„Un muzeu pentru următorii o sută de ani”

---

Interviu cu Felix Marcu,
director al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei,
despre noul sediu al MNIT

---

De peste treizeci de ani, muzeele românești s-au reorganizat, restaurat, reamenajat. Niciunul nu a fost construit de la zero. Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei schimbă acest lucru: la Florești, lângă Cluj, se ridică un complex muzeal gândit integral pentru funcțiunile unei instituții contemporane — depozite, laboratoare de restaurare, spații expoziționale, zone educaționale — pe un model de depozitare inspirat de experiența Moesgaard Museum din Aarhus.

Proiectul, finanțat prin PNRR, a fost finalizat la sfârșitul lunii august 2026. Investiția depășește 30 de milioane de euro. Alegerea amplasamentului a fost contestată public, iar un fost director al instituției a acuzat conducerea actuală de neglijarea patrimoniului aflat deja în centrul Clujului — inclusiv un lapidariu roman ținut închis publicului mai bine de treizeci de ani, în timp ce resursele și atenția instituției s-au concentrat asupra noului șantier.

Felix Marcu conduce MNIT din 2016 și este cel care a susținut public proiectul de la Florești, inclusiv în fața acestor controverse. L-am întrebat ce înseamnă acest proiect pentru muzeu, pentru sediul istoric pe care riscă să-l umbrească și pentru felul în care România își gestionează — sau neglijează — propriul patrimoniu.

---

„Nu va fi nimic naționalist în legătură cu acest proiect, nu pentru că ar fi o poziție politică, ci pentru că ar fi o poziție fals științifică.”

Daniel Sur: Ați numit proiectul de la Florești „primul muzeu cu toate funcțiunile integrate construit de la zero în România după 1990”. Ce înseamnă concret această integrare și ce schimbă ea în funcționarea unui muzeu de istorie?

Felix Marcu: Când spunem „toate funcțiunile integrate”, poate părea o formulare tehnică, dar ideea este foarte simplă. E ca un centru medical complet, în care poți face în același loc consultația, analizele, investigațiile și tratamentul, fără să fii trimis pentru fiecare etapă într-o altă clădire. Sau, într-o formulă mai relaxată, este un fel de „all inclusive” muzeal.

Asta este MuTRA – Galeria Istorică a Transilvaniei: un complex în care am adus sub același acoperiș tot ceea ce presupune funcționarea unui muzeu contemporan. Avem zece depozite, zece laboratoare de conservare și restaurare, spații pentru investigații și cercetare, peste 2.000 de metri pătrați de expoziții, sală multimedia, spații pentru educație muzeală, conferințe și, bineînțeles, toate funcțiunile destinate publicului.

Pentru patrimoniu, diferența este fundamentală. O piesă poate intra în muzeu, poate trece prin recepție și carantină, poate fi investigată, conservată sau restaurată, depozitată, cercetată și apoi expusă fără să părăsească vreodată clădirea. Toate aceste operațiuni se desfășoară pe circuite dedicate, separate de cele ale publicului.

De aceea spun că MuTRA nu este doar o clădire nouă și nici doar un nou spațiu expozițional. Este infrastructura completă a unui muzeu, proiectată de la început ca un singur organism, în care toate funcțiunile sunt legate între ele. Prin comparație, sediul nostru istoric a fost construit ca locuință privată la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar nicio adaptare nu poate genera într-o asemenea clădire spații de manevră, cote de înălțime pentru depozitare compactă sau separarea fluxurilor. Acestea se proiectează de la început sau nu există.

Și aici cred că merită făcută o precizare. Nu vorbim doar despre primul asemenea muzeu construit în România după 1990: din documentarea pe care am făcut-o, nu am identificat la noi un precedent în care un complex muzeal să fi fost proiectat și construit de la zero pentru a integra, în aceeași clădire, toate aceste funcțiuni. Marile muzee de istorie funcționează, în general, în clădiri istorice adaptate sau au doar o parte dintre aceste funcțiuni. În acest sens, MuTRA este, din câte am putut documenta, primul complex muzeal construit de la zero în România cu toate funcțiunile unui muzeu contemporan integrate într-un singur ansamblu.

Daniel Sur: Moesgaard Museum din Aarhus a fost unul dintre reperele pentru concepția noului complex, în special în privința depozitării patrimoniului. Ce ați preluat din modelul danez și ce a trebuit regândit pentru realitatea MNIT și a patrimoniului transilvănean?

