Omul trăiește sub autoritatea unor instituții ale căror decizii îi pot proteja viața ori i-o pot îngreuna. De aceea, întrebarea despre demnitate trebuie pusă și în fața legii.
Legea îi permite unei societăți să acționeze împreună fără a lăsa totul la discreția celui mai puternic. Stabilește drepturi, obligații, proceduri și căi de contestare. Acestea nu sunt simple mecanisme. Felul în care sunt alcătuite și aplicate arată ce vede o societate atunci când privește omul asupra căruia își exercită puterea. Nicio lege nu poate garanta că oamenii vor trăi cu sens. Dar legea are nevoie de un principiu moral care să îi orienteze folosirea.
Litera ei contează: fără reguli cunoscute, puterea ar deveni arbitrară. Litera nu este însă suficientă. Trebuie să putem întreba ce principiu respectă o lege și ce se întâmplă când aplicarea ei corectă formal rănește omul pe care ar trebui să îl apere. Am mai putea, altfel, numi ca fiind drept orice lucru făcut în conformitate cu o regulă? Legea poate apăra condiții fără de care căutarea, asumarea și împărtășirea sensului ar fi strivite. Poate împiedica transformarea persoanei într-o resursă disponibilă altora. Poate, de asemenea, să eșueze tocmai când funcționează conform regulilor ei. Întrebarea nu este doar dacă o decizie are temei legal, ci și ce se întâmplă cu viața celui asupra căruia se răsfrânge. Legea nu creează demnitatea. Dacă ar crea-o, ar putea hotărî și cui să nu i-o mai acorde. Rolul ei este să recunoască și să apere persoana într-o lume în care interesele, frica și puterea intră în conflict.
Această apărare nu se reduce la interdicții. A proteja libertatea unei persoane poate cere ca statul să se abțină de la a-i impune o credință sau un fel de viață. A-i proteja efectiv demnitatea poate cere și acțiune: o instanță la care să poată apela, o școală accesibilă, protecție împotriva violenței, condiții în care dreptul ei să nu existe numai pe hârtie.
De aceea, a spune că legea nu produce binele nu înseamnă că ea trebuie să fie indiferentă. Înseamnă că puterea publică nu poate pretinde că știe sensul ultim al vieții fiecărui om. Poate cere respectarea unor limite comune și poate apăra condițiile vieții împreună. Nu poate transforma propria imagine a omului împlinit într-o obligație pentru toți. Distincția este dificilă. Unde se termină protecția și unde începe impunerea? Nu există o formulă care să rezolve dinainte orice caz. Tocmai de aceea, o putere care invocă demnitatea trebuie să își explice deciziile, să accepte contestarea lor și să arate de ce măsura luată este necesară și proporțională. Dacă refuză aceste obligații, criteriul binelui riscă să devină numele dat propriei voințe. Legea dreaptă nu îi spune omului ce trebuie să iubească. Îi apără posibilitatea de a trăi fără ca altul să îi confiște viața în numele unui scop pe care nu l-a ales.
Puterea este necesară. Fără ea, drepturile celui vulnerabil ar rămâne adesea simple cereri adresate celui puternic. Statul trebuie să poată interveni, să aplice legea și să protejeze oamenii când libertatea lor este amenințată. Tocmai fiindcă este necesară, puterea trebuie limitată. Cei care o exercită pot greși, pot fi înșelați de propriile convingeri sau pot ajunge să considere orice opoziție o piedică în calea unui scop bun. Nu este nevoie să presupunem că toți conducătorii sunt răi. Este destul să admitem că nimeni nu este ferit de eroare și că efectele unei erori cresc odată cu puterea celui care o face. Separarea puterilor, controlul deciziilor și dreptul de a le contesta răspund acestei fragilități. Nu sunt semne de neîncredere în posibilitatea dreptății, ci condiții în care dreptatea poate rămâne deschisă corecției. O decizie poate fi luată cu bună credință și totuși poate răni. Dacă nimeni nu o poate cerceta sau opri, buna credință a celui care a decis nu îi protejează pe cei afectați.
O putere legitimă nu este doar o putere care știe să acționeze. Trebuie să știe și cui dă socoteală, cum poate fi contrazisă și când este obligată să se oprească. Limita nu o face inutilă. Îi împiedică necesitatea să devină un drept nelimitat asupra vieții celorlalți. Procedurile nu sunt golite de sens prin natura lor. Ele pot fi una dintre cele mai concrete forme ale respectului. Dreptul de a fi ascultat, obligația de a motiva o hotărâre și posibilitatea de a o contesta îi spun persoanei că nu este doar obiectul unei decizii.
