Mihók Tamás: „Nu mă aștept ca ierarhiile poetice să fie numai și numai pe merit”

„Poezia ne poate reînvăța să respirăm”

Interviu cu Mihók Tamás, poet, traducător și editor la revista „Familia”, coordonator al colecției /pocket și co-fondator al clubului de poezie „Pragul Vaida” din Oradea

Mihók Tamás a crescut bicefal, cultural, înainte să știe ce înseamnă cuvântul acesta. Bunica îi citea literatură universală în maghiară, în timp ce el împrumuta singur cărți românești de la Biblioteca Județeană din Oradea. A studiat Literele la Oradea, a petrecut doi ani la ELTE, la Budapesta, iar în 2019 și-a susținut doctoratul, cu Al. Cistelecan coordonator, cu o teză despre poeții bihoreni de o parte și de alta a graniței lingvistice. A publicat cinci volume de poezie, de la „Șantier în rai” (2013) până la „æs alienum” (2024), și a tradus peste optzeci de autori maghiari. Pentru „æs alienum” a primit, în 2025, titlul de Tânărul Scriitor al Anului la gala organizată de Muzeul Național al Literaturii Române.

În ultimul an, traseul lui s-a complicat într-un fel interesant. Coordonează /pocket, o nouă colecție de poezie a Editurii ART, gândită, cum spune el, pentru o lume „a capitalismului târziu dată pe repede-înainte”, în care „e bine să ai la tine, alături de analgezice și antiinflamatoare, și niște poezie”. A pornit colecția cu trei poeți foarte diferiți — Aleksandar Stoicovici, Olga Ștefan și Marius Aldea —, dintre care doi revin după zece, respectiv treisprezece ani de la ultima carte. Lansările continuă lunar, cu autori noi.

În paralel, la Oradea, a co-fondat clubul lunar de lectură „Pragul Vaida” și extensia lui estivală, Vaida Outdoor Sessions, cu spectacole de poezie live și muzică, organizate în diverse grădini publice, printre care MA Hub, Posticum sau Moszkva. Este implicat astfel în literatura contemporană la mai multe niveluri: local, prin comunitatea de la Oradea; instituțional, prin activitatea de la revista „Familia”; și, de acum, editorial, prin /pocket.

E un moment interesant în traseul lui: un poet premiat recent pentru propria voce ajunge să decidă, aproape simultan, ce alte voci ajung la cititor. De aici pornește conversația noastră — de la trecerea de la a fi ales la a alege și de la felul în care experiența de poet, traducător și om implicat într-o scenă literară locală poate influența deciziile unui editor.

Daniel Sur: Ai spus despre /pocket că formatul de buzunar este și o declarație: poezia trebuie să stea „alături de analgezice și antiinflamatoare”. Cât este aici o formulă ironică și cât este convingerea că poezia poate avea, pentru cititorul de astăzi, o funcție aproape terapeutică?

Mihók Tamás: Din câte-mi dau seama, sunt un tip pragmatic. Pot fi adaptabil în raport cu nevoile altora, dar din cale-afară de încăpățânat când vine vorba de dorințele mele personale și obiectivele profesionale. În societatea de azi, baubaul suprem e, se cunoaște, acceleraționismul: în ecuația eficientizării eforturilor noastre pe piața muncii (acum cu AI), uităm de un factor, și anume de creșterea nevoilor consumatorilor. Așa funcționează lucrurile în acest sistem care nici nu mai contează ce prefixoide poartă: te iluzionezi că ai găsit scurtătura, dar scurtătura devine normalitate cât ai clipi, stimulând creșterea așteptărilor, ceea ce determină sporirea producției, iar volumul de muncă rămâne astfel cel puțin același ca înainte, dacă nu mai mare, degeaba ai acum o armată de roboți. Orice progres tehnologic vine cu acest cost. Doar că acum chiar pare groasă: am impresia că nimeni nu mai are timp de actul reflexiv, de respiro. L-am mai citat pe „Bifo” Berardi și altundeva. Internauți hiperstimulați, am uitat calea de ieșire din zarva reel-urilor și a emoji-urilor.

