Interviu cu Nausica Mircea, managerul Centrului Cultural Vrancea
„Nu putem salva tradițiile dacă tinerii nu se mai regăsesc în ele”
Ea a îmbrăcat primul premier femeie din România. Acum încearcă să îmbrace în sens nou tradițiile unui județ care riscă să-și uite costumul popular.
Nausica Mircea nu seamănă cu niciun director de instituție culturală pe care l-ați întâlnit vreodată. Nu a venit din etnologie, nu a urcat treptele unui muzeu, nu a petrecut decenii în arhive. A venit din modă — din lumea în care materia primă este frumusețea, termenele sunt imposibile și fiecare colecție este, în fond, o poveste despre identitate. Studiile de drept de la București, acele și ața, podiumurile și politica locală, trei ani la Institutul Cultural Român din Istanbul — toate acestea formează, laolaltă, un profil care nu se încadrează în nicio rubrică standard. Și tocmai de aceea merită toată atenția.
Vrancea, județul pe care îl conduce acum cultural, este un paradox viu. Are meșteșugari care sculptează tipare de caș și fac buciume din lemn — și nu are urmași care să preia meșteșugul. Are mausolee glorioase dedicate eroilor din Primul Război Mondial și un Focșani, oraș simbol al Unirii, care și-a pierdut aproape toate reperele fizice ale acelui moment fondator. Are cea mai mare podgorie din România și o populație rurală care îmbătrânește și pleacă, ducând cu ea, tăcut și ireversibil, tot ce știa.
Misiunea arată simplu pe hârtie și e copleșitoare în realitate: să păstreze vie cultura unui ținut în care tradițiile se sting pe tăcute, clădirile de patrimoniu pier din lipsă de lege și de bani, iar tinerii aleg autostrada în locul șezătorii. Să convingă autorități, finanțatori și comunități că identitatea culturală nu e un moft, ci infrastructură sufletească fără de care un județ devine doar o adresă pe hartă.
Nausica Mircea este cunoscută publicului din Vrancea ca designer vestimentar, dar și pentru implicarea sa în viața culturală și politică. Parcursul ei spre conducerea uneia dintre cele mai importante instituții culturale ale județului este, în sine, o poveste neconvențională.
Absolventă a Liceului „Alexandru Ioan Cuza” din Focșani (promoția 1993), Nausica Mircea a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității București, pe care le-a absolvit în 1998. A ales însă nu dreptul, ci moda — domeniu în care s-a impus îndeajuns încât să fie cea care a semnat ținutele primului premier femeie al României, Viorica Dăncilă.
În 2021, a devenit directorul Centrului Cultural Vrancea. Primul mandat a fost scurt. În toamna lui 2022 a plecat la Institutul Cultural Român din Istanbul, unde timp de trei ani a coordonat diverse proiecte de interes național. Experiența internațională i-a adăugat un alt strat de perspectivă — cum arată cultura românească de la distanță, ce înseamnă să o reprezinți în fața unui public străin.
În septembrie 2025, Nausica Mircea a revenit la conducerea Centrului Cultural Vrancea, câștigând din nou concursul de proiecte de management cu media 9,86. Astăzi conduce o instituție publică cu misiune dublă: conservarea și promovarea tradițiilor unui ținut cu 427 de monumente istorice, zeci de meșteșuguri pastorale pe cale de dispariție și o populație rurală tot mai îmbătrânită.
Daniel Sur: Ați îmbrăcat oameni toată viața — și acum îmbrăcați o instituție. Ce ați găsit când ați preluat prima oară Centrul Cultural Vrancea în 2021 și ce ați găsit când v-ați întors în 2025? Ce s-a schimbat în bine și ce a rămas la fel de grav?
