Elemente de patrimoniu imaterial din romanul lui Camil Petrescu
În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu folosește detaliile culinare nu doar ca element de ambianță, ci și ca instrument de satiră socială și caracterizare a personajelor. Acest text explorează cum obiceiurile alimentare reflectă mentalitățile și tensiunile culturale ale României antebelice, documentând o lume în tranziție, cu o identitate imprecisă și incapabilă să găsească o justă-măsură.
Din roman:
Meniu de campanie, în perioada de indolentă relaxare de dinaintea intrării în război, când civilii trâmbițau că soldații români n-au nevoie de tunuri și că eroismul lor e suficient pentru a învinge pe oricine, în lupte la baionetă. Și când soldații, de plictiseală, pescuiau păstrăvi cu grenadele pentru că oricum nu vedeau altă utilitate pentru acestea. (Inevitabil, mare parte din pește era distrus și de nemâncat.)
Ora 7 dimineața. Varianta 1. Dulceață și cafea neagră. (Moda era a „cafelei cu lapte”, dar unii ofițeri făceau frondă).
Varianta 2. Wiener Melange cu pâine: cafea slabă de ibric (cu o concentrație normală, nu espresso) cu lapte de vacă sau de bivoliță, în care se înmuia o felie de pâine uscată. Obiceiul fusese preluat pe filieră habsburgică prin intermediul sașilor din Țara Bârsei. (A nu se confunda cu cacao cu lapte, un produs mult mai scump în epocă și rezervat pentru după-amiezele burgheze.)
Gustarea de dimineață. Duminica: „brânzoaice cu zmeură”, șpriț. Variante (în universul casnic mic-burghez): „compot de California” (conserve de fructe – caise, piersici sau ananas – importate din SUA), mreană afumată (produs local), hering marinat în vin (la conservă), șvaițer (emmentaler – pe atunci produs doar în Elveția), pâté de foie gras (importat direct de la Paris de băcani precum Dragomir Niculescu, cu magazin pe Victoriei, vizavi de Capșa, referențiat în roman).
Prânz [civil]: supă de pasăre, pui fripți, brânzeturi și zmeură. (Servită în grădină, „proaspătă și ademenitoare”). Clătite. [Militar]: pui fript.
Gustarea de după-amiază: Lichior (predominant Cointreau; servit stradal). Cafea. Opțional: bere la halbă.
Six o’clock (!), civil: dulceață și cafea.
Cină: fripturi haiducești. Alte variante: pui fripți, sardine și chiar ardei umpluți. Meniu frugal (civil): cartofi fără sare; macaroane la tavă.
Cină festivă: spinare de căprioară și păstrăvi fripți în pesmet (prinși cu mâna!). În entrée: cașcaval proaspăt de Rucăr (produs local), legume (tot proaspete, cum altfel?) și ouă fierte („absolut proaspete”). De băut: „braghină de Golești” (vin de masă din vechile soiuri locale de dinainte de filoxeră, acolo unde au rezistat). Plus: „țuică de Câmpulung, «dacă n-o găsi de Văleni»”. Plus: 10 sticle de șampanie Mumm Very Dry, vin franțuzesc din Reims, în mare vogă în lumea bună bucureșteană.
Cuvântul „masă” apare de 118 ori în roman. „Prânz” de 12 ori. „Restaurant” de 21 de ori.
Cuvântul „proaspăt” (cu variante) de 17 ori. În perioada de dinaintea frigiderului (și a oricăror tehnici frigorifice), prospețimea produselor era o mare problemă. Cu excepția afumării și murării, alte tehnici de conservare erau rar folosite. Conservele de tablă erau limitate la câteva produse de import, precum peștele și fructele. Conservarea în borcane de sticlă ridica mari probleme de sigilare și resigilare, deoarece nu existau capace ermetice refolosibile. În plus, fragilitatea borcanelor le făcea să fie un coșmar logistic, iar prețul produselor enorm, asumând mari pierderi.
Prospețimea era deci o mare problemă și ea se agrava pe măsură ce populația urbană era în creștere. Urbanizarea rapidă din București și alte orașe depășea capacitatea de aprovizionare pe lanțuri scurte. Satele din jurul Bucureștiului nu produceau suficient (legume, lapte, carne), astfel că produsele erau aduse de la distanțe mari, în dauna prospețimii. Neexistând conceptul de „termen de valabilitate”, alimente prost conservate invadau piețele și provocau toxiinfecții.
Ca urmare, obținerea unor alimente proaspete reprezenta primul nivel al luxului culinar. Voluntar sau involuntar, Camil Petrescu notează această obsesie a epocii.
Concluzii
Camil Petrescu folosește mențiunile culinare pentru a caracteriza (și satiriza personajele). Dar ele descriu și stări de spirit.
