Proiectul video Locuri de poveste, realizat de revista Cultura, ne-a dus în Ploiești, Câmpina și Buștenari pe urmele lui Geo Bogza și a sursei de inspirație din câteva dintre operele sale. În Buștenari resursele de petrol sunt aproape complet epuizate și foarte puține lucruri amintesc de vremea de acum un secol, când câmpul petrolifer de aici avea o faimă europeană. În schimb, municipiul Câmpina, cea mai mare localitate de pe Valea Prahovei, având o istorie de câteva secole, își poate tezauriza mult mai bine anii de glorie, inclusiv cei din perioada interbelică, când, prin avangardă, orașul se afla în vârful înnoirii artistice.
În Câmpina, am avut un amplu dialog cu scriitorul Florin Dochia, care a resuscitat una dintre publicațiile avangardei prahovene. Noua serie „Urmuz” este editată de biblioteca locală și a pornit la drum cu o ediție anastatică a celor cinci numere apărute în 1928, care rămăseseră mai mult în istoria literaturii decât în arhivele bibliotecilor și muzeelor. (N.I.)
Reporter: Care e legătura între avangardă și petrol?
Florin Dochia: Istoric vorbind, e o legătură foarte strânsă, pentru că în zona asta petrolieră s-au întâmplat multe evenimente legate de avangardă. În afară de ceea ce s-a întâmplat aici, la Câmpina sau la Ploiești, Marinetti a venit în vizită la Moreni, ca să vadă sondele. E perioada aceea, la sfârșitul anilor 1920, început anilor ’30, în care Sașa Pană îl aduce pe Marinetti la Moreni, unde știm foarte bine că petrolul era atunci în mare dezvoltare…
La Câmpina era Geo Bogza, a cărui familie s-a mutat de la Blejoi la Buștenari în 1926. A cumpărat două sonde acolo, iar băieții, Ovidiu Bogza, cel mai mare, și Gheorghe Bogza, care va semna Geo mai târziu, aveau o fabrică de sifoane.
Sigur că – să faci o fabrică de sifoane la Buștenari, trebuia să ai clientelă, nu jucărie. Și șpriț, nu? Dar Buștenariul era cu totul altceva pe vremea aceea, adică era foarte activ, era foarte multă lume acolo și era într-un fel o Câmpină mai mică, pentru că era și un amestec de naționalități. Veneau acolo muncitori polonezi, nemți, olandezi… La fel era și în Câmpina. Aici încă avem un bulevard numai cu vile care au aparținut celor care erau acționari sau patroni de firme românești, dar ei erau străini.
Reporter: Exploatarea petrolului în zonă începuse din anii 1860, deci de șase decenii, nu?
Florin Dochia: Sigur, sigur că da.
Ovidiu avea casă și în Câmpina, și locuia și aici și în Buștenari. Geo locuia în Buștenari. Însă nu a stat mult, doar până în 1928-1929. După aceea s-a dus la București, pentru că așa se întâmplă.
Avea 19 ani în 1927 când se gândea să înființeze o revistă și îi caută un nume. Conform însemnărilor lui din jurnal, prin martie 1927 se gândește să facă o revistă de avangardă și să lanseze o „mișcare penetrantă”. „Mișcarea penetrantistă”, avea să îi zică el mai târziu, într-un manifest. Și va scoate revista „Urmuz”, pentru că se simțea legat de Urmuz, scriitorul recent dispărut atunci.
Anterior, colaborase cu revista „Cucul Prahovei”, supliment al revistei „Câmpina”, pe care o scotea Al. Tudor Miu. Era o întreagă mișcare atunci, la sfârșitul anilor 1920. Iar după 1928-29, până în 1932, lucrurile s-au cam mișcat pe aici.
Reporter: Cine sunt cei pe care foarte tânărul Bogza i-a adus la Câmpina, la „Urmuz”?