Felix Marcu: Reperele au fost două: Muzeul Moesgaard din Aarhus, pentru relația dintre clădire, peisaj și parcursul vizitatorului, și, mai important pentru noi, centrul de depozitare de la Vinge, Frederikssund, realizat pentru Muzeul Național și Biblioteca Regală ale Danemarcei.

De la Vinge am preluat principiul depozitelor neîncălzite: anvelopă cu inerție termică mare, control pasiv al microclimatului și dezumidificare mecanică în locul climatizării permanente. Este o soluție folosită încă în puține centre muzeale din Europa și, din câte știm, pentru prima dată în România. Avantajul nu e doar ecologic: un depozit care nu depinde de funcționarea continuă a unei instalații supraviețuiește unei pene de curent, unei avarii sau unui an bugetar prost. Pentru o instituție publică din România, asta contează enorm.

Ce a trebuit regândit: clima, pentru că Transilvania are amplitudini termice sezoniere mai mari decât Danemarca; structura patrimoniului, dominată de arheologie, ceea ce ne-a dus la o depozitare organizată pe criterii de material, nu de colecție; și cadrul normativ românesc, care nu a fost scris având în vedere acest tip de clădire. Circulațiile au fost regândite, iar soluțiile de stingere a incendiilor sunt diferențiate pe spații, cu gaz inert în depozite și ceață de apă în spațiul expozițional.

Conceptul a fost dezvoltat de echipa muzeului împreună cu specialiști danezi și germani. Nu este, așadar, o copie a unui model existent, ci o adaptare la patrimoniul, clima și condițiile de funcționare din România. În acest sens, îl considerăm și o contribuție tehnică proprie a muzeului, pe care o documentăm pe larg în seria de newslettere dedicate proiectului.

Daniel Sur: Cum se va schimba traseul unui obiect de patrimoniu — de la depozitare și conservare la cercetare și expunere — în noul complex față de condițiile actuale din centrul Clujului?

Felix Marcu: Astăzi, obiectul ajunge într-un depozit supraaglomerat, unde accesul la el înseamnă adesea mutarea altor zeci de piese. Dacă are nevoie de restaurare, este ambalat și transportat într-un alt imobil; dacă intră într-o expoziție, face din nou același drum, invers. Nu există un spațiu de carantină pentru piesele nou intrate, iar controlul microclimatului este, în mare parte, o chestiune de improvizație.

La MuTRA, traseul este continuu. Obiectul intră printr-o zonă de recepție dimensionată pentru manipulare în siguranță, trece prin carantină și prin laboratorul de investigații științifice, ajunge în depozitul corespunzător materialului său, iar de acolo, la nevoie, în laboratorul de restaurare aflat pe același nivel. Din depozit până în sala de expoziție există lift și circuit tehnic dedicat, fără ieșire din clădire.

Un obiect care nu este ambalat și despachetat de patru ori se degradează mai lent, iar un depozit în care piesele sunt accesibile individual devine un depozit în care cercetarea e posibilă, inclusiv pentru cercetători din afara instituției. Cele 460.000 de bunuri culturale ale muzeului nu sunt o cifră de comunicat: sunt 460.000 de obiecte păstrate până acum în condiții pe care nicio conducere a acestui muzeu nu le-a putut considera satisfăcătoare.

Daniel Sur: Alegerea amplasamentului de la Florești a fost una dintre principalele teme de controversă. De ce considerați că acest teren este potrivit pentru un muzeu național de istorie a Transilvaniei și cum răspundeți argumentului că un asemenea muzeu ar trebui să rămână în centrul istoric al Clujului?

Felix Marcu: Răspunsul scurt este că nu a existat o alternativă în Cluj-Napoca, și nu pentru că nu am căutat.

Un muzeu cu toate funcțiunile integrate are nevoie de o amprentă la sol de ordinul a 8.000 de metri pătrați, plus acces pentru vehicule de marfă, zone de manevră, parcare și spațiu exterior. Am avut nevoie de un teren de peste 15.000 de metri pătrați. În centrul istoric al Clujului, un asemenea teren nu există, iar acolo unde ar exista suprafețe, ele sunt fie în zone construite protejate, cu restricții care fac imposibilă o clădire de acest tip, fie indisponibile. Am purtat ani de discuții cu autoritățile pentru identificarea unei soluții în oraș. Nu s-a găsit una viabilă. În 2022, Consiliul Local Florești a aprobat transferul cu titlu gratuit al unui teren de 15.583 de metri pătrați în administrarea muzeului.

