibile, m-a întors pe dos, m-a enervat, m-a făcut să plâng, m-a intrigat, iar, la un moment dat, am vrut să o abandonez. O săptămână nu m-am atins de ea, deși avansasem bine cu acțiunea. Mă bucur că am continuat să citesc. A fost o călătorie terapeutică. Cartea e o bijuterie! Succes pe viitor!”

Am ales acest mesaj și fiindcă ilustrează rezistența personajului lui Coetzee, dar și fiindcă ideea din spate s-a repetat în altele pe care le-am primit în ultimul an. Coincidență? Nu.

La un prim nivel, poate cel mai necesar, dar și cel mai superficial, o carte trebuie să distreze, adică să-i ofere cititorului o poveste memorabilă în care tensiunea și emoțiile să-l atașeze de destinul unuia sau mai multor personaje. Al doilea nivel, mult mai greu de atins, este de a crea o schimbare în cititor. Este exact ceea ce putem observa în mesajul de mai sus. Cartea a intrigat-o și a făcut-o să plângă, deci primul nivel a fost atins. Ăsta e cârligul care îl ține pe cititor pentru ca apoi să-i poți servi niște idei, uneori contrarii cu propriul sistem de valori și așteptări. Bineînțeles, ideile trebuie subordonate poveștii și emoțiilor ei, altfel riști să te citească doar cei care gândesc ca tine, dar tu vrei să ajungi la un segment mult mai larg. Odată cu ideile, au apărut indignarea, enervarea și disconfortul care au făcut-o să se îndepărteze (săptămâna în care a lăsat-o deoparte). Dar cârligul încă era acolo, cititoarea deja investise emoții în destinele personajelor, așa că a acceptat procesul de introspecție care a venit odată cu ideile. Iar la sfârșit ce s-a întâmplat? S-a produs o schimbare, acea parte pe care cititoarea o numește „terapeutică”. Îți dai seama să te enerveze o carte atât de mult încât să o abandonezi o săptămână, posibil pentru totdeauna, dar să revii, iar la sfârșit să simți să-i scrii autorului că e o „bijuterie”? Păi nu am eu cei mai buni cititori posibili? Am. Bineînțeles că nu-mi iese cu toți, unii abandonează pe parcurs, indiferent câte cârlige pun eu în text, dar astea sunt riscurile. Îți calibrezi povestea și speri ca cei care rămân să fie mai mulți decât cei care abandonează. După un an, o majoritate surprinzătoare a rămas.

Nu le pot spune nimic celor care se vor grăbi să-mi citească cartea în alte chei de interpretare decât cele intenționate. Dacă 526 de pagini nu i-au convins, e puțin probabil ca o polemică cu autorul din spatele lor să o facă. Aș vrea doar să nu-mi fie confundată intenționalitatea cu hazardul. Voi da ca exemplu capitolul 17, cel mai eseistic. Dacă pe un cititor îl enervează faptul că am făcut o sinteză a persecuțiilor romilor în Europa și una a sclaviei din Țările Române și, astfel, am întrerupt curgerea narativă lină pe care și-o dorea, acel cititor să știe că am făcut-o intenționat. Aș fi putut să-i dau ce voia, dovadă celelalte capitole, dar n-am vrut. Am creat acea dislocare cu speranța că se va opri puțin să se întrebe „De ce? De ce și-a propus autorul să mă irite cu asta în loc să mă mulțumească așa cum a făcut-o până acum?” Ai văzut cititoarea de mai sus. S-a oprit indignată, dar și-a pus întrebări, a revenit la carte, a experimentat ceva terapeutic, iar apoi a simțit să-mi scrie. Cititorii îmi înțeleg intențiile, iar pentru cei care nu mi le înțeleg oricum nu ar conta zbaterile mele de a mă explica. Dacă literatura mea ar fi plăcut tuturor, cred că aș fi dezvoltat conflictul interior al scriitorului care nu deranjează și, de aceea, nu produce nicio schimbare. Ba chiar istoria literaturii îmi spune că romanul meu nu a deranjat suficient. Mai e timp.

