Ciulnița - înainte și după „Tănase Scatiu”

Satul de lângă Slobozia, pe celălalt mal al Ialomiței, este locul unde – destul de clar – Duiliu Zamfirescu plasează acțiunea din primele romane ale ciclului Comăneștenilor. Dacă asupra localității ca atare există unele semne de întrebare (pentru că Zamfirescu folosește doar „Ciulniței”, nu „Ciulnița”), proximitatea unui alt loc, Gara Ciulnița, identifică în mod clar centrul Bărăganului ca prezumtiv loc al acțiunii.

Chiar dacă pentru romanele lui Duiliu Zamfirescu, memoria locului nu s-a păstrat în Bărăgan cum s-a păstrat în Vrancea, locul real de inspirație pentru personaje și situații, totuși satul de lângă Slobozia este un reper în geografia clasică romanescă din România.

Pentru cei mai mulți dintre noi, Ciulnița e un nume cu rezonanță feroviară, asta pentru că aici opresc trenurile de pe ruta București-Constanța. Oricât ar părea de bizar, Gara Ciulnița nu se află în comuna Ciulnița. Ea este situată aproximativ 20 km mai la sud, pe teritoriul comunei Dragalina din județul Călărași. Numele a fost preluat din motive istorice legate de vechile trasee de transport.

Comuna Ciulnița este situată pe râul Ialomița și se află la câțiva kilometri de Slobozia, reședința județului Ialomița. Sat agricol, Ciulnița a depins și depinde de râul din apropiere. Acesta i-a asigurat și apa necesară culturii plantelor, dar i-a fost și importantă arteră comercială care ducea odată spre Orașul de Floci, vechiul târg de la vărsarea Ialomiței în Dunăre, acolo unde locuitorii își vindeau produsele agricole.

Localitatea pare încremenită în timp. În interbelic avea aproximativ 1.400 de locuitori. O sută de ani mai târziu se mai adaugă o mie de locuitori, iar în prezent are puțin peste 2.400 de suflete. În mod normal, în condițiile transformărilor economice postcomuniste, probabil comuna s-ar fi „dizolvat” în Slobozia, ar fi fost cuprinsă în hinterlandul orașului reședință de județ. Doar că orașul mare din apropiere e și el în impas economic și nimeni nu vede o oportunitate de investiție și extindere economică tocmai aici, în plin Bărăgan.

Iată de ce, Ciulnița își duce pe mai departe existența ca localitate de sine stătătoare. Se compune din Ciulnița (reședința) și satele Ion Ghica, Ivănești și Poiana. Și, totuși, în lumea de azi, destinul unei localități mici precum Ciulnița pare prins într-o menghină ce se strânge tot mai mult

Pe de o parte, se tot vorbește în ultima vreme despre reforma administrativă. Axată pe reducerea severă a aparatului bugetar și digitalizarea serviciilor publice, aceasta ar introduce reguli dure pentru micile localități din Câmpia Română, inclusiv cele din Câmpia Bărăganului, decuplând supraviețuirea primăriilor de subvențiile venite de la centru și forțându-le să depindă strict de propria capacitate de colectare fiscală. Într-un asemenea scenariu birocratic, viabilitatea economică a unor comunități precum Ciulnița devine strâns legată de dinamica marilor exploatații agricole de tip latifundiar care domină teritoriul extravilan.

Pe de altă parte, spre deosebire de ineficientele moșii clasice, portretizate în literatura de la noi, inclusiv în Tănase Scatiu, noile holdinguri agro-industriale moderne funcționează ca entități corporatiste ultra-tehnologizate. Acestea generează profituri uriașe ale acestui tip de agricultură hiper-mecanizată, la pachet cu subvențiile europene aferente. Cu toate acestea, deși latifundiile moderne reprezintă veritabile motoare economice la nivel macro, gradul lor ridicat de automatizare folosește o forță de muncă minimă, generând un paradox structural major în teritoriu; în timp ce pământul din jurul satelor produce milioane de euro pentru marii operatori privați, comunitățile locale colectează doar taxe funciare limitate, riscând depopularea accelerată și incapacitatea de a menține o structură administrativă autonomă sub rigorile unei reforme administrative. Este spirala, cercul vicios ce trebuie rezolvat pentru ca o localitate mică precum Ciulnița să poată supraviețui tumultului istoriei.

Articolul este ilustrat cu o fotografie provenită din arhiva Muzeului Satului din București. Fotograf: Gheorghe Focșa (CC-BY-SA). Casa are o singură încăpere, este construită din paiantă (structură de nuiele umplută cu lut) și are acoperiș de stuf. Locuința este caracteristică satelor ialomițene. Imaginea este realizată la aproape un secol după timpul acțiunii din „Viața la țară” și „Tănase Scatiu”.

Articol din cadrul proiectului „Locuri de poveste” realizat de Fundația Culturală Augustin Buzura în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române și SNSPA.

Locuri de poveste este un proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Mențiune AFCN: „Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”