Un om căruia i se refuză un drept are nevoie de mai mult decât de asigurarea că decidentul a avut intenții bune. Are nevoie să știe pe ce temei s-a decis, să poată prezenta ce nu a fost văzut și să aibă o cale reală de corectare. Procedura îl protejează tocmai împotriva arbitrarului celui care pretinde că știe ce este bine pentru el. Dar o procedură poate fi respectată formal și poate eșua în scopul ei. O persoană poate avea dreptul să depună o contestație pe care, în condițiile în care trăiește, nu o poate formula. Poate fi „ascultată” fără ca nimeni să nu ia în considerare ceea ce spune. Instituția poate înregistra fiecare pas și poate pierde din vedere urmarea lor. Nu ajunge, atunci, să opunem dreptatea procedurii. Trebuie să întrebăm dacă procedura îi permite într-adevăr celui afectat să fie văzut, auzit și apărat. Dacă nu, ea trebuie schimbată. Iar schimbarea are nevoie, la rândul ei, de reguli publice, pentru ca atenția față de un caz să nu devină privilegiu acordat după bunul plac.
Dreptatea are nevoie de proceduri care pot fi cercetate în lumina vieții pe care pretind că o protejează. Statul poate apăra condiții ale unei vieți demne. Nu poate trăi acea viață în locul omului. Nu poate produce prin lege încrederea dintre persoane, curajul conștiinței sau sensul unei munci. Când își atribuie această putere, riscă să transforme un ideal în program obligatoriu și dezacordul într-o abatere.
Dar limitele statului nu îi îngăduie să privească pasiv degradarea oamenilor. Un om lipsit de protecție în fața violenței, a exploatării sau a excluderii nu devine liber doar fiindcă statul declară că nu îi impune un ideal. Retragerea puterii poate lăsa loc unei alte puteri, mai puțin vizibile și mai greu de contestat. Statul are, așadar, o sarcină care cere discernământ: să protejeze persoana fără să îi confiște viața în numele protecției. Să intervină acolo unde drepturile sunt golite de conținut, dar să poată arăta de ce intervenția sa nu merge mai departe decât este nevoie. Să accepte că oamenii pe care îi protejează pot critica tocmai felul în care o face. Această sarcină cere instituții capabile să își recunoască greșelile. Cere ca omul care se prezintă în fața lor să poată spune mai mult decât ceea ce încape într-o categorie administrativă. Cere ca efectele unei politici să fie judecate și din perspectiva celui care le suportă, nu doar a celui care le raportează.
Statul nu este mântuitorul vieții comune. Dar este răspunzător pentru felul în care își folosește puterea asupra ei. A spune că viața celuilalt nu poate fi tratată ca simplu mijloc nu înseamnă că orice conflict poate fi evitat. Resursele sunt limitate, libertățile se pot întâlni în opoziție, iar protejarea unei persoane poate cere restrângerea acțiunii alteia. O politică umană nu se poate mulțumi să repete că nimeni nu trebuie să sufere. Trebuie să decidă și atunci când nicio decizie nu este lipsită de cost.
Criteriul demnității nu face aceste alegeri ușoare. Le schimbă însă felul în care sunt purtate. Cel afectat nu poate fi redus la o cifră care dispare într-un rezultat general. Decidentul trebuie să arate de ce măsura este necesară, ce alte căi au fost cercetate, asupra cui cade povara și ce poate fi făcut pentru a o limita. Iar după decizie trebuie să rămână posibilă întrebarea dacă ea a fost greșită. Aici se întâlnesc conștiința și instituția. Nu este suficient ca un funcționar sau un conducător să declare că a urmat regula. Dar nici convingerea sa personală că a făcut binele nu este suficientă. El răspunde prin motive pe care ceilalți le pot cerceta și prin disponibilitatea de a vedea consecințele pe care nu le-a prevăzut.
Dreptatea nu este victoria unei intenții bune asupra tuturor dificultăților. Uneori începe prin refuzul de a ascunde dificultatea și de a numi necesar un rău care ar fi putut fi evitat. Puterea își cunoaște limita atunci când nu confundă faptul că poate decide cu dreptul de a fi scutită de răspuns.
Referință: Constituția României, republicată, art. 1, 21, 52 și 53, Portalul Legislativ.
Din volumul în lucru „Noul umanism”.