Florin Dochia: Geo Bogza n-a locuit niciodată la Câmpina. El venea la Câmpina pentru că avea prieteni aici. Aici era Dimitrie Stelaru (de fapt, în Comarnic, dar aici se întâlneau). Și mai ales Alexandru Tudor Miu, care va fi mai târziu, după război, directorul actualului liceu energetic, pentru că a devenit profesor. Dar atunci erau amândoi de 19-20 de ani.
Reporter: La Câmpina, în acea perioadă, vin și bucureșteni… Victor Brauner, de exemplu, pictează în acea perioadă celebrul tablou „Poetul Geo Bogza arată capului său peisajul cu sonde”.
Florin Dochia: La Buștenari se adună ei. Sunt imagini cu avangardiștii fotografiați într-o grădină, într-o livadă, cu un contrabas. Prietenii lui de la București vin la Buștenari. Sașa Pană – există o imagine cu el, îmbrăcat în hainele obișnuite vârstei și perioadei, adică cu niște pantaloni până la genunchi și cu niște ciorapi lungi, cu șapcă. În imagine stă alături de Geo Bogza, Sașa Pană venindu-i cam până la mijloc. Era scund, avea un metru șaizeci, ceva în felul ăsta, iar Geo Bogza foarte înalt. În fața lor e o bicicletă, care nu se vede clar în fotografie, dacă e defectă sau nu, dar oricum e târâtă pe jos, iar ei se uită spre ea.
Brauner, Sașa Pană și alții, care vor fi mai târziu la revista „unu”, vin la Buștenari și petrec acolo. În jurnal nu ne spune foarte mult despre ce fac ei acolo, dar din poeziile lui Bogza, scrise după aceea perioadă, ne putem imagina diferite aventuri.
Else Tudor Miu și Al. Tudor Miu
la Buștenari
Bogza era bolnav de bicicletă, venea cu bicicleta până la Câmpina, la tipografia Gheorghiu ca să tipărească câte ceva; dar, pentru că era scump Gheorghiu, se ducea la Ploiești să facă revista „Urmuz”. Acolo, de fapt, scoate cele cinci numere din revista „Urmuz” în 1927-28. (Pe primul număr scrie 1928, dar iese de sub tipar la 15 decembrie 1927). Toate revistele alea care apăreau atunci aveau viață scurtă: unele doar un singur număr.
Ei fac toată mișcarea asta pentru că Geo Bogza pleca cu bicicleta de la Buștenari la Ploiești și la București. Se întâmplă la un moment dat că i se defectează bicicleta și atunci pleacă cu calul de la căruța fabricii de sifoane. Bineînțeles că se întoarce seara tot călare (nici nu știm dacă avea șa sau a călărit pe deșălate, că era cal de căruță!). Și bineînțeles că iese scandal cu Ovidiu, un scandal grozav, pentru că Ovidiu nu a mai avut cu ce să ducă sifoanele.
Reporter: Ei finanțau apariția revistei? Sau au avut sponsori?
Florin Dochia: Ei finanțau, dar era și o asociație la Câmpina. Avocații erau cei care se interesau de treburile culturale. Asociația Hașdeu. Ei mai făceau evenimente la Câmpina. De fapt, în perioada aceea lucrurile erau altfel decât astăzi.
Câmpina era vie cultural și industrial dezvoltată. Unele locuri nu mai există, pentru că au fost demolate. Era sala Monovici, foarte elegantă, mică, de vreo 300 de locuri și cu balcoane. Acolo aveau loc spectacole de teatru și muzică – Enescu a avut două concerte acolo. Tot acolo, Nicolae Iorga a ținut conferințe. Vizavi de ea era un teatru de vară, cu spectacole seara. Deci această zonă, numită astăzi Bulevardul Culturii și care atunci se numea Bulevardului Elisabeta, era cu adevărat o zonă de cultură. Tot aici era parcul și o zonă de promenadă. Și multe dintre clădiri erau noi. Casele din zonă datează din acea perioadă. Cele mai multe sunt vile construite pentru directorii de la rafinăria din Câmpina.
