Ciprian Mihali: „Spațiul francofon este un spațiu de oportunități”

Interviu cu Ciprian Mihali, consilier prezidențial al Președintelui României pentru Francofonie și profesor de filosofie contemporană la Universitatea Babeș-Bolyai

„Francofonia caută să se reinventeze astăzi tocmai printr-o consolidare a pluralității”

Daniel Sur: Într-o lume multipolară, în ce măsură mai este francofonia un spațiu de influență real și cum se valorifică, în acest context, moștenirea României în spațiul francofon?

Ciprian Mihali: În această lume multipolară, dominată de interesele celor mai puternici actori statali și non-statali, asistăm la o slăbire, chiar la o discreditare a multilateralismului. Însă multilateralismul este ceea ce a permis, cel puțin de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu doar asigurarea unui echilibru mondial și a unei perioade relative de pace, ci și prezența la masa marilor decizii a statelor medii și mici, alături de marile puteri. În contextul unei asemenea fragilizări a multilateralismului (a se vedea cazul ONU sau al altor organizații din jurul său ori al unor organizații regionale și continentale), Francofonia – cu cei peste 90 de membri ai săi, state și guverne – caută să se reinventeze astăzi tocmai printr-o consolidare a pluralității și egalității de voci în context internațional. Ea s-a născut dintr-o moștenire complicată, pe care a știut să o convertească în forma unui ansamblu de organizații și structuri în care se pot face ascultate vocile tuturor. Chiar dacă nu toate statele membre au limba franceză ca limbă oficială, adeziunea lor la Francofonie este semnul unei încrederi în creația comună a unui spațiu de dialog și de negociere, un spațiu în care interesele naționale pot deveni convergente cu cele regionale sau internaționale.

Este și cazul României, a cărei tradiție francofonă este integrată în parcursul său istoric de modernizare. Stat-far al Francofoniei, România este azi una dintre țările cele mai influente în această structură internațională. Prin promovarea unei candidaturi puternice pentru postul de secretar general Francofoniei, în persoana lui Dacian Cioloș, România aș spune că aduce o contribuție esențială, pe primă mână, la consolidarea și dezvoltarea Francofoniei, atât din perspectiva creării de oportunități pentru tineri și comunități, cât și din perspectiva redefinirii cooperării multilaterale. Dacian Cioloș a propus de altfel redefinirea Francofoniei din perspectiva unui multilateralism vizionar, printr-o cooperare strânsă între statele membre, operatori francofoni, societate civilă, mediu de afaceri, pentru proiecte care aduc beneficii concrete cetățenilor și comunităților francofone.

Daniel Sur: Din noua dumneavoastră poziție de consilier prezidențial, cum ar trebui să se repoziționeze România pentru a-și construi un profil francofon coerent și vizibil?

Ciprian Mihali: În calitatea mea temporară de reprezentant personal al Președintelui României pentru Francofonie, dar și prin experiența de peste 25 de ani în rețelele francofone ale cooperării internaționale, pot să spun că România ocupă o poziție strategică în această rețea. Ea se bucură de respect și simpatie câștigate de-a lungul timpului nu doar în regiunea noastră și în Europa, ci și în Africa subsahariană, în țările arabe sau în Asia de Sud-Est. Avem un profil vizibil, poate nu întotdeauna suficient de coerent, poate nu întotdeauna la nivelul așteptărilor, dar este un profil solid, dobândit prin efort instituțional, economic, diplomatic, cultural sau academic, un profil pe care avem nevoie să-l consolidăm astăzi și să-l adaptăm provocărilor majore ale prezentului și viitorului: reconfigurările raporturilor de forțe și de influență, bătălia pentru resurse naturale, criza climatică și impactul ei asupra populațiilor, inteligența artificială și digitalizarea societăților, fenomenele migratorii, ascensiunea radicalizării, a fenomenelor extremiste și fundamentaliste etc. Pe de altă parte, candidatura lui Dacian Cioloș la funcția de Secretar general al Francofoniei este o adevărată declarație de forță din partea României: un candidat cu un profil puternic, cu un program reformator, care și-a propus, cu sprijinul diplomației române, să ralieze comunitatea francofonă în jurul unei viziuni de redefinire a Francofoniei pentru a o face să răspundă provocărilor momentului.