Acum, argumentul de fond. Un muzeu național de istorie a Transilvaniei nu își abandonează sediul din centrul Clujului, pentru simplul motiv că sediul din strada Constantin Daicoviciu numărul 2 rămâne deschis publicului și își păstrează rolul de pol cultural în oraș. Ce se mută la Florești este, în primul rând, infrastructura tehnică pe care centrul istoric nu o poate găzdui: depozitele și laboratoarele. Nimeni nu a susținut vreodată că un depozit de 5.000 de metri pătrați trebuie să fie în Piața Muzeului.

Florești se află la aproximativ zece kilometri de centrul Clujului, în zona metropolitană. Localitatea este deservită de două linii de autobuz metropolitan și este una dintre cele mai populate localități din județ. Ideea că patrimoniul „pleacă din oraș” presupune că orașul se termină la centura de vest. Nu se termină.

În plus, exemplele internaționale recente arată cât de bine funcționează un spațiu cultural integrat într-un peisaj potrivit. Terenul se află în imediata vecinătate a unei cetăți medievale, Cetatea Fetei, iar clădirea a fost gândită în relație directă cu aceste două elemente: peisajul și situl.

Daniel Sur: Lapidariul roman al muzeului a rămas închis publicului timp de decenii. De ce nu a fost posibilă redeschiderea lui până acum și ce plan există pentru acest patrimoniu odată cu dezvoltarea noului complex?

Felix Marcu: Lapidariul roman nu este închis. A fost redeschis, iar în acele spații am reușit să organizăm o expoziție modernă. Am redeschis, de asemenea, lapidariul medieval și premodern, după mai bine de trei decenii.

Ce este adevărat în premisa întrebării este durata. Aceste spații au stat închise foarte mult timp, iar motivul ține de clădire, nu de voință. Experiența de la lapidariul medieval, inclusiv problemele tehnice care ne-au obligat să îl închidem din nou temporar la scurt timp după inaugurare, arată exact care este problema de fond: intervențiile punctuale într-o clădire care nu a fost construită ca muzeu nu rezistă.

S-a spus că ar fi fost de ajuns să retencuim, să punem spoturi și etichete. Nu este adevărat, și cine a lucrat vreodată la o autorizație de funcționare știe asta. Costul real nu e în tencuială, e în instalații, în evacuare și în structura unei clădiri care nu asigură condițiile necesare. Faptul că am făcut mai mult decât atât este și motivul pentru care a durat.

Cât despre viitor: monumentele epigrafice și sculpturale romane sunt piese masive, iar demontarea și transportul lor sunt operațiuni de ultimă instanță — aici sunt complet de acord cu criticii. De aceea soluția pe care o urmărim este intervenția asupra spațiului existent, nu mutarea colecției, iar noul sediu ne dă pentru prima dată capacitatea tehnică de a face acest lucru: personal de restaurare, echipamente și posibilitatea de a evacua temporar alte colecții din sediul istoric pe durata lucrărilor. Reabilitarea sediului din strada Constantin Daicoviciu este cadrul în care ambele lapidarii pot primi, în sfârșit, condițiile pe care le merită.

Daniel Sur: Ce se va întâmpla cu sediul istoric, Casa Petrichevich-Horváth, după mutarea unei părți importante a activității la Florești? Ce funcție ar trebui să păstreze acest loc în geografia muzeală a Clujului?

Felix Marcu: Casa Petrichevich-Horváth rămâne sediul central al muzeului și rămâne deschisă publicului, cu expoziții permanente și temporare, evenimente culturale și ateliere educative.

Ce se schimbă este raportul dintre spațiul tehnic și cel public. Astăzi, o parte semnificativă din suprafața clădirii este ocupată de depozite și de birouri instalate în încăperi care nu au fost concepute pentru așa ceva. Pe măsură ce transferul colecțiilor avansează în următorii ani, aceste spații se eliberează și pot fi redate publicului. Practic, mutarea depozitelor este singura cale prin care sediul din centru câștigă spațiu de expunere, nu îl pierde.

