| Un interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |
„Lucrurile nu stau deloc bine în mediul universitar și legea asta nu vine să schimbe nimic”
Textele noilor legi pun mare accent pe evaluarea elevilor, chestiune care naște multe controverse. Totuși, se vorbește foarte puțin despre parcursul lor până la examenele finale. Cu alte cuvinte, prea puțin despre procesele educaționale în sine și foarte mult despre cum îi clasificăm pe copii. Ce arată asta despre direcția învățământului?
Pot să răspund doar din ce am citit. Acum 30 ani, poate și mai mult, a apărut o teorie conform căreia copiii trebuiau încurajați chiar si atunci când nu performează, era nevoie să punem accent pe părțile bune, chiar dacă ei greșeau. Acum au apărut studii care arată că acest gen de motivare îi face, de fapt, pe copii să fie nepăsători, autosuficienți și că ierarhizarea prin merit este cea care ajută la motivarea lor. Sigur, nu vorbim de ierarhizarea aberantă din Franța secolului al XIX-lea-început de secol XX, unde cel care lua o notă mica era mutat în ultima bancă și purta urechi de măgar, ci de una onestă și transparentă. Nu e în regulă să distrugem elitele pentru ideea că trebuie să fim egali în mediocritate, nu în excelență. Ideea asta de egalitate în jos au avut-o și comuniștii. Trecând la examenele finale din lege, ele nu au nicio legătură cu evaluarea, acolo e vorba despre o problemă administrativă, de interese și, aș spune, chiar afaceri. Ideea lui profesorului Andrei Marga cum că trebuie să facem o evaluare națională ca în Occident, care să ne permită o ierarhie pe baza căreia să facem admiterea în licee, apoi în universități, s-a dovedit a fi utopică. Cum se face evaluarea la noi se știe ….. dar din alt punct aș porni discuția despre ceva despre care mulți nu vor să vorbească. Au dispărut copiii de pe piața educațională universitară. Dacă până prin 2007-2008 a fost valul demografic (făcut de legile împotriva avortului din anii `60), ulterior nesiguranța vieții de după Revoluție, apariția planning-ului familial, plecarea în străinătate, problemele economice etc. au dus la o scădere demografică. Dacă în vârf aveam 150.000-200.000 candidați la facultăți, acum avem circa 80.000. Jumătate. Din acești studenți, 30% abandonează sistematic după primul an, în cazul în care au fost vreodată acolo. De altfel, sistemul universitar produce profesorime pe bandă, pentru care țara nu poate să asigure locuri de muncă. Odată evaluați național prin Bacalaureat, copiii ar fi eligibili pentru orice facultate din țară, considerând că toate sunt la un nivel cel puțin egal cu standardele minimale, dar o licență este aceeași în Târgu Jiu, Galați, Cluj sau București? Facultățile noastre au dispărut din primele 1.000 în orice clasament. Cercetarea de anvergură înternațională este, vorba lui Caragiale, „sublimă, dar ….”. Prestigiul profesorilor este la pământ, doar ici și colo mai vedem câte o lumină. Rareori profesorii sunt judecați după performanța didactică, ca în sistemele occidentale. Să nu uităm că Universitatea din București și altele au pierdut procese cu asociațiile studențești, pentru că nu au afișat pe site evaluările profesorilor de către studenți. Nici nu aveau ce să afișeze, pentru că ele nu sunt făcute sau sunt făcute de formă, statistic, ca producția în vremurile comuniste. Studenții sunt nemulțumiți, piața muncii este nemulțumită și ea pentru că studenții sunt nepregătiți pentru profesiile moderne. Toată lumea este nemulțumită, numai „boerii minții”, cum spunea Sorin Matei într-o carte foarte frumoasă, numai ei o duc foarte bine. Lucrurile nu stau deloc bine în mediul universitar și legea asta nu vine să schimbe nimic. Ne vom adânci în acest sistem risipitor, opus idealului de competență și competitivitate științifică.