Daniel Sur: Ce câștiguri concrete ar trebui să urmărească România din implicarea în Organizația Internațională a Francofoniei, dincolo de apartenența formală?

Ciprian Mihali: Câștigurile României prin angajamentul ferm în Francofonie sunt cât se poate de concrete și de evidente. În plan diplomatic, deopotrivă bilateral și multilateral, țara noastră se poziționează ca un actor de primă importanță, ca purtător de inițiative și mediator, dar și pentru a-și urmări propria agendă de promovare a intereselor proprii pe lângă partenerii internaționali. Cu o experiență bogată și variată a tranziției democratice, cu eșecurile, dar mai ales cu succesele sale incontestabile, România este percepută ca exemplu și model pentru o serie de societăți de pe alte continente, iar aceasta îi sporește capitalul de încredere de care se bucură. Fără un trecut colonial care să o împovăreze, fără a duce o politică egoistă în relația cu partenerii săi, statul român, ca stat european, face parte din rândul națiunilor de dimensiuni medii care inspiră mai multă încredere decât alte state mari ale lumii.

În plan economic, apoi, implicarea în Francofonie înseamnă accesul pentru mediul de afaceri românesc la o piață uriașă, unde experiența antreprenorială și de business a acestui mediu este nu doar prețuită, ci și așteptată. Bătălia pentru piețe e necruțătoare, așa cum vă puteți imagina și așa cum am constatat-o din discuțiile avute cu diplomații și oamenii de afaceri din diferite țări. Este o oportunitate formidabilă pentru România să exporte o asemenea expertiză în domenii cruciale (de la noile tehnologii până la agricultură durabilă, de la medicină la industrie extractivă sau alimentară etc.) și să beneficieze, la rândul său, de contracte și schimburi comerciale avantajoase.

Deloc în ultimul rând, câștigurile pot fi remarcate în domeniul academic și științific: România este, alături de Franța, țara europeană cu cele mai multe universități membre ale Agenției Universitare a Francofoniei și cu cicluri de licență, master sau doctorat în limba franceză, iar acest lucru este vizibil în numărul din ce în ce mai mare de studenți francofoni care vin să studieze în România. Miile de studenți africani, asiatici, arabi, dar și europeni din universitățile noastre au un efect pozitiv asupra internaționalizării învățământului superior și asupra accesului la resurse financiare externe. De asemenea, prezența acestor studenți internaționali în spațiile noastre universitare face atractivă limba franceză pentru studenții români, o limbă care a pierdut, din păcate, mulți locutori în ultimii ani. 

În plus, dezvoltarea francofoniei conform viziunii pe care o propune Dacian Cioloș va spori toate aceste oportunități și va deschide unele noi, în domeniul educației și al economiei în mod special.

Daniel Sur: Cum ar putea fi transformate relațiile francofone în instrumente reale de cooperare economică, educațională și culturală?

Ciprian Mihali: Relațiile francofone pot deveni instrumente efective de cooperare în măsura în care în aceste relații fiecare parte își regăsește și își poate cultiva interesele proprii. În măsura în care spațiul francofon este un spațiu de oportunități și un spațiu în care simți că tu, ca individ, comunitate sau țară poți să te afirmi, să evoluezi, să te faci recunoscut. Bunăoară, dacă învățarea limbii franceze îți oferă ție, tânăr absolvent, o șansă în plus pe piața internațională a muncii. Dacă ție, ca artist, îți permite să fii recunoscut pe scenele lumii. Dacă producțiile tale literare sau cinematografice sunt difuzate în rândul unui public de sute de milioane de cititori sau urmăritori. Dacă ție, ca om de afaceri, îți deschide piețe și contracte noi. Dacă ție, ca societate sau comunitate, îți oferă acces la drepturi și libertăți, la condiții mai bune de trai. În sfârșit, dacă ție, ca țară, îți dă posibilitatea să negociezi acorduri cu alte state sau să faci apel la Francofonie ca voce proprie a ta, voce autorizată și mai puternică. Dacă te face egală, la masa negocierilor, cu orice alt stat, beneficiind de statutul de membru cu drepturile depline al unei familii internaționale respectate și auzite.

Daniel Sur: În ce puncte se fragilizează schimburile culturale dintre România și spațiul francofon și ce ar fi necesar pentru a le reechilibra?

