Sari la conținut

LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural

Oamenii vin la curs și apoi vin la spectacole. Dar, de cele mai multe ori, vin la spectacol și apoi vor să se înscrie la un curs de dans ca să poată să înțeleagă mai mult.

Contextul

Dansul contemporan se poate mândri (tristă mândrie, e adevărat!) că, de douăzeci de ani încoace, rămâne printre cele mai văduvite arte în ceea ce privește finanțarea. Pentru spații, pentru buget, pentru nenumăratele probleme ivite, artiștii au militat în toate felurile imaginabile: au făcut manifestații, au făcut proteste, ba chiar și happening-uri pline de creativitate. După multe eforturi, ceva au câștigat, totuși: un spațiu acordat Centrului Național al Dansului din București împreună cu o (sub)finanțare a anuală din bugetul de stat. Și încă ceva: o sală, Omnia, unde se țineau congresele lui Ceaușescu, cu promisiunea că va fi refăcută și dotată pentru spectacole. Încă nu s-a întâmplat! Imaginile din documentarul instalației performative Omission Possible”, realizat în 2022 de austriecii de la Mutual Loop (Martina Tritthart și Holger Lang), împreună cu 19 artiști români și internaționali, în colaborare cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti și Forumul Cultural Austriac, cu filmări de la fața locului, au dovedit că proiectul mai are mult până la finalizare. Și în aceste condiții vitrege, CNDB continuă să funcționeze ca o umbrelă pentru proiectele artiștilor din dansul contemporan. Până acum câțiva ani, rămânea singurul spațiu în care aceștia puteau cerceta, experimenta, performa.

Miracolul

Și, totuși, alături de CNDB, a apărut și excepția fericită: LINOTIP. Un miracol! O mână de artiști – mai exact patru la număr, coregrafii Arcadie Rusu (manager), Ioana Marchidan (director artistic), Hermina Stănciulescu (art director) și compozitorul Alexandru Suciu – și-a dorit atât de mult să creeze un nou spațiu pentru dansul contemporan, în jurul căruia să se adune artiștii emergenți, încât până la urmă a reușit. „În gândurile și în ideile noastre Linotipul se năștea de multă vreme. Din 2009, de când am început colaborarea cu Ioana Marchidan, ne-am imaginat o companie de întâlnire și creștere artistică, de creație, de antrenament. Am încercat în multe feluri și forme de-a lungul timpului până când ne-am dat seama că avem nevoie neapărat de un spațiu, ca să ne putem aduna noi și să se adune și alți oameni în jurul nostru. Spațiul a început să se nască în imaginația noastră și să apară sub o formă sau alta, dar încă nu găseam ce am fi vrut”, își amintește coregraful Arcadie Rusu.

În 2016, după multe eforturi și căutări, miracolul a survenit. Cu ajutorul prietenilor, cei patru au descoperit un spațiu în corpul B din clădirea Universul. Etajul întâi, central, după cum ar spune un agent imobiliar! De îndată ce l-au văzut, au știut că el e alesul”.

Arcadie Rusu: Știi când îți vin niște propuneri, dar nu sunt cele mai potrivite, nu simți că este un început sănătos. Și apoi apare ceva și simți că acolo este o cotitură în direcția pe care ți-ai dorit-o. A trebuit să facem acest mare și frumos efort de a începe total de la zero, fără niciun fel de sprijin decât cel al unor prieteni care au pus umărul și ne-au ajutat cum au putut. Ne-au fost alături crezând în ceea ce facem noi. În 2016 cred că spațiul ne-a găsit și am ajuns la Linotip, în tipografia Universul. Noi căutam ceva mai mic în care să ne antrenăm, să creăm, să facem producție și, poate, să jucăm în altă parte. Dar când am văzut cum arăta spațiul, ne-am imaginat pe loc cum o să arate scena. Și de acolo a pornit toată nebunia. Și zic că e o nebunie frumoasă, fiindcă am crezut în ce facem și am putut să programăm spectacole și toate evenimentele noastre. Acest lucru ne-a făcut să creăm în jurul nostru o comunitate de oameni care vin la spectacole, oameni care sunt curioși, care au auzit că Linotip e un spațiu alternativ, un centru de dans contemporan, care sprijină și tinerii coregrafi. Mare parte din timp am jucat doar spectacolele noastre ca să dăm identitate spațiului. Acum ni s-au alăturat coregrafi emergenți care au venit cu alte proiecte.”

De curând, în echipa mică Linotip, s-a adăugat și Alexandra Zahelea, studentă în anul I la Coregrafie, care ocupă diferite poziții. Uneori este asistentă de coregrafie, alteori face luminile la spectacole. Este strategia pe care Linotip o abordează față de tineri. „Mi se pare important să experimenteze”, explică managerul. „În facultăți avem profesori, dar, de fapt, ideal este să ai mentori. Dacă noi nu am avut prea mulți, vrem să vedem cum e să mentorăm á la long pe cineva, să-i dăm cât mai multă încredere, informație și sprijin în dezvoltare”.

De unde vin banii

Statutul celor de la Linotip a rămas al independenților. Uneori aplică pentru finanțarea proiectelor la CNDB, alteori proiectele lor ies câștigătoare la concursurile organizate de Administrația Fondului Cultural Național. După detaliile oferite de managerul Linotip, până acum, situația a stat așa: „Pentru majoritatea producțiilor am aplicat la diferite finanțări. Pentru două proiecte am aplicat la CNDB, «Două femei contemporane», în regia și coregrafia Ioanei Marchidan, și «Babel», în coregrafia mea. Când a avut un buget corespunzător, CNDB a lansat și un call de proiecte pentru coregrafi, cu bugete un pic mai mici, dar care a fost benefic. Parte din producțiile noastre sunt din fondurile AFCN. Alte câteva producții le-am făcut din propriile noastre resurse și puteri”. Dar, în lipsa politicilor culturale pe plan național, a unei strategii coerente, a unei construcții pe termen lung, statutul de independent rămâne o haină grea pentru orice artist.