Reporter: Era o singură rafinărie în oraș?
Florin Dochia: Da, o singură rafinărie. Mai este și în ziua de azi, adică o amintire a ei. Dar erau mai multe companii care extrăgeau petrolul. Îl dădeau la rafinăria de aici sau îl duceau la Ploiești, pentru că era o zonă cu foarte multe sonde, de o parte și de alta a râului Prahova. Acum este o punte care traversează râul, dar i se spune „la podul Rache”. Podul Rache era un pod pe care treceau camioanele, cisternele cu petrol, de pe malul celălalt al Prahovei. Acum este o punte, pentru că podul a fost dărâmat. Rache era, de fapt, un polonez pe care îl chema Raky și care a construit foarte multe vile din oraș. Biserica Catolică din oraș este construită pe banii lui.
Oamenii de afaceri, de pe vremea aceea, au făcut foarte multe în Câmpina. Clădirea primăriei a fost școala de maiștri sondori, făcută la începutul secolului al XX-lea, de către Ștefănescu.
Reporter: Astăzi e considerată un mic palat…
Florin Dochia: Deci aia era școală pentru maiștri sondori. Sigur că a făcut-o cu arhitecți. La Câmpina, foarte multe clădiri sunt făcute de Toma T. Socolescu, din Ploiești. Era o familie de arhitecți: Toma Socolescu a fost tatăl, Toma T. Socolescu, fiul. Liceul Grigorescu, de exemplu, e clădire construită de ei. Și sunt multe altele. I-a făcut o casă și surorii lui, care s-a măritat undeva, pe strada Griviței. E o casă, nu vilă, e o casă obișnuită. Lucrările lui au un stil arhitectural destul de particular în zona veche a Câmpinei. Am văzut un catalog de arhitectură cu 6-7 „ferestre tip de Socolescu”.
Fratele lui Toma T. Socolescu a fost tot arhitect, dar a construit numai clădiri industriale.
Reporter: În acea vreme, Buștenariul ajunsese aproape la fel de mare – cu șapte mii de locuitori, la jumătate față de Câmpina. Totuși acolo bunăstarea nu s-a instalat în aceeași măsură.
Florin Dochia: Nu, pentru că oamenii plecau de acolo. Veneau, făceau bani și plecau cu ce au reușit să strângă. Singurele lucruri care au rămas sunt câteva clădiri. Arhitectură de tip brâncovenesc, deci cu parfumul acela românesc, cu pridvoare, cu prispă, cu beci, cu pivniță cu scări, niște clătiri foarte frumoase. Oamenii le-au păstrat, chiar și cei care le-au cumpărat mai târziu. La fel se întâmplă și la Telega. Satele sunt apropiate. E o zonă din Telega, mai veche, în care la fel se păstrează acest tip de arhitectură.
Reporter: Cei din Buștenari, cum îl priveau pe Geo Bogza? Dacă e să ne luăm după referințele din proza și chiar din poezia sa, nu pare că se simțea simpatizat de consăteni. Mai degrabă un outsider.
Florin Dochia: În afară de faptul că locuiește o perioadă acolo, că lucrează la o fabrică de sifoane de acolo, el nu se integrează în comunitate. Doar o privește.
Sigur, când mai face câte o curte unei puștoaice adolescente de acolo, mai vede care-i viața oamenilor din sat. Scrie, ia atitudine. Vai, ce rău o duc cetățenii ăștia din jurul meu. Sigur că află tot felul de lucruri rele (se știe ce se întâmpla acolo), dar nu participă el însuși la nimic din toate acestea.