Ciprian Mihali: Aveți dreptate să puneți această întrebare, pentru că nu toată acțiunea culturală a României în spațiul francofon este o poveste nesfârșită de succes. Iar aceasta în ciuda efortului extraordinar, adesea necunoscut și nerecunoscut ca atare, al artiștilor și profesioniștilor culturali. Schimburile noastre culturale rămân fragile din mai multe motive: primul este legat de absența unei viziuni pe termen lung a acțiunii culturale românești, a unei coerențe programatice la nivel de reprezentare internațională. Al doilea motiv ține de felul însuși în care înțelegem cultura, redusă prea adesea la ilustrarea sau reprezentarea simbolică și festivistă a unei identități naționale pe care trebuie să o glorifice. O asemenea înțelegere îi diminuează capacitatea creativă și inovativă de a intra în dialog cu alte culturi și de a emite pretenții la universalitate. În sfârșit, un al treilea motiv are de-a face cu precaritatea resurselor financiare și materiale consacrate acțiunii culturale. Rămânem în continuare una dintre țările europene cu cel mai mic buget acordat culturii, cu o alocare financiară minusculă pentru ICR și reprezentanțele cultural-diplomatice ale României în lume, cu fonduri mai degrabă simbolice pentru producția culturală și pentru sprijinul artiștilor și oamenilor de cultură. Sunt motive care afectează nu doar schimburile cu spațiul francofon, ci și prezența însăși a culturii românești în lume. Pentru a reechilibra aceste schimburi ar fi nevoie (ce vis frumos…) să lucrăm pe cel puțin aceste trei fronturi simultan: politici culturale coerente și vizionare; redefinirea sensului și rostului culturii; redimensionarea bugetară a acțiunii culturale.

Daniel Sur: În condițiile în care OIF devine tot mai influențată de dinamica statelor africane, cum se reconfigurează echilibrul intern al francofoniei și ce rol ar putea juca România într-o organizație cu o miză tot mai globală?

Ciprian Mihali: Francofonia este dominată de prezența statelor africane dintr-o serie de motive cât se poate de reale și de pertinente: din moștenire colonială, fondatorii Francofoniei au dorit în anii 1970 și au reușit în mare parte să o transforme într-un instrument de dialog, de cooperare politică și culturală între statele francofone zise din „Sud” și din „Nord”. Apoi, cel mai mare număr de vorbitori de limbă franceză se găsește în Africa, un număr determinat desigur și de sporul demografic, dar și de capacitatea limbii franceze de a asigura comunicarea între numeroasele limbi locale. Nu trebuie neglijată dinamica statelor africane din punctul de vedere al mizelor economice contemporane: pe de o parte, în Africa se găsesc astăzi cele mai importante resurse naturale pentru industriile actuale, pământuri rare, minereuri și metale cruciale pentru tehnologiile de vârf, dar și resurse importante de combustibili și de biodiversitate. Pe de altă parte, numeroasa populație tânără din Africa poate asigura forța de muncă necesară și pentru a satisface aceste mize economice pe continent, dar și pentru a acoperi deficitul structural de forță de muncă în alte regiuni ale lumii (Europa, America de Nord, lumea arabă, chiar și Asia).

Din toate aceste considerente, sprijinite de o anumită tradiție a Francofoniei, Africa își revendică în mod justificat rolul de centru vital al lumii francofone.

Dar această centralitate nu înseamnă că, la nivel organizațional, de guvernare politică a Francofoniei, există obligația ca ea să fie condusă de către un reprezentant al continentului. Ca în orice organizație internațională care se respectă și respectă principiile unei guvernanțe sănătoase, conducerea ei trebuie să fie asigurată printr-o rotație a diferitelor regiuni care fac parte din ea, tocmai pentru a o feri de enclavizare sau regionalizare și pentru a evita sentimentul de marginalizare al celorlalte regiuni (Asia de Sud-Est, Europa de Est, America de Nord etc.). Acesta este, de altfel, și mesajul României în campania pentru postul de secretar general al Francofoniei: Africa trebuie să rămână în centrul preocupărilor Francofoniei, având alături toate celelalte regiuni implicate activ și co-interesate de viitorul Francofoniei, dar asta trebuie să se întâmple printr-o administrare vizionară, pragmatică și transparentă a organizației. Iar România, prin tradiția cooperării internaționale și prin expertiza de care dă dovadă astăzi, poate să câștige încrederea statelor și guvernelor membre ale Francofoniei și să asigure o asemenea administrare la nivel politic a Francofoniei.

