Mă doare casa aceasta, cu toate amintirile anilor de început ai lumii mele. Îi văd degradarea și sunt furioasă, îngrijorată, vinovată. Am ajuns aseară, călătorind pe marginea apusului, ca și cum soarele mi s-ar fi odihnit în arcada stângă. Relația mea cu apusul, cu lumina zbătându-se să mai rămână în ziua care pleacă, e o poveste care mi-a inspirat cele mai frumoase proiecte, cele mai dragi idei de case. Apusul e partea aceea din zi care-mi dă liniște, e anticamera de culori violente care-mi pregătește lumina și-mi rânduiește inspirația. Acolo și atunci veneau cele mai spectaculoase idei, în seri de după zile lungi, în care nu se lega nimic așa cum mi-ar fi plăcut. Apusul îmi pregătea liniștea nopților când învățam pentru examene, nopți nesfârșite în care am studiat geometria descriptivă pentru examenul la arhitectură, nopți când ascultam muzică pe întuneric și visam cu ochii deschiși. „Ești născută noaptea. De aia ești mai inspirată atunci” – râdea mama. Și avea dreptate.
– Poate ar trebui așezate niște lucruri, făcută puțină rânduială în casă, în șură. Măcar în grădinuța cu flori de la trepte. E plin de buruieni. Tu te simți bine, Irinucă? Nu-mi place cum arăți.
– Niciodată nu te-a interesat de casă, de mama, de mine! Și când vii, te dai mare cucoană și-mi faci observații. Mie îmi place cum arăt și pot trăi și cu grădina neplivită. Oricum, mor și florile, și buruienile la un moment dat.
Șuiera vorbele cu ură. Mi le dădea de-a dreptul, lovea din plin și nu puteam să fiu decât defensivă. Mă enerva rău și-mi era îngrozitor de milă. Stingheră în casa noastră, nici nu știam ce-aș putea vorbi cu ea.
– Niciodată n-am putut vorbi normal cu tine. Mereu ai fost cu fața la cearșaf, mereu pusă pe harță. Hai să golim bagajele, apoi mai vedem…
Îi adusesem mâncare, vitamine, produse de curățenie, tocmai pentru că știam că o duce îngrozitor de rău cu banii. Bomboanele cu lichior au luminat-o la față. Mă uitam la gesturile nesigure și grăbite cu care desface cutia și la pofta cu care le soarbe, fără să mănânce din ciocolată.
Frigiderul era aproape gol și mirosea rău. În bucătărie și-n cămară era plin de vase murdare, cu resturi de mâncare uscată, de sticle și de borcane goale, nespălate. Geamul nu mai avea plasă, spre bucuria muștelor. Nu eram în stare să le strâng. Cele două mâțe galeșe, Mița și Zița, atât de grase și de pufoase, că-ți venea să-ți scufunzi fața în ele ca-ntr-o pernă de puf, mi se păreau triste. Se lipeau pisicește de picioarele mele. Mi-am dat seama cât de dor îmi era de pisici, pentru că acasă nu puteam să țin din cauza alergiei lui Victor la păr de pisică. Când le-am mângâiat, o nuanță de lumină s-a ivit pe chipul stafidit al Irinei.
– Ele sunt copiii mei. Lor chiar le spăl blidele, când li se prinde laptele, că nu le place laptele acru. Știi că vin și mi se așază pe burtă? Și găinile care mă alimentează regulat cu ouă mi-s dragi. În rest, cam pauză. Și mi-i dragă Ana ta. Știi de ce? Că te înfruntă. Că-i cam neîmblânzită, de zici c-am făcut-o eu. Că n-o să te asculte niciodată. Știi că noi mai vorbim din când în când la telefon? Mi-a spus că i-ar plăcea să vină aici, să facă o fermă, o afacere… ceva…
– Bine, Ana e o entuziastă de felul ei, iar Raul o stârnește și mai tare. Ea zice multe, dar nu înseamnă că le și face. Mâine dimineață, punem o tavă de pulpe la cuptor, facem un piure, poate și o supă și mâncăm împreună după ce mă întorc de la biserică.
Nu-mi puteam lua privirea de la chipul ei și ea vedea asta. Asprită, înrăită, schimonosită, rămăsese caricatura fizică și psihică a femeii care-a fost. Cred că își simțea sfârșitul și voia să spună tot ce-a ținut închis atâția ani, tot ce-a refuzat să deschidă, să reverse. S-a dus spre dulap, l-a deschis și a trântit ușa la loc, ca și cum n-ar fi găsit ce căuta. Poate chiar nu găsise. A coborât ușor vocea.
– De ce te îngrețoșezi când vezi casa? De ce strâmbi din nas? Nu-ți place nici bucătăria, nici cămara? La ce mai vii atunci? Că doar nu vii de dorul meu. Știi bine că aici toate-s blestemate, că toate-s praf și pulbere. Și casa, și locul, și ulița, și drumul, și… poate satul ăsta cu copiii născuți și cu cei pierduți și avortați și îngropați. Nu-mi spune că nu știi de blestem! Nu te preface că nu te interesează!