Nausica Mircea: Cu adevărat, întreaga viață am îmbrăcat oameni și așa mi-aș fi dorit să rămână, însă uneori în viața facem alegeri care ne dau voie să ne descoperim creativitatea în zone în care nu ai fi crezut că te îmbraci tu, pe tine, mai bine. Am construit în 2021 o imagine frumoasă și puternică a Centrului Cultural Vrancea. Plecarea mea la ICR Istanbul a creat însă o renunțare a celor rămași la proiectul conturat. Revenirea mea la conducerea instituției este o provocare pentru a demonstra că putem să realizăm proiecte bune și importante pentru județul Vrancea.
Daniel Sur: Trei ani la Istanbul, reprezentând cultura română în fața unui public care nu știa nimic despre Vrancea. Ce ați înțeles acolo despre ce are acest județ cu adevărat valoros și despre ce pierde fără să-și dea seama?
Nausica Mircea: Experiența acumulată la ICR Istanbul a fost una foarte importantă pentru mine, din foarte multe puncte de vedere. În cei trei ani petrecuți acolo nu m-au făcut să renunț la Județul Vrancea și mai ales la oamenii pe care i-am avut în echipa de la CCV. Așadar am adus meșterii populari la Istanbul, am promovat tot ce înseamnă calitatea actului cultural, am organizat proiecte care au implicat în primul rând relațiile interumane bazate pe respect și încredere. Valorile tradiționale pe care județul nostru le are au fost foarte apreciate de publicul din Republica Turcia, pentru că și ei au foarte multe tradiții la care țin și pe care le promovează.
Daniel Sur: Proiectele de management arată întotdeauna bine pe hârtie. Cât de mare este distanța dintre ce vă propuneți și ce puteți face efectiv într-o instituție culturală publică din România?
Nausica Mircea: Cu adevărat proiectele de management arată bine pe hârtie, dar pot arăta bine și în realitate. Sunt timpuri grele pentru cultură, dar poate că noi suntem mai norocoși. Avem susținerea CJ Vrancea și suport financiar, pentru că actuala conducere apreciază valorile culturale pe care Vrancea le are. Noi căutăm soluții, proiecte și fonduri, parteneriate. Lucrurile se realizează cu oameni și pentru oameni iar acest lucru ne convinge și ne determină să proiectăm proiecte frumoase.
Daniel Sur: Experiența din modă v-a format un anumit tip de privire asupra esteticului și identității. V-a ajutat această experiență să înțelegeți altfel patrimoniul cultural și tradițiile Vrancei?
Nausica Mircea: Da. Bineînțeles că experiența și creativitatea au contribuit foarte mult și contribuie în estetica evenimentelor noastre.
Daniel Sur: Meșteșugarii tradiționali din Nereju, Nistorești și Spulber îmbătrânesc. Mai există astăzi în Vrancea tineri care să preia aceste meșteșuguri sau suntem deja în punctul în care documentăm ce dispare, nu salvăm ce mai există?
Nausica Mircea: Cea mai mare problemă este pierderea tradițiilor. Avem clase externe în comunele din Vrancea. Ne concentrăm prin toate mijloacele pentru a perpetua aceste tradiții și meșteșuguri minunate pe care pe care le au munții Vrancei.
Daniel Sur: În modă, tendințele globale au îngropat zeci de costume naționale. Vedeți același mecanism și în cultura vrânceană — o uniformizare lentă care înlocuiește specificul local cu ceva generic și ușor de consumat? Cum poți lupta împotriva unui asemenea proces?
Nausica Mircea: Da, fenomenul de uniformizare este vizibil și în Vrancea, fiind rezultatul direct al globalizării și al schimbului cultural accelerat. Costumul popular autentic (cu bumbacul țesut în casă și alesături manuale) este înlocuit de variante „industriale”. Apar motive geometrice generice care nu mai respectă simbolistica. Portul nu mai este o necesitate ritualică, ci un costum de scenă, pierzându-și funcția de „buletin de identitate” al celui care îl poartă.
Daniel Sur: Conduceți o instituție culturală într-o perioadă în care oamenii sunt tot mai obosiți, mai grăbiți și mai greu de adus aproape de cultură. Care este cel mai frustrant lucru pe care l-ați descoperit în administrația culturală și ce anume vă face încă să credeți că merită?