Daniel Sur: Cum vă influențează experiența diplomatică modul de a formula politici publice și unde se află, din această perspectivă, limitele diplomației culturale?

Ciprian Mihali: Experiența diplomatică dobândită ca fost ambasador în Africa de Vest, ca director pentru Europa de Vest al Direcției AUF de la Bruxelles și ca reprezentant pentru Francofonie îmi permite să descopăr în același timp prioritățile politice și culturale ale României, dar și pe cele ale statelor, organizațiilor și instituțiilor cu care intru în contact. Pot în acest fel să compar diferențele de abordări, plusurile și minusurile politicilor noastre publice, dar și, așa cum spuneți, limitele diplomației culturale românești. Din nefericire pentru România, nu am știut îndeajuns în ultimele decenii să folosim cultura vie, creativitatea artiștilor români și prezența lor internațională ca pe un vector de promovare a țării și a intereselor noastre politice și geostrategice, nu am știut să transformăm actul cultural și creațiile culturale într-un instrument de soft power.

Daniel Sur: Cum arată, în prezent, relația studenților cu cultura francofonă în sălile de curs de la Universitatea Babeș-Bolyai?

Ciprian Mihali: Există în continuare o preocupare vie pentru cultura francofonă în rândul studenților noștri, chiar dacă numărul celor care cunosc limba franceză a scăzut în ultimii cincisprezece ani. În domeniul științelor umane, pot vorbi chiar despre un reviriment pentru cultura franceză, nu doar pentru autorii francezi de filosofie, ci și pentru muzica sau filmul francez ori pentru autori francofoni din alte țări, mai ales din Africa.

Asta face să asistăm la un proces interesant: citindu-i pe Sartre și Simondon, pe Baudrillard sau Foucault în alte limbi decât franceza, tineri care nu au studiat deloc sau au studiat foarte puțin franceza în școală se întorc spre această limbă, fac cursuri de franceză fie pe cont propriu, fie într-un cadru organizat sau instituțional. Eu însumi am ținut mai multe cursuri de franceză filosofică pentru doctoranzii mei, care le-au permis să descopere și să iubească subtilitățile unei limbi rafinate, sensurile profunde ale unor texte, dar și regulile gramaticale ale francezei. Pornind de aici, au urmat liste cu muzică franceză sau filme în limba franceză, adică deschideri spre noi orizonturi culturale.

Daniel Sur: Ce loc mai ocupă astăzi filosofia franceză în formarea tinerilor și cum ar trebui regândite programele educaționale pentru a face limba și cultura franceză relevante pentru noile generații?

Ciprian Mihali: Învățarea unei limbi străine este arareori doar o chestiune de pasiune, cât este una de oportunitate profesională sau științifică. Noi am făcut parte, în anii 1990-2000, dintr-o generație în care oportunitățile de studiu în Franța, Belgia sau Canada erau numeroase, schimburile culturale și academice cu aceste țări erau intense, ceea ce ne-a oferit șanse reale de formare și de stăpânire a limbii. Între timp, franceza a pierdut bătălia de popularitate comunicațională în beneficiul englezei, limbă a globalizării divertismentului, limbă dominantă a internetului și a rețelelor sociale, dar și limbă de comunicare științifică, iar în acest moment nu mai este vorba de a purta o luptă împotriva acestei dominații, ci de a inventa modalități noi de descoperire a avantajelor pe care le poate oferi cunoașterea unei limbi de o bogăție culturală atât de generoasă cum este franceza (și e cazul și al altor limbi, precum spaniola, germana sau italiana). Reprezentanți dintre cei mai importanți ai Francofoniei vorbesc tot mai mult despre „découvrabilité”, un termen menit să exprime necesitatea și voința lumii francofone de a avea acces la conținuturi culturale online, de a determina algoritmii marilor platforme digitale să promoveze nu doar conținuturi în limba engleză, ci și conținuturi în franceză. Existența unor conținuturi, configurația unor algoritmi, dar și sistemele de metadate pot să participe la această disponibilitate de a găsi în mediul digital material cultural, științific sau informațional în limba franceză.

Cât privește filosofia franceză, ea este frecventată cu aceeași pasiune de studenți; faptul că mari autori contemporani (precum Manon Garcia, Eva Illouz, Cynthia Fleury, Souleymane Bachir Diagne sau Achille Mbembe) hrănesc cu reflecții critice înțelegerea lumii în care trăim nu poate decât să-i stimuleze pe tinerii curioși să se apropie de această filosofie.

