Marii scriitori ai epocii clasice românești nu i-au iubit prea mult pe preoți – nici măcar autorii care au fost etichetați ca „tradiționaliști”. Este și cazul lui Duiliu Zamfirescu, a cărui operă este dedicată nobilimii rurale, aflată în competiție cu timpul la sfârșitul secolului 19, și care privește cu mare îngăduință și simpatie lumea veche a satului românesc. Însă, deși preoții erau un element esențial al acelei lumi, prezentarea lor în seria Comăneștenilor este mai degrabă caricaturală.
O posibilă explicație există în opera lui Petre Aurelian, prim-ministru în acea perioadă și, ulterior, președinte al Academiei Române. Agronom și economist, el a realizat unele dintre primele analize economice de profunzime ale Regatului României, incluzând elemente de econometrie și demografie. Astfel, în 1875 Aurelian descrie un peisaj social dezechilibrat, cu aproape 20 de mii de preoți și călugări, față de doar 6 mii de profesori și câteva sute de medici în toată țara. Din aceeași perioadă – în care se petrece și acțiunea din romanele lui Duiliu Zamfirescu – o altă monografie economică, realizată de medicul Gheorghe Crăiniceanu notează cutume religioase care duc la o igienă precară, inclusiv în cazul preoților. De asemenea, Crăiniceanu, care consideră alcoolismul una dintre marile probleme ale vieții rurale de la sfârșitul secolului 19, acuză situațiile în care preoțimea rurală patronează cârciumile din sate.
Acest mercantilism al preoților, caracteristic nu doar Regatului, ci și Transilvaniei, atrage cel mai adesea atenția scriitorilor tradiționaliști. Fie că este vorba despre mici câștiguri imediate, vânate cu metodă de preoți, sau de însușirea unor terenuri și moșteniri (preotul Belciug din „Ion”) sau a unor moșii întinse (înaintea secularizării biserica deținea un sfert din terenurile agricole) preoții care apar în aceste romane sunt foarte departe de portretul creștinului ideal, pe care tot preoții sunt cei care îl promovează.
Fractura între discursul etic și comportamente lipsite de o etică minimală îi transformă pe preoți, adesea, în personaje dintr-un spectru negativ în proza românească antebelică. În această ipostază, ei apar în acțiune chiar și ca simplu decor narativ, pentru a surprinde culoarea locală sau spiritul epocii.
În „Viața la țară” Duiliu Zamfirescu schițează un portret rapid preotului de pe moșia Comăneștenilor: „Glumeț, lacom la mâncare, scurt la slujbă, se ținea de popie prin obicei și fiindcă «dacă nu curge, tot pică»; dar altfel era arendaș și el: lua o sfoară de pământ de la unul, cumpăra lână de la altul, mai da câte un ban, doi cu camătă, și astfel își ridica spuza de copii ce avea.”
Zamfirescu, la care umorul este rar (și îl detesta pe Caragiale pentru succesul comediilor sale), reușește câteva pagini amuzante pe tema unei slujbe de chemare a ploii. Situația este amorsată de vestea că „vine Sfânta cu droșca”, adică o icoană făcătoare de minuni este adusă de la Agapia tocmai în Bărăgan, cu trăsura, pentru o slujbă în mijlocul câmpului.
„O dată cu ei ajungea și Sfânta.
Într-o birjă cu patru cai osteniți, veneau în mijlocul unui vălătuc de praf patru persoane: doi popi în fund, care țineau icoana, și două călugărițe dinainte. Popii se deteră jos, sprijinind icoana cu o mână dedesubt și cu alta deasupra, și începură a rosti rugăciuni. Poporul îngenunchease, pe când călugărițele ștergeau chipul Sfintei de praf. Preoții voiau să treacă șanțul șoselei, ca să intre pe câmp, dar tocmai în partea aceea el era curățat de curând și deci cam adânc.
— Pe unde trecem, părinte Opreo? zise unul din ei, încet.
— Da’ eu știu?, părinte Ioane.
— Dă-i sfinția ta din Ohtoih, că eu nu mai am glas nici cât un puii de curcă.
Se duseră astfel în sus, se lăsară în jos și iar se întoarseră în sus, nădăjduind să găsească un loc mai lesne de trecut. În cele din urmă se scoborâră în șanț, cum dete Dumnezeu, dar când fu la ridicat, pace… Unul se încurca în anteriu, altul în patrafir și, dacă nu venea lumea să-i ajute, ar fi rămas acolo, fiindcă, după regulele lor, nu puteau să lase icoana pe mâni străine.
În vremea asta, Popa Buză-tăiată (preotul satului, n.red.) își pusese odăjdiile și venea înaintea icoanei, legănându-se ca o corabie. Preoții care însoțeau Sfânta încruntară din sprâncene când văzură că aveau de împărțit plata cu alți doi confrați. De aceea, primiră destul de rău pe fratele lor.
— Așteaptă, așteaptă părinte, să punem Sfânta pe masă.
— Iaca taică, aștept.
— Nu-i treaba sfinției tale să te amesteci aici.
— Păi, vorbă-i!
— Ba chiar așa. Dă-te la o parte.
Popa Buză-tăiată se dete la o parte mormăind:
— Mă!… moldovenii dracului!