Romanul tău a fost recompensat cu mai multe premii. Simți că asta a schimbat ceva?

Cert e că relevanța premiilor a scăzut în ultimele decenii din cauza descentralizării sistemului literar mondial și a varietății accesului la cultură, dar nici nu putem spune că e pe moarte. Premii noi au apărut, premii clasice au început să țină pasul cu evoluțiile literaturii. Un echilibru fragil de reprezentativitate și de valoare se menține, dar el poate fi contestat oricând pentru că nu există „corect” în literatură. Subiectivitatea unor jurați e acceptată dacă e însoțită de experiență și profesionalism. Mai mult nu putem pretinde și în niciun caz nu trebuie să confundăm premiul cu canonul. În final, cât de mult reflectă premiile valoarea literară depinde de persoana pe care o întrebi. Răspunsul universal și cinic e: Premiul ăsta e relevant dacă îmi convine cine l-a luat și cine l-a dat. Altfel, nu e.

Premiile nasc și paradoxuri: mulți afirmă că nu le pasă de ele în același timp în care le condamnă energic. Eu cred că nici nu trebuie să le exagerăm importanța, dar nici să negăm că unii cititori se orientează pe piață după ele. Aș fi ipocrit să nu recunosc că pe ale mele le-am postat pe social media tocmai pentru a atrage acest segment. Unii spun că segmentul e mic, dar răspunsul meu e că nu-mi pasă. Dacă un premiu mi-a adus trei cititori în plus, pentru mine e un câștig, că ăsta e scopul meu final, să fiu citit.

Ce aș vrea să aduc în discuție este un reproș fascinant pe care l-am primit de la doi cititori care mi-au spus că romanul meu a fost scris pentru „a aduna premii”. E reproșul care, dintre toate, m-a pus cel mai mult pe gânduri, unele pe care nu le avusesem înainte să-l scriu sau în timp ce-l scriam. Există cărți scrise special pentru premii? Și, dacă da, cum? Care e rețeta? Bănuiesc că e una locală. Bănuiesc că rețeta din Norvegia nu ar funcționa în mediul românesc, nu? Ok, atunci care e cea pentru România? Bănuiesc că depinde de deceniu. Ok, care e cea pentru anul 2025, na, cel în care am publicat? Sugar, spice and everything progressive? Aceiași cititori au spus că personajul Magda, o profesoară de română de 27 de ani din București, cu o educație post universitară, nu ar fi interesată de istoria de sclavie a romilor și de deportările acestora odată ce ar afla că e pe jumătate romă. Ba mai mult, nu ar fi feministă. Ba mai mult, nu ar preocupa-o nici problemele sistemului de educație românesc în care lucrează. Observi semnalizarea identitară? Pentru că eu, cititorul, nu sunt interesat de sclavia romilor și de deportările acestora, nici personajul din cartea asta nu ar trebui să fie. Pentru că eu, cititorul, nu sunt feminist, nici personajul nu ar trebui să fie. Și tot așa. Acuma eu nu pretind că absolut tot ce am scris e verosimil până în pânzele albe, că nu e, dar cu siguranță o bucureșteancă progresistă de 27 de ani e verosimilă, să fim serioși.