În acest context delirant, poezia poate să facă, totuși, o figură frumoasă: să ne ofere exact acele momente de detox de care avem nevoie, să intervină tocmai acolo unde pare că a apărut un îngrijorător deficit. Or, față de proză sau eseu, poezia chiar se strecoară confortabil între două stații de metrou. În orice caz, mai bine decât o partidă de Bubble Shooter, în continuare preferatul călătorilor – am scrutat în geamuri reflexia micilor ecrane. Privite neanalitic, reflexul de a scoate din buzunar telefonul sau o carte se aseamănă mult, dar efectul asupra psihicului e considerabil diferit. Idealist, încă mai nutresc speranța că acest behavioral substitution are o șansă în viitorul nu foarte îndepărtat.

Daniel Sur: Ai trecut destul de repede de la poziția de poet premiat la cea de editor care decide ce voci sunt publicate. Cum te raportezi la această schimbare de poziție? Ce înseamnă pentru tine responsabilitatea de a face selecții?

Mihók Tamás: De fapt, zarurile fuseseră aruncate cu vreo patru-cinci luni înainte de acea gală. Deja prin septembrie 2024 aveam formată echipa ART/pocket; habar n-aveam atunci că urmează să mi se acorde Premiul „Scriitorul Anului”. Dar, într-adevăr, s-au potrivit frumos lucrurile, nu mă plâng.

Pe de altă parte, aș menționa că redactez cărți de mai bine de zece ani. La început, am lucrat scurt timp la Paralela 45, apoi trei-patru ani m-am aventurat pe la Cartea Românească – zvârlit în vastul ocean editorial de însuși Călin Vlasie. Consider că mi-am făcut mâna, cum se spune, în aceste locuri; iar de puțin timp mi s-a împlinit acest vis de a concepe singur un portofoliu și de a coordona o echipă de profesioniști. Exercit asupra mea o continuă presiune proiectând standarde estetice și de vandabilitate înalte ca nici să nu mă tenteze să mă culc pe-o ureche, nici să nu dau greș cu vreun titlu.

Daniel Sur: În prezentarea /pocket vorbești despre refuzul „visceralității duse la extrem” și al „post-post-swagărelii”. Cum ai ajuns la aceste criterii? Ce cauți, de fapt, într-un manuscris și ce te face să spui că o anumită formă de poezie nu funcționează pentru colecție?

Mihók Tamás: Indiferent de domeniu, deseori m-am lăsat ghidat de contramodele, căutând formule prin care să le evit. Ne uităm în politică, sport sau chiar literatură și vedem cam aceleași obsesii dominante în spațiul carpato-danubiano-pontic: pozarea în martir și schimbarea cu orice preț. În paranteză fie spus, tind să cred că așa au apărut și anomaliile ca de-alde CG. Fiind vorba în fond de un teatru ieftin, ți se cam ia. Cum se perindă la noi guverne, antrenori sau, chipurile, paradigme, nu se perindă la nimeni! Bref, toți suntem deranjați de mersul câș al lucrurilor și cu toate astea ne lăsăm molipsiți, ba chiar îi încurajăm patologia. Și ironia face ca, străduindu-ne să rupem fâșu’ în moduri cât mai impresionante, progresul să devină lent sau inexistent.