„Nu poți să ai mari speranțe în condițiile astea”
Pe de altă parte, ce legătură au noile legi ale educației cu aspirațiile sau viața tinerilor?
Sigur că legile educației nu sunt făcute neapărat ca să aducă plăcere tinerilor. Nu mă pricep la preuniversitar, dar în mediul învățământului superior legea asta este exact ca struțocămila aceea a lui Cantemir. Am două posibilități, fie să fac o lege pe ideea serviciului public și a controlului etatic sau centralizat a calității academice, fie să fac o lege pe ideea liberală, a autonomiei și atunci dau foarte multă libertate universităților, descentralizez totul și las ca istoria să clarifice calitatea universităților. După 50 ani se va ști că doctoratele în comunicare de la Târgu Jiu sau Alba Iulia sunt de valoare internațională sau nu fac doi bani. O să mă blesteme (râde), dar trebuie să treacă ceva timp ca să intre în conștiință acest lucru, mai ales dacă ai instanțe academice, de înaltă moralitate, care vor sancționa impostura. Prima versiune presupune că ai o instanță-filtru, care este Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU), unde se definesc standardele minime acceptabile. Din aceste două filosofii derivă o mulțime de consecințe legate de organizarea și finanțarea învățământului superior, acordarea diplomelor, promovarea cadrelor didactice, elaborarea regulamentelor pentru studenți sau implicarea lor. Legea asta nu e nici cal, nici măgar. Legea din 2011, în spatele căreia se spune că au fost trei minți strălucite și bine pregătite – Mircea Miclea, Lazăr Vlăsceanu și Marius Andruh –, încerca să ducă către partea de liberalizare, spre universitatea corporativă. Numai că lumea uită că după ce e scris textul de lege, el începe să treacă pe la comisiile din Senat, din Camera Deputaților, apoi ajunge în plen, unde fiecare mai adaugă și mai taie în funcție de propriile interese. Nu poți să ai mari speranțe în condițiile astea. Bănuiesc că noua lege a educației va păstra toate prostiile vechilor legi, eventual va adăuga și altele noi. Dacă există sau nu CNATDCU e totuna. Există standarde minimale, dar când te uiți la domenii asemănătoare vezi că standardele variază: standardele pentru un lector de la Istorie sau Stiințe sociale sunt egale cu cele de profesor la Litere. Unii sunt profesori pentru că au scris romane. E sigur o chestie de succes, dar asta nu îi face cercetători și uneori nici buni pedagogi. La Chimie și la Științele Militare sunt niște standarde care după mine sunt ilegale și imorale. Doctorandul, scria în acele standarde, trebuie să publice două articole având coordonatorul drept prim autor. Deci conducătorul se află acolo într-o situație foarte apropiată de plagiat, pentru că asumă sub semnătură un text nescris de el.
„Apatia nu ține de Millennials, de Generația Z sau altele”
Se vorbește mult despre tineri în absența lor. Cum stau studenții când vine vorba despre participarea la deciziile manageriale care îi afectează? Sunt ei o comunitate sau în relațiile lor predomină individualismul?
Nu sunt implicați. „Tineri” e o categorie foarte largă și întotdeauna vom avea două paliere: structurile organizate, cum sunt Asociația Studenților din România, Uniunea Studenților din România, Asociația Studenților Creștini, plus asociațiile pe profiluri; și palierul structurilor informale, grupul, banda, clubul de hobby, comunitățile online sau offline. Eu nu văd mari diferențe între studenții de acum 20-30 ani și cei de astăzi. Când noi eram studenți existau și atunci oameni entuziaști, plini de initiative și masă uriașă apatică; apatia nu ține de Millennials, de Generația Z sau altele. Mie mi-ar părea chiar plictisitor să faci asociații și politică în loc să te plimbi cu prietena/prietenul, să mergi la concerte ,sau la meciuri, sau la ce îți face plăcere: trebuie să dăm vieții ce e al vieții, nu numai ce credem noi că e bun, util sau că ”înnobilează” tinerii.