Și cum spuneam, reproșul ăsta mi-a deschis un întreg proces de chestionare. Pentru mine gândul că cineva m-a imaginat deasupra laptopului, cu ochii roșii, ventilând și șoptind: Daaa, Andrei, așaa, anticapitalism, daa, adaugă și de romi, daa, și feminism, daaa, și mers la psiholog, că asta prinde în ziua de azi, acum presară niște romgleză și o lingură de political corectness și toate premiile vor fi ale taleee, muhahahaha, ești un geniu! ar fi fost absurd. Și totuși, cineva chiar m-a imaginat așa. Cineva chiar a crezut că eu am elaborat o strategie să „adun” premiile, când eu doar mi-am ascultat personajele care mi-au cerut să nu fie simplificate și stereotipizate. Dacă cei doi cititori ar afla că eu nici măcar nu știam în timp ce scriam romanul de existența unor premii pe care le-am primit ulterior… Am continuat firul raționamentului. Am găsit eu involuntar o rețetă? Am creat eu, fără să-mi propun, calea de a cuceri sensibilitățile unor oameni atât de diversificați: scenariștii, producătorii și scriitorii din spatele Book to screen, criticii literari de la Tânărul prozator, cititorii și traducătorii din Chambéry, Lyon și Paris de la Primul roman, jurnaliștii, profesorii și criticii din spatele Premiului Observator cultural pentru debut? Acum, când îi enumăr pe toți, sper că e vizibilă absurditatea de a crede că există o rețetă care poate mulțumi viziuni și gusturi atât de diferite. Chiar dacă unele din criteriile lor coincid, cu siguranță nu coincid toate. Cel mai probabil, Observatorul nu m-a nominalizat pentru potențialul cinematografic al cărții mele, spre deosebire de Book to screen. Atunci cum am făcut-o? Cum am reușit să „adun” premiile? Nu știu. Vă las să descoperiți singuri, dar cu siguranță răspunsul nu e (doar) viziunea de stânga, că altfel cărțile editurii frACTalia ar lua tot timpul toate premiile.

Ești profesor de liceu și mă întreb dacă ai „testat” fragmente din „Tatăl meu care ești pe pământ” împreună cu elevii tăi, dacă au citit cartea și cum se raportează ei la ea? Pe scurt, dacă ai feedback-ul unui segment de public cu care intri, în mod natural, în contact, prin natura profesiei tale?!

Le vorbesc elevilor mei uneori despre faptul că am scris un roman tocmai din raționamentul că dacă îmi văd mie pasiunea pentru literatură, poate se molipsesc de puțin entuziasm. Cât funcționează nu știu. Cei mai mulți mă privesc ca pe o anomalie, dar o anomalie simpatică. Le mai menționez romanul atunci când îi învăț despre perspectiva narativă sau anumite tehnici narative precum tehnica punctului de vedere, cea a planurilor paralele, a contrapunctului, a decupajului, a accelerării gradate a timpului narațiunii, a alternanței sau despre tehnici moderne de caracterizare precum comportamentismul și pluriperspectivismul. Dar le fac o comparație orală, nu „testez” fragmente pe ei fiindcă nu vreau să se simtă presați în niciun fel să-l citească. Le și zic: Dacă vreți să mă citiți, citiți-mă după BAC, că nu aveți timp până atunci. Pe cei care mă contactează apoi pe Whats să-mi spună că m-au citit îi întreb și ce nu a funcționat pentru ei, ce nu le-a plăcut, ce ar fi schimbat. Dacă tot m-au citit, măcar să profit de această rară oportunitate. Câți scriitori contemporani se pot lăuda că au accesul la opiniile sincere ale unor adolescenți? Cum se raportează ei la ce scriu e relevant pentru mine tocmai fiindcă vreau ca literatura mea să aibă o adresabilitate cât mai mare, să poată captiva și un adolescent de 17-18 ani, și un vârstnic. Greu. Ce știu sigur e că o carte de 500 de pagini e prea mare pentru adolescentul din ziua de azi, oricât de mult l-ar simpatiza el pe profesorul care a scris-o. Dar puținii care au dus-o la bun sfârșit mi-au dat feedback încurajator. Au apreciat faptul că s-au simțit reprezentați, că problemele lor cu sistemul de educație, consumul de substanțe, sănătatea mintală, dependența de social media, hărțuirea online, deficitul de atenție, cultura competitivității și promotorii masculinității toxice au fost abordate dintr-o perspectivă empatică și nu reprobatoare. Au fost încântați să descopere și faptul că termenii din argou pe care i-au împărtășit cu mine și-au găsit locul în poveste. Și nu îi folosesc doar acolo, ci și când predau. Elevii sunt mult mai perceptivi dacă le folosești limbajul. Știi că spuneam anterior că scriitorul trebuie să fie în primul rând un entertainer. Același lucru e valabil și pentru un profesor.

(Credit foto: Ciprian Măceșaru)