Tatăl meu a fost deținut politic. În 1956 avea 18 ani. Era student la Drept. Împreună cu colegi de la alte facultăți planifica să participe la o grevă de solidaritate cu maghiarii care se revoltaseră împotriva ocupației rușilor comuniști. În 1956, ca urmare a represiunii sovietice, în Ungaria au murit 2500 de oameni, 40 000 au fost arestați, 13 000, deportați în provincie. Au fost condamnate la moarte 350 de persoane, printre care și elevul Péter Mansfeld. Fiind minor, autoritățile au așteptat trei ani pentru ca acesta să devină major. Apoi, la 11 zile după ce a împlinit 18 ani, l-au spânzurat.
Tatăl meu a plecat de acasă cu o servietă plină de manifeste pe care voia să le distribuie împreună cu colegii în Piața Universității. Nu a ajuns la colțul străzii, că l-au și arestat. Cineva îi turnase. A făcut patru ani de pușcărie și patru de domiciliu forțat în Bărăgan, unde condițiile erau mai grele decât în detenție, pentru nimic, doar pentru o intenție. El și toți colegii, ca și toți deținuții politici, au fost supravegheați și urmăriți pe toată durata comunismului. Adică aproape toată viața. Adam Michnik, istoric și disident polonez, declara într-un interviu că se bucură că a făcut închisoare politică în Polonia, și nu în România, pentru că în România a fost mult mai rău. Orice dictatură, orice autocrație se bazează, în diferite grade, pe manipulare, cenzură, supraveghere, încălcarea demnității umane și tortură.
Specialitatea mea nu este istoria sau analiza politică, ci teatrul. M-a interesat totdeauna să văd cum s-au reflectat aspectele din universul concentraționar, pe care le-am amintit mai sus, în teatru, „oglinda societății noastre”, vorba lui Shakespeare. Am să încep cu un spectacol ce reproduce absurdul culpelor pentru care, în regimul comunist, oamenii erau bătuți, umiliți, închiși, forțați să se dezică de familie, obligați să poarte stigmatul vinovăției fără a avea nicio vină. În „Poveste din Transilvania” de George Ștefan (produs de Centrul Multimedia Studio Act din Oradea), actorul și regizorul Andi Gherghe istorisește chiar povestea familiei lui timp de trei generații. Un scriitor maghiar din România este închis pentru pentru vina de a fi scris o poveste pentru copii când fetița sa avea doi ani. Greșeala fusese că basmul trăda aspirația spre libertate. Securitatea îi bate nevasta și o silește să divorțeze. El este anchetat, umilit și închis. Nu numai anii de detenție sunt îngrozitori, dar traumele îi vor distruge toată viața. Mai mult, lasă urme și asupra fetei lui care, când îl vede după eliberare, i se adresează cu „nene” în loc de „tată”. Fusese prea mică atunci când îl arestaseră și nu și-l mai aducea aminte. Faptul se va adăuga ca o nouă suferință pentru el, drept pentru care o crește sever și rigid. Dar lucrurile nu se opresc aici. Viața se dovedește de-a dreptul perversă pe măsură ce fetița, devenită între timp tânără, se îndrăgostește de nimeni altcineva decât de fiul torționarului său, cel care îl bătuse în timpul anchetelor și apoi l-a băgat în pușcărie. Cât de lung și de dureros este parcursul victimelor unei dictaturi pentru ca acestea să poată ierta? Cum poți trăi alături de delatorii sau de torționarii tăi? Ce procent din dezumanizarea adusă de asemenea sfâșiere a sentimentului comunitar persistă după ce regimul ia sfârșit? Care este secretul revenirii la o viață socială normală după ororile trăite în dictatură, fie ca victimă, fie ca agresor, fie ca simplu membru al societății, într-o țară măcinată de polarizare?
Detenția în regimul comunist presupunea un regim al terorii, în care strivirea personalității, umilirea persoanei făceau, deliberat, parte din program. Nu erau de ajuns privațiunile fizice, tortura, foamea, frigul; deținutul trebuia să-și piardă, în propriii săi ochi, calitatea de om.
Dar nu toate abordările realității comuniste în teatru s-au înscris sub semnul tragicului. Unele au fost privite din perspectivă comică fără ca tonalitatea să știrbească gravitatea situației. Teatrul, mai ales cel din Transilvania și mai ales cel de limbă maghiară, a înregistrat fenomene pe care le trăim în orice dictatură. În spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, „Leonida Gem Session”, pentru care dramaturgul Visky András a făcut o „adaptare în cădere liberă” după „Conu Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale, regizorul Tompa Gábor imaginează un lung extratext, un fel de prolog cu un adaos specific din anii dictaturii: delațiunea și notele informative. Suntem urmașii direcți ai generațiilor în care turnătoria a impregnat mentalul colectiv cu o permanentă suspiciune. Pentru cei ce au apucat regimul comunist, în identitatea lor intra și neîncrederea profundă în orice Celălalt, posibil turnător. Se spune că unul din trei oameni din societatea comunistă era un turnător.