Funcția pe care acest loc trebuie să o păstreze este cea de poartă urbană a muzeului, la câțiva pași de Piața Unirii — o funcție pe care Florești nu o poate înlocui și nici nu își propune să o facă. Cele două lapidarii, colecțiile care țin de istoria Clujului și expozițiile temporare de mare vizibilitate au sensul lor în centru.

Sediul istoric are însă nevoie de o reabilitare pe care muzeul nu o poate finanța din bugetul curent: accesibilitate, ascensor, instalații, siguranță la incendiu. Aici am avansat deja — obiectivul este înscris în programul Temelii Culturale, cu finanțare prin Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei și coordonare prin Unitatea de Management a Proiectului din Ministerul Culturii. Am reactualizat recent tema și nota conceptuală, în vederea demarării procedurilor de achiziție a lucrărilor de proiectare și execuție sau a unui concurs de soluții. Noi preferăm a doua variantă.

Daniel Sur: Există preocuparea că dezvoltarea noului complex ar putea accentua diferența dintre cele două sedii — unul nou, construit după standarde contemporane, și unul istoric, care are nevoie de intervenții. Cum vedeți relația dintre ele și cum poate fi evitată marginalizarea sediului din centrul orașului?

Felix Marcu: Preocuparea este legitimă și nu o resping. Diferența dintre o clădire nouă, proiectată la standarde contemporane, și una istorică, ridicată ca locuință privată acum peste un secol, este reală și nu poate fi ascunsă.

Dar relația dintre cele două sedii nu este una de concurență, ci de complementaritate funcțională, construită deliberat astfel. Nu am făcut un regulament separat pentru Florești: MuTRA este filială a MNIT și va fi cuprinsă în regulamentul comun al instituției, alături de celelalte puncte în care muzeul funcționează deja în afara sediului central, cum ar fi Colecția de Istorie a Farmaciei. Este un singur muzeu, cu un singur buget, o singură echipă și un singur program.

Marginalizarea sediului din centru se evită prin trei lucruri concrete: spațiile eliberate de depozite să fie redate efectiv publicului, cu expoziții noi, nu lăsate goale; sediul istoric să găzduiască expozițiile temporare de impact, pentru că el are vizibilitate urbană; și o finanțare dedicată reabilitării clădirii — pas care, așa cum spuneam, este deja făcut.

Repet ce am spus și cu alte ocazii: dacă peste zece ani sediul istoric arată la fel ca astăzi, proiectul de la Florești va fi fost doar pe jumătate reușit.

Daniel Sur: Ați ales să introduceți în noua clădire o „capsulă a timpului”, destinată celor care o vor descoperi peste mai bine de un secol. Ce ați considerat important să transmiteți unei societăți și unui muzeu pe care nu le puteți anticipa?

Felix Marcu: Într-o capsulă a timpului tentația este să transmiți certitudini. Am încercat să facem contrariul.

Am considerat importante nu obiectele valoroase, ci documentele care arată cum s-a lucrat: piese din documentația tehnică, decizii, calendarul proiectului, numele oamenilor care au construit clădirea — arhitecți, ingineri, muncitori, muzeografi, restauratori —, presa acelor zile, cu tot cu criticile aduse proiectului. Am adăugat și lucruri banale, pentru că ele se pierd cel mai repede: obiecte de uz curent, prețuri, un bilet de autobuz, felul în care arată o zi obișnuită într-un muzeu românesc în 2026.

Ce sper să înțeleagă cei care o vor deschide este că această clădire nu a apărut dintr-o generozitate abstractă a statului, ci dintr-o serie de decizii luate de oameni failibili, sub presiunea unui termen, cu resurse limitate și în mijlocul unei dispute publice. Muzeele cultivă impresia de permanență. Adevărul e că fiecare dintre ele stă pe un moment de conjunctură care putea foarte bine să nu se producă.

Daniel Sur: Noul muzeu va trebui să construiască și un nou discurs despre istoria Transilvaniei. Cum se schimbă expoziția permanentă și ce loc va ocupa în această narațiune diversitatea etnică, culturală și confesională a regiunii?

Felix Marcu: Expoziția permanentă nu se construiește dintr-odată. Se va deschide treptat, pe măsură ce transferul colecțiilor avansează, iar asta este, paradoxal, un avantaj: ne obligă să testăm public fiecare secvență a discursului înainte de a o fixa.