Nausica Mircea: Oamenii sunt obosiți, sunt plictisiți, sunt dezinteresați, sunt căutători de senzațional și, poate par răutăcioasă, dar sunt fascinați de rău și grotesc. Ce este frustrant? Faptul că organizezi evenimente de înaltă ținută culturală dedicată în special tinerilor, iar toate liceele și școlile sunt departe de a fi partenerii acestor proiecte educative. Sunt dezamăgită de absenteismul masiv al oamenilor de la evenimentele culturale, mai ales că au și caracter gratuit.
Daniel Sur: V-ați întors în 2025 într-o instituție care funcționase ani întregi fără o conducere stabilă. Care a fost primul lucru pe care l-ați schimbat, primul lucru pe care l-ați oprit și primul lucru pe care l-ați început de la zero?
Nausica Mircea: Am decis să renunț la mandatul pe care îl aveam la ICR Istanbul tocmai din considerentul acesta. Vedeam de la distanță cum instituția intrase într-o decădere puternică și mă durea sufletul pentru acest lucru. A fost o decizie grea, criticată de unii, considerată decădere pentru alții, însă pentru mine important este să livrezi, nu să te agăți de o funcție. Împlinirea mea cea mai mare este să văd că pot aduce bucurie, o rază de speranță, că pot rupe omul din greul cotidian.
Daniel Sur: Istanbulul este un oraș care știe să transforme patrimoniul și identitatea culturală într-o formă vie de prezență publică. Există ceva ce ați încercat să aduceți din acea experiență în modul în care gândiți astăzi cultura la nivel local?
Nausica Mircea: Istanbulul este un model fascinant de conviețuire a straturilor istorice, unde monumentul nu este un exponat mort, ci parte din viața cotidiană. Cultura este o experiență senzorială, în Istanbul, istoria se „consumă” la colțul străzii (un ceai lângă un zid bizantin).
Spațiile istorice sunt transformate în locuri de socializare, nu doar în muzee cu barieră la intrare. Piețele și falezele sunt folosite pentru evenimente spontane care celebrează identitatea locului. „La Istanbul, noul respectă vechiul, iar orașul reușește să integreze arhitectura modernă și arta contemporană fără să distrugă identitatea istorică a locului.
Istanbulul vinde o stare de spirit, nu doar bilete la obiective.
Valorificarea meșteșugurilor și a gastronomiei sunt la fel de importante ca teatrul sau opera.
Daniel Sur: Dacă peste zece ani cineva ar scrie despre mandatul Nausicăi Mircea la Centrul Cultural Vrancea, ce ați vrea să se spună că ați reușit să salvați, să schimbați sau să lăsați în urmă?
Nausica Mircea: Dacă peste un deceniu s-ar face un bilanț al acestui mandat, mi-aș dori ca narațiunea să nu fie despre cifre sau bife administrative, ci despre o renaștere a mândriei locale.
Ce îmi doresc? Mi-aș dori să se spună că am oprit extincția ultimilor meșteri populari din Vrancea, oferindu-le nu doar premii, ci ucenici care să ducă tradiția mai departe.
Mi-aș dori salvarea elementelor identitare (costumul popular, tehnica dogăritului, chimirul) de la kitsch sau de la uitarea în podurile caselor. Ca mentalitatea despre cultură să se schimbe. Trecerea de la ideea de „spectacol la căminul cultural” la conceptul de eveniment cultural de ținută, care atrage public din toată țara.
Trebuie ca Centrul Cultural să se transforme dintr-o instituție închisă într-un hub vibrant, unde tinerii vin cu plăcere pentru că se simt reprezentați și ascultați. Iar poziționarea Vrancei pe harta marilor evenimente naționale, schimbând percepția externă despre potențialul nostru creativ.
Ceea ce îmi mai doresc este ca identitatea vizuală și culturală a Vrancei care să fie recunoscută instantaneu prin eleganță, rigoare și respect pentru rădăcini.