„Milch Caffee” în Rupea, cu o felie de pâine uscată, în timpul unui dialog lejer cu o săsoaică care îi găzduia pe ofițeri (și al cărei soț lupta contra lor, în apropiere) aduce, totuși, un moment de relaxare, un interludiu în micul război, totuși real, al acelor zile. În schimb, o cafea cu un Cointreau în București, într-o după-amiază în care personajul și-a spionat soția, este, dimpotrivă, o notă de tensiune și nervozitate. Un borcănel de pate – sigilat cu ceară și învelit în hârtie de mătase – are în roman multiple roluri narative: simbol al micilor plăceri gurmande (și, prin extensie, al unei iubiri domestice și tandre), el devine apoi jalon al memoriei, reproș disimulat, flirt, intrigă, promisiune.
Însă mult mai des gastronomia din roman are un rol satiric. Ironia inventarului culinar, pe care o sesizăm astăzi, vine din amestecul de produse autohtone (printre acestea, unele devenite neobișnuite) și cele de import (extrem de rafinate și chiar exotice). Asocierea dintre mreană (un pește afumat local) și hering marinat în vin – pare insolită pentru gustul modern. La fel de neașteptat este un meniu care include țuica de Câmpulung – o băutură țărănească, puternică, cu notă și miros remanente – și șampania franțuzească, simbol al fineții și rafinamentului. În acest caz, problema nu este doar una de bun-gust, ci de gust. După aroma tare a unei țuici, șampania devine o simplă apă cu bule.
Însă nu doar personajele din roman sunt vizate prin aceste ironii, ci întreaga societate românească. Atât în perioada antebelică, cât și în cea interbelică, România importa masiv alimente de lux. Nu numai marea burghezie – din care Gheorghidiu făcea parte după ce a primit moștenirea de la unchiul său – era responsabilă de aceste importuri. Cu excepția țăranilor, toți ceilalți consumau cantități mari de alimente produse în străinătate: mica burghezie, funcționarii, nobilimea rurală și chiar schiturile mănăstirești.
Importurile masive de alimente în România antebelică se datorează atât lipsei unei industrii locale dezvoltate, cât și preferințelor localnicilor pentru produsele străine, percepute ca superioare. Deși România se autodeclara „țară agricolă”, doar o mică parte a producției era procesată local și doar în mici ateliere. Cu excepția alimentelor proaspete, toate celelalte erau aduse din străinătate.
Zahărul se aducea din Franța; untdelemnul era cel de măsline, grecesc; orez se importa din Turcia; cafea tocmai din Brazilia. Pe lista comună de cumpărături se adăugau: măsline grecești, conserve de sardine, hering (afumat sau marinat), brânzeturi franțuzești, borviz (apă minerală carbogazoasă, importată atunci din Transilvania). Plus delicatese din toată Europa. Plus vinuri, lichioruri și cognacuri.
Caracterologie culinară
Astăzi, frecvența scenelor de masă în filmele Noului Val este ironizată sau tratată ca un trop specific filmului românesc. Dar referințele culinare sunt destul de frecvente și la scriitorii clasici. Ele pot conota orice: de la ospitalitate la o gurmanderie ingenuă, un hedonism „național”.
Sub influența literaturii franceze (Rabelais, Molière), atât excesul culinar, cât și frugalitatea extremă erau considerate penalizabile moral și simptome ale alienării. Scriitorii români au preluat această premisă franceză. Camil Petrescu îl caracterizează, într-o tușă scurtă, pe unchiul avar al lui Ștefan: acesta mânca, de regulă, doar cartofi fără sare sau macaroane la cuptor. Altfel spus, „nu trăia ca să mănânce”. Așa se face că a lăsat în urma sa o avere care astăzi ar echivala cu 8-9 milioane de euro.
Cert este că bucătăria românească din mediul urban trecuse recent printr-o transformare radicală. A doua jumătate a secolului 19 a adus un abandon aproape brusc al bucătăriei de inspirație turcească și balcanică în favoarea celei franceze. Caragiale va nota și el stridența perioadei de tranziție care adusese asocieri insolite. Însă, nici la finalul Belle Époque – care, în România, a durat doi ani în plus, deoarece țara n-a participat la prima parte a «Marelui Război» – nu dispăruseră toate preferințele orientale. Dulceața în mod special e omniprezentă. Nu gemul și jeleul ֪(de inspirație franceză), ci varianta autohtonă, copiată după cea turcească: cu fructe întregi, translucide, scufundate într-un sirop dens.
Prin contrast cu Franța, unde bucătăria națională era deja bine conturată, România antebelică se afla într-o fază de tranziție, cu influențe multiple (franceze, germane, otomane) și o identitate culinară încă în formare.
Meniul restaurantelor antebelice
Restaurantele de lux au condus schimbul de paradigmă culinară.