Principiul e cel exprimat de identitatea noului sediu. Numele MuTRA vine din „Muzeul Transilvaniei”, dar trimite, în vorbirea curentă, la chip, la expresia umană; logoul e derivat dintr-o mască de cavalerie romană descoperită la Gilău, iar motto-ul instituției este „În fața istoriei”. Subiectul acestui muzeu sunt oamenii, nu categoriile.

Diversitatea etnică, culturală și confesională nu poate fi un capitol separat, o sală adăugată la sfârșit cu titlu de politețe. Ea este structura însăși a patrimoniului pe care îl deținem: inscripțiile și documentele noastre sunt în latină, greacă, maghiară, germană, ebraică și slavonă, iar românește s-a scris multă vreme cu litere chirilice. Nu poți expune onest colecția acestui muzeu și să obții din ea o narațiune monoetnică — ar trebui să ascunzi jumătate din piese. Nu va fi nimic naționalist în legătură cu acest proiect, nu pentru că ar fi o poziție politică, ci pentru că ar fi o poziție fals științifică.

Criteriul meu e simplu: orice comunitate care a trăit în Transilvania trebuie să își poată recunoaște istoria aici, fără ca asta să însemne că i se oferă o versiune convenabilă a propriei istorii.

Daniel Sur: Atunci când un muzeu povestește o istorie comună, inevitabil apar și episoade de conflict, traumă sau memorie concurentă. Care sunt cele mai dificile momente ale istoriei Transilvaniei de reprezentat într-o expoziție care își propune să vorbească tuturor comunităților?

Felix Marcu: Sunt multe, iar orice enumerare pe care aș face-o aici ar fi incompletă și, tocmai de aceea, nedreaptă față de ce ar rămâne pe dinafară. Aș prefera să spun în ce categorii se așază.

Sunt, mai întâi, momentele în care statutul juridic al unei comunități s-a schimbat brusc, cu treceri de la majoritate la minoritate și invers, și cu tot ce au însemnat ele. Sunt episoadele de violență și de persecuție, între care Holocaustul și deportarea evreilor din nordul Transilvaniei ocupă un loc aparte, pentru că acolo nu există două versiuni legitime, ci fapte documentate. Sunt deportările și persecuțiile suferite de alte comunități. Sunt rupturile provocate de schimbările de regim și de frontieră, naționalizările și emigrările care au golit sate întregi. Și sunt evenimente foarte apropiate de noi, despre care memoria este încă vie și divizată. Lista poate continua mult, iar fiecare epocă are episoadele ei dificile.

Metoda pe care o considerăm corectă este să pornim de la obiect și de la document, nu de la verdict. Un muzeu de istorie nu este un tribunal și nici o instanță de reconciliere; ce poate face este să arate simultan sursele mai multor comunități despre același eveniment și să lase vizitatorului responsabilitatea de a le pune față în față. Riscul asumat e că un asemenea discurs nu mulțumește pe nimeni complet — fiecare comunitate va găsi că despre suferința ei s-a spus prea puțin. Prefer această nemulțumire echitabilă unei narațiuni liniștitoare care ar exclude pe cineva.

Ce nu vom face este să tratăm conflictul ca temă centrală a regiunii. Transilvania nu e interesantă în primul rând prin conflictele ei, ci prin faptul că, în ciuda lor, a produs o cultură materială comună, pe care o găsim astăzi în aceleași depozite, adesea în aceeași vitrină.

Daniel Sur: Proiectul este finanțat prin PNRR și a fost realizat sub presiunea unui calendar foarte strict. Cât din concepția muzeului a rezultat dintr-o viziune muzeologică elaborată pe termen lung și cât a fost influențat de condițiile și termenele finanțării?

Felix Marcu: Ambele, și nu în proporții egale.

Conceptul funcțional al unui muzeu cu toate funcțiunile integrate este mult mai vechi decât finanțarea PNRR. Nevoia a fost formulată în interiorul instituției de aproape un deceniu, iar documentarea internațională — Moesgaard, Vinge, modelul depozitelor neîncălzite — a fost făcută înainte de a exista perspectiva unei surse de bani.