Prietenii lui, când vin acolo, o fac doar ca să iasă din București, ca să fie altundeva… Sigur că ei vor să fie altfel, dar nu ca acei locuitori din Buștenari. Nu! Să nu fie nici ca cei de București, să fie altfel. Asta era avangarda: complet altfel. Adică trebuie să mergem în locuri care sunt altfel și noi să fim altfel. Dar niciunul din toată pleiada de tineri din perioada aceea nu intră în comunitate. Din contră, fuge de câte ori poate, iar Geo Bogza fuge și el de acolo.
Când nu are treabă să umple sifoane, că avea mașină electrică de sifoane, când nu are treabă, fuge de acolo să se întâlnească cu prietenii. Fuge la Câmpina, nu știm unde se întâlneau în perioada aceea. (Redacția revistei „Urmuz”, când apare, este declarată în casa lui Al. Tudor Miu, care era în centrul Câmpinei, vizavi de Hotelul Muntenia de astăzi, la intersecția străzii Kogălniceanu. Acum sunt blocuri, dar atunci era o casă frumoasă, cu prispă și cu multă verdeață).
Reporter: Cei din Câmpina cum îi priveau?
Florin Dochia: Nu-i băgau în seama. Era altă lume atunci. Avangardiștii erau „ceilalți”. Nu, câmpinenii nu erau interesați de chestia asta. Erau interesați de ziarele locale numai dacă aveau știri locale. Dar avangarda nici nu li se adresa lor. Era pentru elite. Orașul nu avea nicio legătură cu tinerii ăștia, care vor pleca destul de repede după aceea. Se vor refugia la București.
Ei erau de stânga. Dar un anumit fel de stânga. „Noi suntem cu muncitorii. Iată ce suferă!” O chestie din asta, de mare entuziasm față de clasele de jos. Sigur că nu voiau să fie ei înșiși clasa de jos, doar să o privească și să scrie despre ea. E foarte interesantă chestia asta și ar fi de comparat cu partea cealaltă, cei care erau mai spre dreapta, cum era Eliade și toată generația aia de la 1928, pentru că e aceeași perioadă.
Numai că avangarda e una, ceilalți sunt cu totul altceva. Și trăiesc în aceeași societate, în aceeași lume, în aceeași vreme.
Reporter: Nu în aceleași cercuri.
Florin Dochia: Da, nu în aceleași cercuri. Dar toți sunt niște tineri foarte entuziaști. Lucrurile sunt foarte frumoase, pentru că e vorba de creație.
În primul rând, erau cultivați. Erau niște tineri care citeau în neștire, aveau boala cititului, ceea ce nu mai există în ziua de azi. Și comunicau.
Interesant este un lucru care trebuie subliniat. Ei nu erau din România, erau din Europa. Pentru că legăturile lor cu Germania… Nu mai vorbim de Tristan Tzara. Cabaret Voltaire, unde se întâlneau ei în Zürich, era vizavi de cafeneaua în care ieșea la băut tânărul Lenin. Deci toți comunicau între ei.
E interesant de văzut toată mișcarea în întregul ei, dar, de fapt, era un puzzle. Totul este un puzzle și nu știu dacă poate cineva vreodată să creeze o imagine coerentă. Pentru că toți erau un anumit tip de particule. În primul rând, că erau foarte personali. Fiecare era el însuși, în primul rând, da? Mișcarea avangardistă e o sumă de individualități. Dar sunt și foarte multe conexiuni. În aceeași vreme, era și Kafka. Tot de acolo apare și existențialismul.
Reporter: În anii 1960, când Geo Bogza revine, este destul de nemulțumit și căderea economică a Buștenariului.
Florin Dochia: Păi, în momentul în care se termină petrolul, se termină și Buștenariul. Rămân niște ruine de cisterne, de chestii de-astea, de fier, dar Buștenariul nu mai este astăzi și nici în anii ’60 nu mai era. Când nu mai e petrol, nu mai e nimic.
Reporter: Știm că în perioada antebelică și interbelică se făceau averi de pe o zi pe alta. Comuniștii nu puteau permite așa ceva, nu?