Noi, la /pocket, mizăm pe mărturii autentice turnate în forme contraintuitive și cu termen de valabilitate generos. Căutăm voci care să aibă ceva de spus, dar să nu ne dea mură-n gură ce anume. Poemele să nu pară scrise din obligația unui pariu pierdut la o beție. Sau „generate” de vreun dicteu doctrinar. Și nici doar strict din ambiția de a fi fistichii. Să aibă zvâc în mod natural, să experimenteze dincolo de recuzita la îndemână, fără să falseze. Palierele noastre sunt din ce în ce mai multe și mai ramificate. Avem poetici de hopepunk (Bogdan Tiutiu, Mădălina Căuneac), neuro-poetics (Teodora Coman), poezie subversivă (Olga Ștefan), radiografii biografiste/personiste livrate în prozodii fâșnețe/versuri destinate pentru spoken word (Marius Aldea, Cosmin Perța), experimente de object-oriented ontology (Andrei Doboș), poezie a postmemoriei din perspectivă feminină/feministă (Anca Zaharia, Ioana Cătălina Obreja, Anca-Ioana Câdă), nu în ultimul rând geeks romantici (Liviu Diamandi, Dmitri Miticov, Andrei Zbîrnea). Ranforsajele-s deja pe drum! 😊

Daniel Sur: Doi dintre primii trei autori publicați la /pocket revin după zece, respectiv treisprezece ani de la ultima carte. Ce te-a făcut să pariezi pe aceste reveniri? Ai citit în ele niște voci care au rămas relevante în tot acest timp sau te-a interesat tocmai faptul că literatura lor putea fi redescoperită într-un alt moment?

Mihók Tamás: Te referi la Aleksandar Stoicovici („Habitat”) și Marius Aldea („Maruth”). I-aș mai aminti aici pe Andrei Doboș, Cosmin Perța și Sorin Gherguț, cu „Panou”, „Hate Me Love”, respectiv „ceva ceva”. Vor urma și alte comeback-uri.

Ca să mă exprim o țâră bombastic: cred în revenirile spectaculoase. Zece-cincisprezece ani pot fi decisivi în tranșarea literară a unei metamorfoze interioare. Nu e de colo să poți articula în versuri o mutație afectivă și/sau de viziune ce s-a produs în tine gradual, în timp.

Totodată, ca autor în expectativă, uneori ai nevoie de o impulsionare fermă din partea unui editor, altfel foarte ușor poți cădea pradă autosuficienței sau lehamitei. Sau doar task-urilor de zi cu zi.

Daniel Sur: Ai crescut între două limbi și două literaturi, cu literatura maghiară venită prin familie și cu literatura română descoperită în mare parte prin bibliotecă. Cum a influențat această experiență felul în care te raportezi astăzi la ideea de literatură română și literatură maghiară?

Mihók Tamás: Fiind obiectul meu de studiu în liceu și facultate, m-am dedicat literaturii române, în timp ce din cea maghiară mai mult am spicuit, istoria ei nu o pot sistematiza cu lux de amănunte. Ambele însă au reprezentat căi de acces cu experiențe palpitante către cunoașterea unor idiosincrazii psihosociale. Iar cele două curiozități au convers, în cele din urmă, în autocunoaștere.

Sunt mai interesat de culturile (semi)periferice decât de cele care reprezintă centrul, astfel că am o mare admirație atât pentru literatura română, cât și pentru cea maghiară. Nu e ușor să ajungi vizibil dispunând de resurse mai puține. Conceptul de echitate nu prea funcționează la cel mai înalt nivel.

Daniel Sur: Ai tradus peste optzeci de autori maghiari, inclusiv poeți cu o vizibilitate mai mare decât a ta în propriile lor spații literare. Ai simțit vreodată că activitatea de traducător începe să capete o greutate mai mare decât cea de poet în felul în care ești perceput?

Mihók Tamás: De regulă, selectez autori de la care am ce învăța pe măsură ce-i traduc. E fabulos să intri într-un univers creat, de pildă, de Radu Vancu, Krusovszky Dénes sau Závada Péter cu scopul de a-i rearanja particulele într-o altă limbă. Din fiecare peripeție am ieșit alt om, net câștigat.

N-ar trebui să mă intereseze dacă-s perceput traducător sau poet. Pentru mine, activitățile celor două laturi fac parte din aceeași dimensiune. Important e să-mi văd de treabă și s-o fac cât mai bine.