Ce a impus PNRR a fost calendarul, și a fost un calendar brutal. Contractul de proiectare și execuție a fost semnat pe 7 martie 2025, lucrările au început în iunie, iar la 30 august 2026 clădirea era finalizată în proporție de aproximativ 97 la sută. Este vorba despre o clădire de 11.344 de metri pătrați utili, proiectată și construită în șaptesprezece luni. Nu cunosc un al doilea exemplu în România, iar la nivel internațional astfel de proiecte durează ani. Detaliem acest parcurs în seria noastră de newslettere.

Ce am câștigat din presiune: proiectul s-a făcut. Fără termenul PNRR, discuția ar fi continuat, probabil, încă un deceniu. Ce am pierdut: nu am putut organiza un concurs internațional de soluții, varianta ideală pe care mi-o doresc pentru sediul din centrul Clujului; unele decizii de detaliu s-ar fi rafinat cu mai mult timp; și, cel mai important, nu am putut realiza simultan clădirea și expoziția permanentă — de aceea deschidem într-o primă etapă, în care publicul descoperă clădirea și felul în care lucrează un muzeu.

Este o alegere pe care o asum, nu o scuză. Un muzeu care așteaptă să fie perfect înainte de a se deschide rămâne închis.

Daniel Sur: O investiție de peste 30 de milioane de euro ridică inevitabil întrebarea despre ceea ce se întâmplă după inaugurare. Care sunt costurile și resursele necesare pentru ca acest complex să funcționeze la standardele pentru care a fost construit?

Felix Marcu: Este întrebarea corectă și, din păcate, este cea care se pune cel mai rar în România atunci când se taie panglici.

Costurile se împart în patru categorii. Prima este cea a utilităților. Aici avem un avantaj structural: modelul depozitelor neîncălzite, cu control pasiv și dezumidificare mecanică, a fost ales tocmai pentru că reduce substanțial consumul față de o soluție clasică de climatizare permanentă. A fost o decizie luată gândindu-ne la bugetele următorilor treizeci de ani, nu la cel de anul viitor. A doua categorie: mentenanța instalațiilor, care într-o clădire de această complexitate nu este opțională. A treia: paza și securitatea unui obiectiv care adăpostește patrimoniu clasat, inclusiv piese din categoria Tezaur. A patra, și cea mai importantă: personalul.

Aici este punctul critic, și o spun direct. Un muzeu nu se operează cu clădiri, ci cu oameni. Funcționarea MuTRA la standardele pentru care a fost construită presupune suplimentarea schemei de personal: supraveghere de sală, personal tehnic și de întreținere, conservatori și restauratori pentru cele zece laboratoare, personal de educație muzeală. Fără această suplimentare, riscul nu este teoretic — o clădire de asemenea calitate, operată cu personalul actual, va funcționa sub capacitate, iar întrebarea „de ce s-au cheltuit acești bani” va fi legitimă.

Am formulat această cerere către Ministerul Culturii și o voi susține în continuare, public dacă este nevoie. Investiția de 145,8 milioane de lei a fost făcută de statul român. A o subfinanța operațional după inaugurare ar însemna să pierdem exact ceea ce am câștigat.

Daniel Sur: După ani de controverse privind amplasamentul și gestionarea patrimoniului, ce ați schimba astăzi în modul în care a fost gândit sau comunicat proiectul, dacă ați putea relua anumite decizii?

Felix Marcu: Nu aș spune că am greșit în privința deciziilor și nu cred că problema a fost comunicarea în sine. Aș spune mai degrabă că am subestimat cât de mult trebuie explicat și cât de devreme.

Iau exemplul denumirii, pentru că este cel mai discutat. Nu a fost un titlu inventat de noi ca declarație de intenție, ci o formulare care trebuia să se încadreze în tematica liniei de finanțare pentru care aplicam. Este o constrângere administrativă obișnuită în proiectele cu fonduri europene, dar ea nu se vede din afară, iar un titlu citit în afara contextului său ajunge să însemne altceva decât înseamnă. Nu cred, de altfel, că formularea era greșită în sine: istoria chiar punctează și reține conflictele și identitățile, iar un muzeu care le-ar ocoli nu ar mai fi un muzeu de istorie. Problematică a fost interpretarea care i s-a dat. Aici recunosc că am fi putut face mai mult: să publicăm, odată cu titlul, și explicația din spatele lui.