Florin Dochia: Nu, nu mai erau. Nici în scenariul de la începutul comunismului, când încă mai aveau petrol, nu mai erau asemenea cazuri. Dar s-a terminat și petrolul. Mai toți plecaseră deja, pentru că, pe măsură ce apare progresul tehnic, e nevoie de mai puțini oameni. Sonda merge singură, din când în când se duce unul și… Adică erau sondorii, iar sondorul nu se ducea să păzească sonda. Trecea la o săptămână să vadă, merge, nu mai merge, sau dacă țipa sirena că s-a oprit curentul.
Reporter: Câmpina cum a făcut față epuizării petrolului și jumătății de secol de după? Avangarda încă mai avea ecou? Ajuta cu ceva faptul că ei se declaraseră stângiști?
Florin Dochia: Adevărul e că eu, fiind la Câmpina, în adolescență și începutul tinereții, am trăit împreună cu mișcarea asta. Adică, în timpul liceului, că atunci am început să am legături mai strânse cu cei de la cenacluri, îi întâlneam pe acești scriitori; ne mai vizita și securitatea să vadă ce spuneam noi acolo. Ei vorbeau uneori despre democrație. Noi, aveam habar doar de democrația socialistă multilateral dezvoltată. Și, între noi, în grupuri mici, în grupuri mici, eram liberi și mai puteam vorbi. Totul era să nu ieșim în afară.
Uneori aveam noroc că printre cei care ne controlau erau unii care ne iertau, adică nu țineau cont de toate prostiile. Dar alteori… Apare o carte de poezie a unui câmpinean, învățător, dar și poet, care a debutat înainte de război și care la un moment dat a venit vânăt, bătut, nu știu ce – și era de vreo 60-70 de ani atunci. „Deci ce-a fost?” „M-a luat Soarele”. Că ăsta era simbolul comuniștilor. Deci aveai și asemenea experiențe…
Nu vorbeam în public. Dar la Câmpina tot timpul a existat o mișcare culturală, care e legată, habar n-am, există o magie a locului poate. Pentru că de aceea Hașdeu și-a făcut aici monumentul pentru Iulia…
Reporter: Și Nicolae Grigorescu.
Florin Dochia: Vine mai târziu, Grigorescu.
Academicianul Constantin Istrati – care avea toată moșia, tot ce înseamnă acum Castelul Hașdeu și școala de poliție de alături, cu o suprafață de 42 de hectare, exact cât Vaticanul – i-a zis lui Hașdeu că e un loc aici. „Cumpără-l tu!” Și a făcut monumentul în memoria Iuliei.
Și apoi vine și Grigorescu, tot așa, cumpără o bucățică de pământ și se mută aici. Și vin apoi la ei prietenii. Vlahuță, una, două, era în curte la Grigorescu. Caragiale vine la Hașdeu și stau în curte, acolo, pe scăunele…
Eu am zis că e o zonă magică, pentru că e monumentul acesta, Castelul Hașdeu; este Muzeul Grigorescu, clădirea care s-a reconstruit, din fericire, iar Gheorghe, fiul lui Grigorescu, a salvat cea mai mare parte din mobilier. Cel de la parter. La etaj, numai patul de fier. Restul a ars, dar primăria l-a făcut, la anii 1950. Mai e Capela Hernia, care e monument clasa I și sper ca anul ăsta să fie restaurată. Capela a fost mormântul lui Dumitru Hernia, om de afaceri, petrolist, proprietar pe toată zona asta de sud a Câmpinei, cu sonde cu tot, totul era proprietatea lui. Sunt trei locuri magice.
Imagini de Cristi Farcaș, Carmen Corbu, Nicu Ilie și din arhiva revistei „Urmuz”
Articol din cadrul proiectului „Locuri de poveste” realizat de Fundația Culturală Augustin Buzura în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române și SNSPA și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Locuri de poveste este un proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Mențiune AFCN: „Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”