Pragul Vaida

Daniel Sur: Ai co-fondat la Oradea „Pragul Vaida”, un club de lectură cu o miză foarte locală, iar acum coordonezi o colecție națională la o editură importantă. Ce ai descoperit despre publicul de poezie din Oradea și ce nu poate fi văzut din interiorul scenei literare bucureștene?

Mihók Tamás: Pragul Vaida e un club de lectură lunar care dorește să absoarbă toată sinergia poetică locală, totodată să ofere un spațiu de desfășurare propice celor mai în formă poeți autohtoni. Invităm ediție de ediție doi-trei autori, majoritatea venind din alte orașe, preponderent din marile centre universitare. Pentru a rămâne pe harta culturală, Oradea are nevoie de această joncțiune cu naționalul inclusiv când vine vorba de poezie.

Avem aici, în urbea de pe Crișul Repede, un public avid de poezie – deși relativ restrâns, foarte curios. Profesori, traducători, librari, actori, DJ, grafferi, hipsteri. Suntem transparenți, avem Facebook, Instagram, susținere din partea presei culturale și nu numai… Aș răspunde, prin urmare, că nu poate fi văzut din București doar ceea ce nu se vrea privit.

Daniel Sur: Poezia română contemporană este un spațiu în care relațiile personale și cele literare se suprapun adesea. Cum separi, ca editor, apropierea personală de judecata asupra unui manuscris? Există criterii pe care încerci să le păstrezi indiferent de cine este autorul?

Mihók Tamás: E nevoie de tact și înțelegere de ambele părți. Din acordarea unor privilegii în mod discreționar nimeni nu iese câștigat, cu atât mai puțin produsul finit, cartea. Criteriile sunt aceleași pentru toată lumea: ca un manuscris să fie acceptat la /pocket, trebuie să bifeze autenticitate, actualitate, coerență, forță expresivă. Pe cele cu „m” i le las Regelui. 😊

Daniel Sur: Ai fost pus în situația de a refuza un manuscris al unui prieten apropiat? Și, dacă da, cum se schimbă o relație personală după un asemenea refuz?

Mihók Tamás: Selecția vine, desigur, nu doar cu satisfacții și cu o responsabilitate majoră, ci și cu tot felul de reacții din partea autorilor. În urma ping-pongului editorial cu manuscrise, mi s-a întâmplat să-mi aprofundez prietenia cu unii dintre poeții publicați ulterior în colecție; în schimb, unii dintre autorii refuzați mă hulesc pe la mesele de bârfă literară. Invers, mai rar! Din fericire, există încă destui autori care reușesc să privească obiectiv actul editorial și să lase deoparte eventualele ranchiune personale.

Daniel Sur: Ai primit Tânărul Scriitor al Anului pentru „æs alienum”. Ce înseamnă pentru tine un asemenea premiu după ce trece momentul galei? Crezi că premiile literare mai reușesc să scoată poezia din cercul ei de cititori sau funcționează, în principal, în interiorul lumii literare?

Mihók Tamás: M-a surprins plăcut atunci și trebuie să recunosc că încă rămâne un motiv de bucurie. Dintre toate volumele mele, „æs alienum” m-a solicitat emoțional cel mai mult. Poate că și intelectual. Premiile literare sunt vitale infrastructurilor culturale sănătoase. Ele, în caz fericit, dau un semnal editorilor, traducătorilor, nu doar potențialilor cititori. Sigur că vorbim de numere mici chiar și așa, dar a aboli aceste competiții, chit că mai există și derapaje decizionale, ar fi o nesăbuință.

Daniel Sur: Ai citat cu admirație ideea lui Ion Mureșan despre poeți ca „anticorpi sociali care neutralizează răul”. Ce poate face concret poezia într-o societate în care vedem zilnic forme de violență, manipulare și degradare a limbajului? Există un punct în care această metaforă devine prea generoasă față de puterea reală a poeziei?

Mihók Tamás: Poezia ne poate reînvăța să respirăm. Individual și colectiv deopotrivă. Fără nevoia de a urma un guru. Ceea ce nu e puțin lucru.

