Mi-l amintesc din iarna lui 2010, spunându-și discursul în Aula Universității de Nord din Baia Mare când a fost făcut Doctor Honoris Causa: „Am prins două dictaturi și mi-e c-o prind și pe-a treia”. Of, unchiu’ Augustin! Ce-ați spune dacă ați mai fi printre noi?
Sunt nouă ani și câte-au trecut și câte-am petrecut… Și mă întreb ce-am iubit eu cel mai mult la el…
Sigur, verile la Berința… când venea și-i lăsa pentru câteva săptămâni pe tușica, pe Ada și pe Adrian la noi, apoi pleca în liniștea lui. Iar noi rămâneam stăpâni pe timp și pe lume într-o fericire pentru care nu s-a născut cuvânt.
Și musafirii cu care venea la noi și care aveau mereu același parfum aristocratic.
Sigur, tăcerea și haiducia. Intoleranța și intransigența în fața papagalilor mediocri, a butoaielor goale care cântă zgomotos și fals. Curajul nebun în fața autorităților și nebunia curajului și-a asumării, încrâncenarea de a pune oglinda în fața celor care se cred feți-frumoși, doar pentru a le arăta micimea.
Seriozitatea abordării unor subiecte majore, munții aleși spre urcare, întotdeauna cei mai grei, cei mai înalți. Bătălia cu sistemul, doar cu pieptul gol, doar cu condeiul, cu talentul și cu biblioteca din suflet …. în vremuri în care un cuvânt care nu era pe placul autorităților te putea trimite după gratii.
Cultul pentru muncă…. mereu cultul pentru muncă, obsesia lecturii, simțul datoriei. A acelei datorii pornite din rădăcinile satului și-ale copilăriei.
Când îmi spunea „Scrie, copiliță”, nu luam în serios îndemnul său. Nici nu știu de ce mi-l spunea. Poate pentru că tușica găsise niște caiete de compunere de-ale mele și ne citise textele cu voce tare. Nu mi le-am recunoscut. Citite de altcineva, păreau mai puțin naive. Eram prin clasa a VI-a. Am luat îndemnul ca pe un fel de banal „Învață!” Apoi, Ada mi-a spus după niște ani: „Tata are încredere în scrisul tău!”. Nici atunci n-am băgat de seamă. „Ce bun e unchiu’”, mi-am zis”. Apoi, a venit ziua aceea când i-am spus că mi-e teamă să scriu, că mă tem de ridicol, deși eram ziaristă de mulți ani și trăiam din cuvântul scris. „Asta e bine. Ești pe drumul cel bun. Scrie!” „Iar a fost de treabă” – mi-am zis. Au mai trecut niște ani, mulți, până am avut curajul să scriu de-adevăratelea, să public, să fac o carte ca tot omul serios. Iar când a venit cartea, ea s-a cerut la lumină fără mine, ca și cum eu aș fi fost în altă cameră. Și tot despre unchu’ Augustin a fost.
Am un straniu sentiment că de dincolo, unchiu’ Augustin mai zice, mai așază, mai dă câte-un umăr în ușă, mai rânduiește… mă mai rânduiește…
Sunt nouă ani… și câte-au trecut și câte vor mai veni…
- Unchiu’ Augustin – nouă ani de la plecare - 10 iulie 2026
- 22 septembrie 1938 - 22 septembrie 2025
- Din tinerețea lui Augustin Buzura - 21 septembrie 2024