În spectacolul de la Cluj, personaje în haine de piele neagră, cu peruci blonde și ochelari negri de soare, un mix perfect de securist/nomenclaturist comunist și rocker/jazzman din zilele noastre invadează scena. Fiecare intră cu instrumentul la care cântă. Urmează câteva acorduri interpretate cu o mină conspirativ-satisfăcută. Cu telecomanda în mână, la fel de ceremonios, va intra un alt personaj, ca un mafiot sprijinit în baston. Mahărul își aduce pupitrul cu microfon și, surescitat, citește dosarul de urmărire al actorului care îl joacă pe Conu Leonida. Notele informative sunt diferite, căci turnători dintre colegii lui au fost fără număr. Mai târziu, publicul se va familiariza și cu „o zi din viața Efimiței”, adică a actriței care interpretează personajul lui Caragiale. Plonjăm în plin specific al perioadei: derizoriu, bârfă, agresivitate, plăcere de a face rău gratuit și prostie, multă prostie care, în comunism, ca și în postcomunism, va lăsa hălci de teren manipulării. De aceea sfatul kantian, „Sapere aude”, îndrăznește să gândești, să treci totul prin filtrele propriei rațiuni rămâne neprețuit. Actorii toarnă tot felul de mărunțișuri despre colegi. Dar nimic nu pare fără importanță într-un regim represiv care caută orice motiv de șantaj. Dosarele cresc… și cresc ca o enciclopedie a delațiunii. Desigur, spectacolul își păstrează spiritul comic. Actorii cântă, se mișcă într-o manieră amuzantă, dar esența – delațiunea, unul dintre instrumentele pe care se bazează orice regim dictatorial – rămâne tema principală.
Pentru intelectualii care se opuneau regimului opresiv, autoritățile aveau și o alternativă la detenție: ospiciul. Disidenții erau închiși în spitale psihiatrice și tratați cu medicamente care le distrugeau sistemul nervos și luciditatea. Tortura de acest tip se practică încă în Rusia de azi. Cum poți trăi cu atrocitățile unei dictaturi? De orice parte ideologică ai fi – stânga sau dreapta – dacă ești un om cinstit, cu un set de valori definite, când conștientizezi diferența dintre adevăr și minciunile care ți se servesc în cadrul îndoctrinării, apar, inevitabil, rupturi în conștiință. Singura metodă care te poate salva de opresiune este duplicitatea. Îți ascunzi convingerile și te prefaci că te-ai aliniat la sistemul partidului. Sau te refugiezi în turnul de fildeș al intelectualului, rupt de realitate, doar cu cărțile și muzica ta. Pentru a anula existența atroce, îți creezi propria utopie ce încearcă să îmblânzească sau să înfrumusețeze dictatura.
Într-un asemenea regim, lucrurile se spun pe șoptite, cu mare prudență. Înaintea fiecărei premiere din timpul comunismului, un comitet de cenzori de la partid viziona spectacolul și tăia orice ar fi părut subversiv pentru regim. Regimul comunist construise un sistem piramidal al fricii. Fiecăruia îi era frică de oricine. Nu puteai avea încredere în nimeni în afară de cei foarte apropiați. Și, de multe ori, chiar și aceștia se duceau să toarne. De voie sau forțați.
Pentru creatorii de teatru era o adevărată performanță să strecoare așa numitele „șopârle” care făceau referire la cei trei „F” ai regimului: frică, foame, frig. Îmi amintesc de un spectacol pe care l-am văzut în anii de liceu, în timpul comunismului, la Teatrul Național din București, „Generoasa fundație”, de Antonio Buero Vallejo (autorul spaniol fiind el însuși condamnat la șase ani de închisoare în regimul lui Franco), în regia lui Horea Popescu. Un deținut își creează propria realitate iluzorie ca să se apere de tratamentul primit în pușcărie. Refugiat în utopie, după bătăile îndurate, în timpul ce în fundal se aud urletele celor bătuți și zgomotul de gratii, în mintea traumatizată a acestuia torționarul se transformă într-un valet politicos care, înainte de masă, îl consultă asupra meniului. De fiecare dată, pentru desert, îi cere acceptul: „Éclair, domnule?. Așa se făcea artă în comunism. Artiștii încercau să fenteze cenzura. Era nevoie de parabole ca să sugerezi pe scenă universul concentraționar în care trăiam cu toții. Sfârșitul spectacolului relua același ritual al mesei, doar că valetul se întorcea spre sală pentru a întreba publicul: „C`est clair, domnilor?”.
Cu aceeași întrebare aș încheia și eu: este clar pentru ce avem datoria față de noi înșine să trecem orice informație prin filtrele gândirii critice? Este clar de ce nu avem voie să înghițim pe nemestecate afirmații sforăitoare, pretins patriotice, care ne accesează emoțional, doar pentru a ne ralia la o anumită ideologie de un tip sau altul? Este clar de ce trebuie să ne gândim ce grupuri de interese se ascund în spatele unor fraze cuceritoare din discursul politic? Mai ales în epoca post-adevărului, când cuvintele servesc de cele mai multe ori manipulării sau dirijării informației în direcția dorită, neglijând cu bună știință adevărul.
Cristina Rusiecki este critic de teatru și cadru asociat la Catedra de Teatrologie a UNATC, București. A fost selecționer și director artistic al Festivalului Național de Teatru, alături de Oana Cristea Grigorescu și de Claudiu Groza. Deține un doctorat în Istoria şi Teoria Teatrului, Facultatea de Teatrologie, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, Bucureşti. Are o experiență bogată în televiziune ca producător. Cărți publicate: Nod în cinci. Câteva abordări în teatru, Asociația Entheos, Un CLICK și… 1000 de realități. New media în teatrul românesc, Radu Afrim. Țesuturile fragilității, Editura Tracus Arte. Scrie frecvent cronică de teatru în Revista Cultura, platforma B-Critic, Observator cultural.
Articol preluat din broșura Sapere Aude – Îndrăznește să gândești, editată de Asociația Culturală Vis-a-vis și disponibilă online (PDF – link).
Proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Revista Cultura este partener.
- „Cioburi”. La fericita aniversare de 45 de ani - 30 iunie 2025
- Tendința veșnic tânără este cea a actualizării marilor clasici - 18 februarie 2025
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022