„Există o continuă întrepătrundere între palierelor culturale, ca și cum ar fi niște vase comunicante.”
Putem spune despre cunoaștere că pierde teren odată cu actuala circulație abundentă a informației?
Nu. Cunoașterea pe tot parcursul istoriei umanității s-a schimbat mereu. Îmi aduc aminte cum Platon spunea că apariția scrisului e sfârșitul cunoașterii și că mintea lenevește când a apărut posibilitatea de a nu te mai bizui pe memorie; la apariția tiparului au fost aceleași discuții; când eram noi tineri și televiziunea a intrat în uz, era văzută ca o mare dramă de și pentru părinți, pentru că ar fi influențat copiii în mod negativ. De fapt, cunoașterea și potențialul de cunoaștere sunt aceleași. Ca și cu ChatGPT, implică unele pericole, dar de la un punct are și aspecte pozitive, intri în dialog cu el, îl întrebi tot felul de lucruri, iar el răspunde. Cunoașterea ține mai mult de un impetus pe care îl dă familia la începuturile vieții, când se creează obișnuințele, prin modul în care copiii sunt lăsați și îndemnați să fie curioși, să cerceteze, să caute răspunsuri, comportamente pe care adulții să le încurajeze și recompenseze. Trebuie să mai facem o distincție. Va exista întotdeauna o deosebire între cultura de elită și cultura populară, iar aceasta a existat mai în glumă, mai în serios și la omul de Neanderthal, dar mai ales odată cu apariția formelor de civizilizație care au început să păstreze cunoașterea în scris, de la sumerieni încoace. Normal că noi, cei care ne pronunțăm, venim din cultura de elită și avem o mare nemulțumire cum că tinerii nu citesc Dante sau Joyce. Eu fac pariu că dintre colegii mei de la Litere de acum 50 ani, cel puțin jumătate nu au citit cap-coadă Dante, sunt convins că mulți dintre cei care pozează în mari esteți nu l-au citit pe Joyce și nu au terminat „Muntele Vrăjit” al lui Thomas Mann. Cultura nu este numai cultura capodoperelor, ea se găsește în forme diverse, se transformă, se modelează. Multe teme din simfonii sunt în muzica modernă, iar multe teme simfonice vin din cântecul popular. Există o continuă întrepătrundere între palierelor culturale, ca și cum ar fi niște vase comunicante. Și atunci formele de dezvoltare a cunoașterii prin cultură sunt mult mai variate.
„Elemente ale folclorului întodeauna vor exista, fie în forme latente în produsele industriilor culturale, fie în forme spectaculare directe”
Într-o societate în care se vorbește tot mai mult despre comunitățile globale, unde realitatea virtuală a spart și ultima barieră a proceselor de comunicare – cea geografică – ce rol și ce reprezentări mai are folclorul în cultura de masă?
Folclorul o duce bine și acum, pentru că el se reinventează. Noi avem impresia că folclorul trebuie asociat cu tradiția încorsetată, rigidă, de neschimbat. Asta găsim numai în muzee. Cultura populară este mereu transformată, adeseori în forme neobișnuite, de obicei prin spectacularizare, prin punerea pe scenă. De exemplu, multe sate își refac acum identitatea încercând să își creeze o sărbătoare care să fie a lor, organizează o serbare, o horă sau un spectacol. Sigur că alte forme ale folclorului dispar, de exemplu bocitul. Altele se modifică în direcția ludicului sau a spectacularizării, un exemplu sunt obiceiurile de iarnă, care se duc către Plugușor sau jocurile cu măști; colindul acela mai lung și mai elaborat, cum e Colindul Cerbului sau al Dulfului nu mai este performat la casele gospodarilor, poate pe scenă la vreun spectacol. Basmele iau forme noi – explozia de cărți pentru copii sau desenele animate urmăresc aceeași structură epică ca a lor, la fel și epopeicul, precum în „Stăpânul Inelelor”, „Vikingii” sau „Urzeala Tronurilor”. Formatul serialelor, concepute mai ales pentru streaming, le-a permis producătorilor să scape de niște rigori ale televiziunii clasice și să poată construi pe durate mult mai mari, să poată construi o varietate de personaje. Și, foarte interesant, să scape de CNA și echivalentele sale din Europa. Pe această platformă nu pot fi sancționate licențiozitatea verbală, gestuală, sexuală și vărsarea de sânge cât cuprinde. Deci elemente ale folclorului întodeauna vor exista, fie în forme latente în produsele industriilor culturale, fie în forme spectaculare directe.