Apoi își ceru iertăciune către D-zeu că pomenise pe dracul:
— Ptiu, Doamne iartă-mă.
Celălalt preot de la Comănești, care nu îndrăznise până atunci să se amestece, văzând icoana pe masă, își puse și el patrafirul, dar fu primit cu aceeași lipsă de ceremonie de cei doi popi străini. Atunci Conu’ Dinu, care îl privea de un sfert de ceas cum își dau arama pe față, pofti pe câteșipatru preoții să înceapă slujba, că șade rușine, fiecăruia fiindu-i păstrată plata ce i se cuvine.”
Dacă portretul preotului mercantil și ipocrit era o temă de succes în nuvelistica vremii, de la Stendhal la Balzac și Flaubert (și continuă în contemporaneitate cu Joyce, di Lampedusa, Márquez ș.m.a.), rugăciunea pentru ploaie, în notă satirică, apare mult mai rar în literatură.
Invocarea ploii este comună tuturor vechilor religii și culte. Chiar și în civilizațiile pre-agricole, cele de vânători-culegători, există asemenea ritualuri. În creștinism, asemenea practici se mențin predominant în țările mediteraneene – catolice și ortodoxe deopotrivă. De altfel, zona este cu precădere expusă secetelor și temperaturilor excesive. În spațiul catolic, deși în secolul 20 procesiunile de invocare a ploii păreau abandonate, după 2010 ele au fost reluate în Catalunia, Lombardia și Sicilia. De asemenea, în Mexic. În spațiul ortodox, Grecia și Cipru oferă exemple similare aproape permanent. Cultul ploii ținând de creștinismul primar, diferențele între ortodocși și catolici sunt relativ mici: procesiuni în aer liber cu icoane (în zona ortodoxă), crucifixuri (în Italia) sau statui ale sfinților (Spania), urmate de rugăciuni și stropirea ogoarelor cu apă sfințită.
În spațiul balcanic și în România biserica a adoptat și tradiții precreștine. Nu este cazul paparudelor și drăgăicilor (probabil din cauza vestimentației carnavalești), care sunt doar tolerate. De altfel, acestea mai sunt resuscitate doar în mici festivaluri folclorice. Însă Caloianul – rit funerar al unei statuete ceramice – beneficiază adesea de alai cu preoți, atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Deși rar astăzi, obiceiul nu este extinct.
În România, la fel ca în Spania, rugăciunile pentru ploaie au fost reluate în anii recenți după aproape o sută de ani în care au fost abandonate. Câteva regiuni – nordul Moldovei și Dobrogea – se remarcă prin frecvență. În linii mari, trecând de notele satirice, ritualul este similar cu cel descris de Zamfirescu.
În 2012, în Botoșani, preoții din mai multe sate s-au reunit pentru un traseu de invocare a ploii în toată regiunea. În același an, conducerea BOR a recomandat preoților din toată țara să redescopere rugăciunile pentru ploaie. Tot atunci, mai multe icoane celebre de la schiturile din Moldova s-au aflat în turneu prin țară, ajungând până în Oltenia.
În acest an, în 2026, episcopul de Tomis a efectuat asemenea slujbe în sate din apropierea Dunării. Imaginile furnizate de arhiepiscopia dobrogeană descriu în amănunt ritualul. După o scurtă procesiune în marginea satului, un amplu covor persan este întins direct pe câmp. Pe acesta este așezată o masă cu obiecte de cult și cărți de rugăciune. Preoții care oficiază slujba îngenunchează pe pernițe de rugăciune lângă această masă, iar alți preoți și enoriași stau în genunchi direct pe ogor. În spatele lor, tot în genunchi, femei cu ii tradiționale produse în China. La finalul rugăciunii mai multe găleți de apă sfințită sunt aruncate în direcția stâlpului de înaltă tensiune din mijlocul ogorului.
Mai ales atunci când depășesc cadrul canonic, prin culoarea locală și modalități particulare de mise-en- scène, asemenea ritualuri devin elemente vii de patrimoniu imaterial. Literatura (și în special romanul) are capacitatea de a îngloba asemenea elemente în mixul narativ, documentând persistența unor asemenea practici timp de decenii și secole. Operele clasice pot fi astfel privite nu doar sub raportul valorii artistice, ci și ca formă de tezaurizare a unor practici sociale. Prin urmare, ca document antropologic.
Citatul din Duiliu Zamfirescu a fost reprodus după ediția princeps „Viața la țară” (1898), scanată de revista Transilvania și republicată în cadrul proiectului „Muzeul Digital al Romanului Românesc”. Ortografia a fost actualizată minimal și au fost efectuate mici corecturi.
Descrierea ritualurilor contemporane s-a făcut după înregistrarea slujbelor din 3 și 4 august 2026 din apropierea schitului „Sf. Treime” și de la Peștera Sf. Andrei, ambele din județul Constanța. Au fost utilizate imaginile publicate de Arhiepiscopia Tomisului și reportajele Kanal D și Antena 3.
Articol din seria Locuri de poveste – Geografia romanelor românești. Proiect realizat de Fundația Culturală Augustin Buzura, prin revista Cultura, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Articolul este ilustrat cu o fotografie de Cristian Șuțu.