Un meniu de la Capșa din 1914 includea: caviar proaspăt, stridii la grătar, cremă imperială (o supă cremă), file de pește limbă-de-mare în stil Marguery, miel cu garnitură Montmorency, pui de curcan umplut cu trufe servit cu salată de andive, sparanghel de Argenteuil cu sos Mousseline, inimi de anghinare în stil Clamart (cu mazăre). Deserturi: înghețată Titan, gofre, brânzeturi, fructe, cafea. Meniul de băuturi: lichior de mastic (băutură balcanică, singura din listă), cognac Martell V. V. S. O. P., vinuri și șampanii din Champagne, dar și de Bordeaux sau de pe Rhin, lichioruri: Benedictine, Pippermint, Fine Champagne à l’orange, Cointreau. În unele zile, în meniu se strecura și câte un vin de Drăgășani. (Meniul era redactat în întregime în franceză).
Pentru mica burghezie, berăriile ofereau un meniu de inspirație germanică, centrat pe fripturi și cârnați. La Caru’ cu Bere, Gambrinus sau Berăria Cooperativă masa începea cu gustări: sardine în ulei, măsline, emmentaler – numit șvaițer –, creveți sau raci fierți. Urma grătarul, cu opțiuni precum: mici, patricieni (cârnați proaspeți), fripturi de porc sau vită. Cârnații se serveau cu hrean sau cu o pastă de muștar, pregătită local, în fiecare berărie. Opțional, mâncare „gătită”: crenvurști calzi, cartofi pai și chiar varză cu ciolan.
Exista și a treia categorie de restaurante, care încercau o echilibristică printre gusturile clienților. În centrul vechi (dar și în restaurante din gări sau de la hanurile de pe drumurile importante) meniurile aveau o diversitate greu de anticipat. Erau listate ciorbe (de miel, de perișoare, de mânătărci – ciuperci), dar și borșuri. Felul principal era reprezentat de mâncăruri precum: iahnie de pește sau de fasole (în general, se consuma surprinzător de mult pește, gătit în diverse moduri), tuslamale, ciulamale, alături de roșii umplute, iepure împănat, „creieri pané”, miel la tavă sau șnițel vienez. Deserturi: caimac proaspăt, clătite, cofetărie și nelipsitele gofre.
Navigând printre diversele tradiții culinare, inovația locală își făcea loc prin autohtonizarea unor ingrediente sau chiar a unor rețete întregi, dar și prin adaptarea rețetelor din mediul rural. Așa au apărut, de exemplu, „tocănița națională”, „ghiveciul național” și „fleica națională”. Asemenea nume apar în meniurile unor restaurante din Craiova și Galați, ambele din 1920, când ideea națională se vindea bine.
Sarmalele apăreau și ele, ocazional, dar erau departe de faima de aliment identitar al românismului, pe care aveau să o capete abia la sfârșitul secolului 20.
Snobismul restaurantelor de lux, precum și lipsa unei identități culinare, erau adesea persiflate chiar de patronii restaurantelor sau de cei care organizau recepții private acasă.
După modelul Casei Regale, bucureștenii trimiteau meniul odată cu invitația la petreceri. Găsim astfel, în meniurile antebelice, pe lângă nume de mâncăruri recognoscibile și unele precum „gogoși oracolul din Delphi”, „plăcintă magică” sau „Baclavale a la Sultan”. Servite cu „vin alb, roșu, galben și albastru”. Unele nume de mâncăruri (a căror descriere, rețetă sau valoare nutritivă nu s-a păstrat) par concepute doar pentru amuzament: „but de căprioară” sau „vulpe cu măsline”.
Pentru petrecerile private, alcătuirea meniului tindea, în epocă, să devină un gen literar din spectrul comediei. În meniurile de banchet ale unui deputat conservator (anii 1890) găsim: „Supă Sarmisegetuza”, urmată de „Triumful Plevnei, pui tomnatic la frigare cu stol de becassine bucovinene așezate pe strate de mălai emancipat”, „limbă afumată de București cu aspic”, „saladă urbanistă scăldată în oțet” și chiar „țuică Marghiloman”[i] (adică de Buzău, în onoarea unui lider al partidului). Prin meniuri își face loc și numele lui Carmen Sylva, în legătură cu un desert, greu de spus dacă formularea era măgulitoare sau jignitoare.
Umorul e de gustibus, dar voia bună e indeniabilă.
Articol din cadrul proiectului „Locuri de poveste” realizat de Fundația Culturală Augustin Buzura în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române și SNSPA și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Locuri de poveste este un proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Mențiune AFCN: „Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”
Ilustrația articolului: Terasa Oteteleșanu (pe locul actualului Palat al Telefoanelor, pe Calea Victoriei în București).
[i] Citate după Mariana Jaklovszky, „Doar un meniu? (Glume gastronomice)” în București. Materiale de Istorie și Muzeografie, 12, Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, 1997
- „Ultima noapte de dragoste…” – ce mânca și ce bea „lumea bună” în perioada antebelică - 4 septembrie 2026
- Rugăciuni pentru ploaie în „Viața la țară” – și astăzi - 27 august 2026
- Piața de artă. Comerțul internațional cu pictură în România și Uniunea Europeană - 30 iulie 2026