În legătură cu ecosistemul online, există o tranziție de la celebrități la influenceri?
Celebritatea e considerată un produs al industriilor media și al industriilor publicității. Ea e construită pe baza unor performanțe, fie ele în artă, plecând de la cinematografie și până la muzică, fie în sport sau în afaceri ș.a. Celebritatea este construită de către mass-media prin aluviuni succesive, astfel încât ea este mereu în atenția publicului. Apoi în acest proces intervine și publicitatea, prin asocierea celebrității cu branduri celebre. Un exemplu recent e Kayne West, care a avut declarații antisemite și a pierdut milioane de dolari fiindcă Adidas i-a retras contractul de colaborare. În antiteză stă ceea ce a fost numit microcelebritate, care se manifestă într-un ecosistem online. Acest tip de celebritate se regăsește pe mai multe platforme, parcă are o bulimie a platformelor, e un tip de celebritate pe care îl găsești pe YouTube, Facebook, Tik Tok, pe tot ce se poate inventa în online. Acest „celebru” se prezintă ca „unul dintre noi”, DAR cu o expertiză într-un anumit domeniu. De la un punct încolo, micro-celebritățile ajung să adune mii și mii de followers și, cum spunea cineva foarte frumos, încep să dezvolte o „economie a atenției”. În momentul în care ele își monetizează audiențele devin influenceri, încercând să le inducă acestor followers anumite moduri de consum și comportament. Studiile arată că tinerii sunt foarte sensibili la acest gen de comunicare. Alții i-au și numit pe cei despre care vorbim social media influencers. Aerul lor de sunt „unul dintre voi”, faptul că interacționează cu publicul lor (trimit mesaje, poartă dialoguri) creează un sentiment de reciprocitate. Sentimentul de apropiere face ca influencerii să aibă succes la tineri. Dar eu nu cred că ne putem limita doar la influencerii din online. Va exista întotdeauna vărul mai mare care a făcut performanță în sport și ce spune el este sfânt, prietena glamour a mamei, care e un model pentru aparițiile în lume, profesorii carismatici. Dar dominant este ceea ce se întâmplă în online. Și marea problemă este cum îi învățăm pe copii să nu fie dominați, ci să controleze această relație cu sistemul online.
„Cel mai interesant fenomen îl reprezintă grupul de preoți și călugări care sunt foarte activi în online, pe toate platformele”
Cine sunt, de exemplu, liderii religioși pentru români? Și cum este construită imaginea lor?