Daniel Sur: Într-un context dominat de platforme comerciale și algoritmi, cum își poate construi România un rol relevant în inițiativele francofone dedicate culturii și educației digitale, atât ca producător, cât și ca mediator de conținut?

Ciprian Mihali: Revin la ce am spus mai sus apropo de dominația zdrobitoare în cultura și educația digitală a englezei. E o stare de fapt pe care nu o putem nega și împotriva căreia nu avem mijloacele materiale, financiare sau digitale de a o face. Dar contribuția la cultura francofonă poate avea loc prin schimburi culturale, prin evenimente și manifestări în care, alături de engleză, se vorbește și franceza, prin frecventarea unor locuri și rețele culturale și științifice în care artiști sau oameni de cultură și de știință francofoni se întâlnesc, schimbă idei, lucrează împreună, creează împreună sau lansează proiecte.

Ce poate face România în acest context? Să continue să ofere, prin minister sau prin universități, burse studenților români în țări francofone și studenților străini francofoni burse în România. Să încurajeze și mai mult studenții să participe la schimburi Erasmus. Să încurajeze parteneriatele dintre instituțiile publice și cele private (firme cu capital francez sau francofon) pentru finanțarea proiectelor culturale. Căci unul dintre neajunsurile majore ale promovării francofoniei este tocmai lipsa de resurse financiare; sau, mai degrabă, întâlnirea dificilă dintre proiecte și resurse (care nu lipsesc neapărat, ci sunt greu accesibile). La aceasta își propune candidatura lui Dacian Cioloș la Francofonie să lucreze: în condițiile în care statele mari finanțatoare ale Francofoniei au fost obligate să-și reducă semnificativ contribuțiile la organizațiile francofone (OIF[i], AUF[ii], AIMF[iii] etc.), soluția este tocmai întărirea parteneriatelor public-private și oferirea de asistență pentru rețelele academice, științifice sau civice pentru atragerea de fonduri de la marii finanțatori privați.

Daniel Sur: Ce rezultate concrete au produs până acum rețelele universitare francofone în care sunt implicate instituții din România și ce potențial real au acestea pentru viitor, dincolo de mobilități și cooperări formale?

Ciprian Mihali: Există, cum spuneam, o îndelungă tradiție a cooperării academice francofone în România. În ultimii ani, această tradiție, care a produs relații apropiate între cercetători, a permis asocierea universităților românești în consorțiile de universități europene. Practic, fiecare universitate românească prezentă într-un asemenea consorțiu are ca partener înăuntrul său cel puțin o universitate francofonă. Iar aceste consorții permit o mulțime de activități comune: nu doar conferințe sau colocvii, ci și proiecte tematice, schimburi de studenți, cursuri comune sau cursuri deschise studenților din mai multe țări, echivalarea de studii și de diplome. Într-un cuvânt, ele contribuie din plin la internaționalizarea universităților românești, un capitol important la care România mai are mult de lucru.

Daniel Sur: Cum se leagă, în parcursul dumneavoastră, cercetarea, predarea și scrisul și care sunt temele care vă preocupă în mod constant?

Ciprian Mihali: Ca profesor de peste treizeci de ani în universitate, munca mea nu s-a redus niciodată doar la predat și nici nu avea cum. E parcursul oarecum firesc al oricărui profesor în mediul universitar: el implică cercetare, scriere de articole și cărți, uneori traduceri, angajamente în proiecte instituționale, chiar și scufundarea în birocrație, organizarea de evenimente (precum, în cazul meu, Stările generale ale filosofiei sau Festivalul de Filosofie de la Cluj).

Toate acestea se hrănesc și se potențează unele din altele, se susțin până la epuizare. În universitate, munca unui profesor nu are program fix și nu are vacanță. Nu poți să pui pe pauză întrebările care te preocupă și din care vrei să scoți un curs, o conferință, o carte. Nu poți să întrerupi reflecția sau căderea pe gânduri pe care ți le provoacă întâlnirea cu o carte sau cu un text de tradus. E un continuu mental, provocat de necesitatea de a fi în permanență la zi cu ceea ce se întâmplă în domeniul tău, dar și de nevoia de a ține ritmul cu tinerii studioși și curioși, mereu la curent cu ultima dezbatere, cu ultima carte, cu ultima tendință culturală.

