Quo vadis cinema?

La anumite intervale de timp, întrebarea sau exclamația către ce lume ne îndreptăm, devine exploratorie. Un posibil răspuns cu privire la mutațiile care au loc în zona multi-media, cu accent pe status-quo-ul cinematografului, îl reprezintă volumul Homo imago. Noul profil uman în era digitală de Ilinca Stihi, apărut către sfârșitul anului 2025 la Editura Muzeul Literaturii Române. Cartea beneficiază de prefața bine articulată a Ioanei Ieronim și de o prezentare pe coperta IV a profesorului Doru Nițescu. Autoarea, absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică, este o cunoscută regizoare de teatru, mai ales teatru sonor (radiofonic) dar și scenarist și dramaturg implicându-se în toate etapele realizării unui spectacol.

Lucrarea reprezintă și o analiză a mitologiei imaginii, cu toate contextele socio-istorice prezentate succint, dar atractiv; dar mai cu seamă un up to date necesar și chiar o serioasă încercare de a intui evoluția domeniului în relație cu ființa umană. Teza principală a volumului sugerează o simbioză între imagine și homo sapiens, cu ajutorul tehnologiei digitale omniprezente pe multiple device-uri, luând astfel naștere un tip de om-imagine, deopotrivă creator, omniprezent într-o rețea de pseudo-cinematografe – numit Cinema-net. Cuvântul însuși va fi înlocuit de imagine. Așadar, putem vorbi de o carte ce tratează fenomenul cinematografic în evoluția sa, semnalând o odată în plus importanța și impactul social enorm pe care l-a avut și îl are cea de-a șaptea artă. Analiza stadiului actual al fenomenului indică modul în care ar putea arăta acesta într-un mâine, atât de apropiat încât îi zărim o parte din profil.

Se cunoaște cum fiecare etapă tehno-comunicațională a fost primită și cu reticență și cu entuziasm deopotrivă. Tiparul, mașina cu aburi, electricitatea, mașina de scris, fotografia, radioul, cinematograful de sală, televiziunea, computerele, Internetul și, mai nou, Inteligența Artificială (AI), toate aceste fenomene au fost privite ca un pericol de către tehno-pesimiști și salutate de către tehno-optimiști.

Curiozitatea, dorința de informare, eficiență și confort a ființei umane a făcut ca aceste instrumente să se impună. Iar, odată cu situarea tot mai mult a omului în zona superioară a piramidei lui Maslow, prin care psihologul american ierarhiza nevoile, consumul de conținut (artistic) crește. În ce privește filmul, această artă a fost încă de la nașterea sa de partea maselor.

Autoarea numește efect cinematic fascinația publicului pentru imaginea care redă fragmente de viață. Mașina de vise, care, apelând la sinestezie și farmecul sau magia indusă de imagine, a poziționat repede actorul în epicentru fenomenului și apariția acelui star system, actorii devenind muzele acestei arte fără muză. De aici și funcția de propagandă pe care o poate avea și o are cinema-ul, care se dezvoltă mereu din exterior spre interior, cu ajutorul unor instrumente tehnice.

Ilinca Stihi expune modul în care a funcționat acest rol de propagandă al filmului politic atât în Occident cât și în Estul Europei, în timpul și după căderea cortinei de fier, existând în acest volum, mici studii care abordează tema din mai multe perspective. Inclusiv studii de caz, dedicate câtorva pelicule.

Cartea conține de asemenea explicații: exemple despre modul în care imaginea și cinematograful au fost și sunt folosite, involuntar sau poate nu, în zona politică a unui whishfull thinking.

Vechea și noua etică – la fel ca și vechea și noua estetică propusă de jocul secund al cinematografului – sunt discutate pertinent în contextul în care rețele de streaming modern remodelează psiho-mental publicul, existând tendința evadării spectatorului-actant în paradisurile artificiale pe care și le creează prin aderența la acele echo-group-uri, fiind cunoscut faptul că astăzi publicul poate interveni în unele propuneri narative și poate decide scenariul. În același timp, din considerente de marketing, se realizează pavlovizarea publicului prin producția filmică.

Fiind primul vector al globalizării, astăzi cinematograful este înghițit de mass-media, care, la rândul ei, este un produs al raportului dintre omul nou, utilizator al noilor tehnologii, și procesele complexe la care imaginea este supusă astăzi de software-uri performante.

Regizoarea relatează, încercând utilizarea unei taxonomii cât mai apropiate de scopul propus, despre transformarea cinema-ului într-o hiperealitate proxy (accesibilă, partajabilă și deschisă completării), existând fărâmițată în nenumărate rețele sociale care vehiculează fluxul de cadre cu o viteză de propagare și multiplicare specifică secolului. Căci și de această dată, ca și în trecut, filmul este cel care preia, chiar și involuntar, chipul epocii în care rulează. Experiența multisenzorială oferită spectatorului încă de la începutul istoriei filmului atinge un maxim astăzi cu ajutorul cinema-ului imersiv (de tipul iMax, 4DX/5D, proiecții 360° și VR–Virtual Reality). Prin aceasta, ia naștere un individ ce subsumează lumea imaginii receptate, prelucrate și generate multilayer cu ajutorul mașinii virtuale. Un fel de cyber-conștiință a unui om-cinema ce are posibilitatea să beneficieze de toată istoria artelor și de întregul efort tehnologic adus la zi, unde media on line devine mediul de difuzare al produsului artistic. Aceast Homo Imago va fi în parteneriat cu mașina. Împreună, spectatorii, dar și producătorii, devin parte a unui nouveau cinéma într-o multi-rețea ce se automultiplică.

Cândva scriitorul Romulus Rusan descria filmul „drept un cavaler al tristei figuri ce merge pe muchea de cuțit între sublim și ridicolˮ datorită orgoliului său de a reproduce existența și complexitățile ei.Astăzi, acest erou de roman picaresc își asumă aceleași riscuri, însă împreună cu privitorul – devenit un Sancho Panza interpret, scriitor și regizor al poveștii cu imagini.

Prin volutele sale, cartea reușește, ca orice lucrare care promovează o nouă viziune, să genereze mai multe întrebări decât răspunsuri. Cititorul reușește să găsească în acest text dilemele morale și sociale existente și mai ales posibile tendințe care indică ce se va întâmpla cu simbioza pe care autoare o numește Homo Imago. Aflat între răspunsul lui André Bazin la întrebarea Ce este cinematograful, unde capturarea timpului era una din mize, și dorința lui Susan Sontag de a fi against interpretation, preferând o erotică a imaginii, volumul al Ilinei Stihi este o expunere la zi despre un moment cheie din pe care îl trăim cu toții sur vif . Un eseu despre o etapă a civilizației umane, cu toate provocările sale.