Aici sunt două probleme. Am lucrat în ultima vreme la o cercetare despre „celebrity priests”. Poți să ai preoți foarte cunoscuți fie pentru că ocupă o poziție importantă în ierarhia bisericească sau pentru că apar la televiziune, radio sau în online. Cel mai interesant fenomen îl reprezintă grupul de preoți și călugări care sunt foarte activi în online, pe toate platformele. Ca exemple îi avem pe Părintele Vasile Ioana, Părintele Calistrat, Părintele Necula, Părintele Vasile Antonie Tămaş. Alexa Visarion era și el un exemplu de vizibilitate media și online. Dacă cumulez platformele, cred că fiecare are undeva în jur de 1 milion de followers. La o postare a părintelui Calistrat pe o temă de viață erau vreo 2 milioane de like-uri, ceea ce nu e puțin lucru. Oficianții reliogioși care se bucură de asemenea audiențe sunt considerați – conform bibliografiei de specialitate – „celebrity priests”. Asemenea fenomene au apărut și în islamism, în hinduism sau neoprotestantism . Un număr mare de asemenea preoți care au audiențe considerabile, există și în ortodoxie. Pe lângă acești lideri religioși, mai există preotul de parohie sau călugărul de care te simți legat. În București, un fenomen interesant este numărul mare de tineri care merg la mânăstiri. Am spus că la un moment dat aș vrea să fac o masă rotundă pe tema „ce înseamnă să fii călugăr metropolitan?” Nu e la fel ca în vârful muntelui, ci e altceva. Tinerii merg acolo pentru că, spre deosebire de preotul paroh, care are o mulțime de probleme administrative de rezolvat, acolo întotdeauna este un călugăr care stă și știe să te asculte. Nu toată lumea are bani să meargă la psihoterapeut, iar oamenii au nevoie de o relație care să le ofere liniște spirituală.
În ceea ce privește imaginea lor, am observat la preoții activi online, în consens cu studiile bazate pe „celebrity priests” din alte religii, că se disting prin faptul că discursul lor nu e strict dogmatic. Ei au două paliere de comunicare, unul este slujba pe care o fac în biserică, unde au predica, iar celălalt este compus din intervenții prin care discută teme care îi preocupă pe oameni, pe tineri, precum „cum să nu fii hater”, de exemplu. Am văzut asta la unul din părinții activi online și m-a amuzat foarte mult; dar apoi mi-am dat seama că sub limbajul modern se ascunde o problemă umană eternă și o învățătură specific creștină. Sau „care este diferența dintre dezinformare, manipulare și minciună”, temă politică actuală, dar în egală măsură subiect de reflecție religioasă. Deci lucruri legate de viață, dintr-o perspectivă spiritual, creștină. Atunci, ei sunt percepuți ca mai apropiați de generația tânără, pentru că distanța sacerdot-credincios este cumva micșorată, chiar dacă ei își păstrează statutul de lideri religioși. După scandalul fostului preot Alexa Visarion au fost niște dezbateri pe tema confesiunii, până unde te poți duce ca sacerdot în relație cu enoriașul. Biserica are, de altfel, o mulțime de specialiști, dar ei nu se văd. Mulți din cei care fac Facultatea de Teologie au mai făcut o facultate, iar mulți aleg Psihologia. Unii au chiar arii de expertiză remercabilă, dar eu cred că ei nu sunt destul de bine valorificați.
Care este relația cu ceremonialul în mediul online?
Există forme de interacțiune religioasă care copiază sau urmează interacțiunea ceremonială, de tipul spovedaniei, în online. Această chestiune ridică dileme teologice, deoarece sfârșitul spovedaniei trebuie să fie marcat de gestul preotului de a ierta păcatele și de a le lua asupra lui prin atingere. Lucru imposibil în mediul virtual. În schimb, pot să trimit acatiste și pomelnice online fără probleme. Există numeroase persoane care asistă la liturghii pe YouTube, și își manifestă participarea prin comentarii cu formule rituale, de genul „Doamne ajută!”, „Doamne iartă-ne!”; oamenii le postează ca să arate că sunt ”acolo”, ca urmăresc și că participă la slujbă. Deci, de la elemente simple la elemente mai complexe, o parte a comunicării religioase se petrece în online.
Mihai Coman este considerat fondator al învăţământului de jurnalism şi comunicare în România. A publicat volumele „Introducere în antropologia culturală: mitul și ritul”, „Pour une anthropologie des medias” (Presses Universitaires de Grenoble), „Media Anthropology” (co-autor împreună cu Eric Rothenbuhler, editura SAGE”, „Mass-media, religie, spațiu public”. A publicat numeroase studii în reviste și volume colective, precum și articole în „The International Encyclopedia of Communication Theory and Philosophy” și „The Sage Encyclopedia of Sociology of Religion”.