Daniel Sur: Ce înseamnă traducerea: fidelitate față de text, interpretare sau act de creație?

Ciprian Mihali: Superbă întrebare! Aș răspunde simplu: traducerea este un pic câte ceva din toate acestea. Ea este fidelitate față de text, pentru că atunci când traduci trebuie să fii fidel fluxului de idei, ritmului de frazare, înlănțuirii de idei a autorului. Trebuie să te afli într-o intimitate foarte specială și ingrată cu autorul, care îți rezistă, care nu se lasă, care se eschivează, care inventează încă o formulare sau o idee prin care să-i pierzi urma, prin care să-ți demonstreze că nu l-ai înțeles și nu îl controlezi. În căutarea acestei intimități, între autor și traducător se instaurează un fel de dans, în care partenerii se apropie și se îndepărtează, se înlănțuie și se separă, se caută și se pierd. Dar ritmul dansului îl dă totuși autorul.

De aceea, într-un al doilea sens, traducerea este interpretare: urmezi ritmul, pasul, direcția impuse de autor, dar în același timp, pentru că ești într-o altă limbă, pentru că vii dintr-o altă lume, nu încetezi să interpretezi, nu poți, de fapt, decât să interpretezi textul original, să-l faci să sune asemănător și totuși diferit de „partitura” originală. Tot de aceea, cred, nici cele mai sofisticate inteligențe artificiale nu vor fi capabile să ofere o traducere acceptabilă a unui text literar sau filosofic: pentru că în traducere depui o parte din tine, pentru că în textul original autorul a lăsat printre rânduri urmele propriei subiectivități, ale propriilor trăiri, ale experiențelor fericite și nefericite, ale pasiunilor și fanteziilor sale, ale inconștientului său, ale spuselor și nespuselor lui. Iar pe acestea inteligența artificială nu le poate parametriza pentru a le introduce în algoritmi. Cel puțin nu deocamdată.

În sfârșit, traducerea este act de creație. Pentru că, traducând, eu creez un text nou și, odată cu el, nu încetez să mă creez pe mine. Tot ceea ce a lăsat autorul în blancurile rândurilor sale, în stilistica frazelor sau în forța ideilor sale vine spre mine, mă pătrunde și mă forțează să mă reinventez.

Daniel Sur: Cum reușiți să mențineți o gândire critică vie atunci când ocupați simultan roluri în mediul academic și în sfera instituțională?

Ciprian Mihali: Gândirea mea critică s-a format în timp și s-a sedimentat ca un mod de a fi. Ea nu poate fi redusă la câteva contestări sau la niște atitudini suspicioase față de o situație sau alta. Ea este, aș îndrăzni să spun, o veritabilă postură existențială, chiar dacă nu se manifestă în fiecare moment și chiar dacă are momente de intensitate ori de relaxare. Faptul că am asumat responsabilități instituționale și diplomatice nu mi-a afectat și nici nu mi-a cenzurat spiritul critic, ci l-a făcut să se adapteze unor lumi noi în care sensibilitățile sunt diferite, relațiile de putere sunt diferite, ierarhiile sau jocurile (vizibile și invizibile, explicite și implicite) sunt organizate în alt fel.

Gândirea critică înseamnă implicare și un soi de rafinament al percepției și al înțelegerii, o subtilitate care să-ți îngăduie să faci parte dintr-o lume construită diferit, în care să te faci auzit și să-l asculți pe celălalt în diferența lui, în neînțelegerea lui. Gândirea critică nu e negație și refuz, este și acceptare și interpretare, este deschidere spre dialog. De aceea nu văd nicio incompatibilitate între filosofie și diplomație, pentru că în amândouă este vorba de un al șaselea simț, de o acuitate a percepției și a înțelegerii, de o modulare permanentă între apropiere și distanțare, între imersiune și distanță critică.

---

[i] Organizația Internațională a Francofoniei, principalul organism al rețelei francofone, la nivel statal și guvernamental.

[ii] Agenția Universitară a Francofoniei, organism de cooperare în domeniul universitar și cercetare.

[iii] Asociația Internațională a Primarilor Francofoni, organism de cooperare la nivel local și regional.

vezi și: Șase mituri despre franceză și Francofonie