Daniel Sur: Ai avut încă din copilărie o înclinație spre colecționare și catalogare – abțibilduri, cartonașe, statistici. Te recunoști și astăzi în acel copil care strângea, ordona și compara? Îți folosește acest instinct în munca de editor sau intră uneori în conflict cu partea mai imprevizibilă a scrisului?

Mihók Tamás: Dacă intră în conflict, e, oricum, unul fertil. Și da, dincolo de calcule și cântăriri, n-aș diminua importanța instinctului în conturarea planului editorial.

Daniel Sur: Există în poezia română contemporană forme de scriere sau de legitimare literară pe care le consideri supraevaluate? Ce te deranjează mai mult: repetarea unor formule estetice, felul în care sunt promovate anumite voci sau faptul că uneori succesul literar ajunge să fie confundat cu vizibilitatea?

Mihók Tamás: În fiecare matrice există glitch-uri, nu mă aștept ca ierarhiile poetice să fie numai și numai pe merit. În istoriografia literară românească, cazurile astea-s infinite. În general, cam tot ce mă deranjează nu mă privește în mod direct. Dar ca să nu rămân dator, uite o practică pe care am sesizat-o de pe tușă și care ar merita cartonaș: să dai unei cărți de poezie mai mult de două premii majore pe an. Să ne-nțelegem (vorba lui Bolojan), anual apar vreo 15-20 de volume premiabile. Dacă tu, ca juriu, oferi 3-4-5 premii unei cărți, iar pe celelalte le ignori complet, se creează falsa impresie că există o prăpastie valorică între cele două categorii. Mă rog, cealaltă falsă impresie e și mai tristă: credința că încurajezi un autor oferindu-i o tonă de premii. Nu știu, din unghiul meu se vede taman pe dos: nu doar că gestul concentrării laurilor pe o singură căpățână atrage hate din partea celorlalți nominalizați, dar la următoarea carte a premiantului așteptările vor fi mult prea mari, iar dezamăgirea… pe măsură. Exemplele-s numeroase și aici. Așa că, dragi jurați, mai diversificați-vă, s’il vous plaît, opțiunile. E win-win.

Daniel Sur: Spui că nu vrei ca /pocket să „epateze”. Cum faci diferența între o poezie care are o miză reală și una care își construiește efectul prin gesturi spectaculoase? Și cât de ușor poate deveni chiar refuzul spectacolului o convenție estetică?

Mihók Tamás: Poezia, sub rigorile sale estetice și epistemologice, a ajuns într-o etapă în care propune un spectacol construit pe un fundament empiric. Ăsta e cuvântul metamodernismului în fața postmodernismului. Că apoi tăvălești spectacularul în postironie, cu atât mai bine. E ca-n proză, unde dacă personajele eșuează, epicul se duce și el pe apa sâmbetei.

Daniel Sur: Dacă ai lua astăzi „Șantier în rai”, debutul tău din 2013, și l-ai citi exclusiv cu ochii editorului care ești acum, ai publica volumul în /pocket? Ce ai vedea în el astăzi pe care poetul de atunci nu avea cum să-l vadă?

Mihók Tamás: Mișto exercițiu de imaginație! Fenomenul poetic autohton, cum ziceam, a evoluat foarte mult, dialogul discursurilor s-a acutizat, nu mai poți veni cu joculețe metafizice facile și să pretinzi că ai un aport. Îți zic pe șleau că aș păstra doar cinci poeme din „Șantier în rai” (aviz eventualului viitor antologator!), deci ar ieși cel mult de-un pliant. Categoric nu l-aș publica în /pocket, dar cred că nici Cosmin Perța, editorul cărții illo tempore, astăzi nu și-ar mai da girul. Totuși, țin să menționez că dacă „Șantierul…” n-ar fi apărut, cel mai probabil tot parcursul meu ar fi arătat diferit. Sau n-ar fi arătat deloc. Efect de domino declanșat pe principiul fake it till you make it. 😊