– Ba știu!
Știam. Știam poveștile de la tata, venit de ginere aici. În copilărie, prinsesem din zbor frânturi și vorbe spuse în șoaptă, cu mâna pusă la gură, ca să n-audă copiii și să scape vreo vorbă la lume.
***
A fost hram de duminică, în zi fierbinte de vară, cu o mare de oameni și o mare de mașini, de-a lungul drumului, în parcarea nouă și frumos amenajată a bisericii și prin curțile oamenilor, de zici că fiecare om a venit la slujbă cu câte două mașini; și cu bolidul de sărbătoare, și cu mașina de serviciu. Un sobor de preoți cu straie strălucitoare și o imensitate de alb de la cămășile brodate ale bărbaților și de la iile apretate ale femeilor. La hramuri, lumea se îmbracă frumos, în costume naționale noi, care încearcă să respecte tradiția. Și prea mulți ochelari de soare, până și la copiii și la adolescenții tunși după ultima modă, cu pantaloni cu vedere la gleznă, fără șosete, cu espadrile din velur și cu telefoane scumpe. Molima pozatului și-a filmatului a cuprins brusc mulțimea, când episcopul și-a început predica. Era un lux strălucitor și rece, din care nu mai cunoșteam aproape pe nimeni. Dacă aș face eforturi să privesc copiii grăsuți și bine îmbrăcați, poate că aș intui pe ici pe colo trăsăturile părinților, dar nu am chef. După ce slujba se va fi terminat și musafirii vor pleca, satul va rămâne la fel de tăcut, ulițele la fel de pustii, de parcă oamenii s-ar închide în case. M-am întâlnit cu foști colegi de clasă, care îmi spun „doamnă” și mi se pare bătrânicios.
– Doamna Nora, ați vinit singură? Cum de n-o vinit și domnu’? Ați slăbit.
– De data asta, am venit singură.
De fapt, nu vreau să mă întâlnesc cu oamenii. Mă ard cu privirea, mă scormonesc, mă sperie. A trecut puțin timp de când cu toții mergeam la biserică, la vecernia de Paști, la slujba de Rusalii, la nunți ori la botezuri și mi se părea că suntem cei mai frumoși și mai fericiți din sat. Acum, singură, mă simt ca și cum aș fi dezbrăcată și toată lumea ar vedea asta. Până nu demult, căutam să intru în vorbă cu lumea, râdeam și mă bucuram fără griji. Acum vreau să fug. Cum vin aripile întunecate și lovesc totul și-ți prăbușesc visul și zidul, cerul și punctul de sprijin! Am refuzat până și invitația Corneliei la masa de după hram. Prea era multă lume.
Am rămas în patul mirosind a naftalină, după ce am gătit prânzul cu pulpe și piure de cartofi, după ce am desfăcut caserola cu fursecuri cu lavandă și sticla cu suc de portocale. Cad și eu tot mai des în capcana social media și văd că sunt pline paginile de facebook ale oamenilor din sat de poze și de filmări din duminica hramului. Într-una dintre ele m-am văzut filmată din spate. Doamne, îmbătrânesc ca mama. În filmarea aceea de două minute mi-a fost suficient să văd tendința ușoară de a apleca puțin capul în față, de a-i da voie spatelui să se rotunjească puțin, ca și cum povara ar fi prea grea. Mă trezesc adesea vorbind ca ea, scoțând de prin ungherele memoriei expresii de care uitasem de zeci de ani și folosindu-le firesc, de parcă nu le-aș fi abandonat niciodată. Nu cred că mă pot apăra nici de aplecarea spatelui, nici de cuvintele-copilărie care se insinuează firesc în vorbirea mea de-acum. Și… de ce-aș face-o? Îmi amintesc ochii ei de final, care începuseră să scadă, să lase pleoapele să-i micșoreze, să le umbrească lumea. Genele ei, altădată lungi și frumoase, nu mai aveau nici forță, nici culoare, iar ochii nu mai erau fântâni. Deveniseră două pete de apă fără cer. E îngrozitoare tristețea secării fântânilor din priviri.
În copilărie semănam cu tata, aveam tenul, ochii, părul, zâmbetul lui. E ciudat cum, pe măsură ce trec anii, gesturile, grimasele, ridurile mamei revin în chipul meu. Nu mai sunt nimic din el, ci din ea, o femeie care merge acum cu capul ușor aplecat în față, căreia picioarele par să i se fi depărtat, în a căror postură nu mai e nimic obraznic, drept, frumos, care strânge pleoapele când zâmbește cu o linie de lumină tot mai mică în priviri. Buzele au luat forma gurii ei, sprâncenele s-au arcuit într-un fel care a dat chipului expresia ei. Sunt mama cu fiecare clipă.
Fragment din volumul în curs de apariție Întoarcerea în Blestem
- Hramul (fragment de roman) - 19 septembrie 2026
- „Locuri de poveste” în vizită la Râul Doamnei, orașul fictiv din „Vocile nopții” de Augustin Buzura - 30 iulie 2026
- Unchiu’ Augustin – nouă ani de la plecare - 10 iulie 2026