La fel s-a întâmplat și cu ideea că muzeul „se mută la Florești”. Nu am spus niciodată acest lucru, pentru simplul motiv că nu a fost niciodată adevărat: sediul istoric a rămas și rămâne deschis, iar ce se mută este infrastructura tehnică. Afirmația a circulat totuși, iar noi am contrazis-o mai degrabă reactiv decât sistematic. Privind în urmă, aș fi ieșit mai devreme și mai apăsat cu documentele, nu doar cu declarațiile.

Ce nu aș schimba: amplasamentul, pentru că nu a existat o alternativă reală, și modelul de depozitare, care este contribuția tehnică cea mai serioasă a acestui proiect și de care sunt cel mai mândru.

Aș adăuga un lucru. O parte dintre criticile aduse proiectului au fost întemeiate și ne-au fost utile. Alta a vizat persoane, nu decizii. Cu prima categorie am încercat să lucrez. A doua nu are cum să producă nimic bun pentru patrimoniu, indiferent cine o formulează.

Daniel Sur: Un muzeu construit la Florești poate deveni mai mult decât o nouă clădire a MNIT. Ce relație vreți să construiți cu Clujul, cu localitățile din jur și cu publicul din întreaga Transilvanie? Va rămâne, în esență, un muzeu al Clujului sau își va asuma mai explicit statutul de muzeu regional?

Felix Marcu: Statutul de muzeu regional nu e o opțiune de marketing; e obligația noastră legală și științifică. Suntem muzeu național de istorie a Transilvaniei, nu muzeu de istorie a Clujului, iar colecțiile provin din întreaga regiune.

Cu Clujul, relația rămâne cea pe care o avem: sediul din strada Constantin Daicoviciu este poarta urbană a muzeului. Cu Floreștiul și cu localitățile din zona metropolitană, relația e nouă și, din punctul meu de vedere, cea mai interesantă parte a proiectului — Florești e una dintre cele mai populate localități ale județului și una dintre cele mai lipsite de infrastructură culturală.

Pentru restul Transilvaniei avem de oferit ceva mai concret decât bunăvoința: zece laboratoare de conservare, restaurare și investigații științifice, la care foarte puține muzee din regiune au acces. Intenția noastră e ca ele să funcționeze, în limita disponibilității, ca resursă pentru rețeaua muzeală transilvăneană, nu doar pentru colecțiile proprii. La fel, expozițiile produse la MuTRA sunt gândite ca itinerabile.

În prima etapă, noul sediu e deschis sâmbăta și duminica, pe bază de programare, cu evenimente tematice în fiecare weekend, de la concerte și proiecții la dezbateri și lansări de carte. Nu am vrut să promitem un program pe care nu îl putem susține.

Daniel Sur: Ați construit pentru viitor o capsulă care va supraviețui probabil mai multor generații de instituții și decidenți. Ce înseamnă să proiectezi un muzeu pentru o sută de ani într-o țară în care politicile culturale și instituțiile se schimbă atât de repede?

Felix Marcu: Înseamnă, în primul rând, să accepți că nu poți proiecta instituția, ci doar condițiile în care ea poate exista.

Nu știu ce muzeologie se va practica în 2126 și nici cine va conduce această instituție peste zece ani. Ce am putut face a fost să construim o clădire care nu impune un singur mod de utilizare: spații expoziționale flexibile, un corp multifuncțional adaptabil, depozite dimensionate cu rezervă de creștere. O clădire prea specializată devine, în treizeci de ani, un obstacol.

În al doilea rând, înseamnă să alegi soluții care nu depind de constanța administrației. Aceasta e rațiunea profundă a depozitelor neîncălzite: un sistem pasiv continuă să protejeze colecțiile și într-un an în care finanțarea întârzie sau în care contractul de mentenanță nu a fost semnat la timp. Am proiectat, cu alte cuvinte, pentru scenariul în care instituția funcționează prost — pentru că, statistic, acela este scenariul.

În România, principala amenințare la adresa patrimoniului nu este catastrofa, ci discontinuitatea: proiecte începute și abandonate, decizii răsturnate la fiecare schimbare, spații închise decenii pentru că nimeni nu a dus la capăt o lucrare. Colecțiile acestui muzeu au aproape 170 de ani și au supraviețuit unui imperiu, celor două războaie mondiale și mai multor schimbări de regim și de frontieră. Clădirea de la Florești a fost gândită pentru ca ele să mai supraviețuiască încă o dată la fel de mult, indiferent cât de instabile vor fi instituțiile din jurul lor.

---