Arcadie Rusu: „În jurul acestui cuvânt, independent, există o mare confuzie. Oamenii întreabă de ce nu vă numiți privați. Mi se pare de la sine înțeles că suntem privați. Independent înseamnă, cel puțin din punctul nostru de vedere, că noi am deschis acest spațiu și l-am construit cum am putut, cu ce are el în interior, apoi ca sens, ca scop, din propriile noastre resurse, fără niciun fel de ajutor. Artistul din România nu are un statut. Statutul de independent nu există oficial la noi. Noi suntem independenți în sensul că niciunul nu primește salariu, trăim din ceea ce facem, la fel ca alți artiști din jurul nostru. Ne-am pus timpul și energia în scopul de a crea. În jurul nostru marea majoritate a coregrafilor și dansatorilor nu sunt angajați. Formează asociații, tot felul de grupulețe și caste, sunt independenți. Nu înseamnă că dacă depun un proiect la AFCN nu mai sunt independenți. Am văzut multe comentarii de genul acesta. Dar poți să iei proiectul, poți să nu-l iei. Și trebuie să supraviețuiești. În Franța, în Germania, în Spania, artiștii au subvenții de la stat când nu lucrează și tot independenți se numesc. Independent înseamnă când nu ești angajat și ai o meserie vocațională din care trebuie să trăiești cumva.”

De cele mai multe ori, Linotip se finanțează prin propriile producții, prin cursuri de dans, evenimente sau proiecții de film despre dansul contemporan. În fiecare săptămână, de luni până joi, aici se organizează cursuri de mișcare, conduse de câte un alt dansator, la care, surpriză!, se înscriu oameni de toate vârstele, de la 14 la 70 de ani, și de toate categoriile, provenind din medii și profesiuni diferite.

Arcadie Rusu: „Dacă facem un workshop, de fiecare dată vin oameni noi, care nu au mai interacționat niciodată cu dansul, care vin să danseze, indiferent de vârstă. Oamenii dansează, se mișcă, au alte căutări, vor să facă un soi de efort cu sens, să-și simtă corpul. Pe lângă emoția, limbajul vizual și corporal, dansul vine, în aceste cursuri, cu un fel de știință, înțelepciune, cunoaștere a experienței corpului. Îl face pe om să fie mai aproape de corpul lui, de el. În viața de zi cu zi, noi trăim în afara noastră. 90-95% din zi trăim în imaginație, închidem telefonul, nu ne uităm în jur. Nu conștientizăm realitatea efectivă a corpului nostru. Dansul te face să vii mult mai aproape de tine, să conștientizezi că acest corp ești tu, dar în același timp corpul este o materie care îți dă posibilitatea să înțelegi că ești acum, în această dimensiune. Dansul mă face și ne face să ne dăm seama de enorm de multe lucruri, nu teoretice, ci concrete.”

Succesul

Succesul companiei a fost neașteptat chiar și pentru membrii fondatori. Spectacolele lor au fost sold out aproape de când s-a înființat Linotip. Au jucat o dată pe săptămână; uneori, chiar și de două ori. Vestea s-a dus din gură în gură iar amatorii au rămas fideli, ba chiar și-au mai adus și prietenii. Ușor-ușor, publicul s-a înmulțit.

Arcadie Rusu: „Oamenii vin în continuare. Dacă scoatem un spectacol și biletele s-au dat, asta măsoară barometrul relevanței. Linotipul s-a născut în 2016 și de atunci stăm pe baricade și construim în continuare ceea ce nouă ni se pare relevant și necesar în societatea contemporană, din care facem parte, o societate curioasă, cu căutări diferite, cu dor de a se recrea și de a se îmbogăți prin ceea ce vede în sală, la spectacole și prin a interacționa cu noi direct la cursuri. Oamenii vin la curs și apoi vin la spectacole. Dar, de cele mai multe ori, vin la spectacol și apoi vor să se înscrie la un curs de dans ca să poată să înțeleagă mai mult. Și e minunat! În rest, facem proiecții de film de dans și alte evenimente corelate cu dansul pentru a crea mai multă vizibilitate acestui domeniu și artelor din jurul nostru, care ar merita mai multă atenție. Uitându-mă în urmă, împreună cu echipa Linotip, ne simțim bine și conștientizăm că tot greul prin care am trecut sau prin care trecem sau urmează să mai trecem merită cu desăvârșire acest efort.”

Dar, ceea ce în cuvinte pare atât de elegant și de ușor, în realitate, a însemnat și înseamnă o zbatere continuă. Fiecare membru din echipă a trebuit să ocupe toate pozițiile dintr-o instituție de stat, de la artist, coregraf, administrator până la doamna sau domnul de la curățenie. Știm bine cum e în „independent”. Nu există treabă pe care să nu o facă artistul. Membrii echipei au fost obligați să găsească strategii de marketing ca să-și vândă spectacolele, să dea sfoară în țară ca să vină lumea la cursurile de dans, să facă rost de bani ca să-și asigure producțiile. „Fiecare dintre noi face mai multe job-uri. Eu sunt de la manager la coregraf, profesor etc. Este o bucurie și o plăcere că nu obosim. Facem curat înainte de fiecare eveniment. Ne place ca totul să fie corect și frumos. Dacă nu ne permitem să angajăm pe cineva, facem noi, că nu avem nici un fel de orgoliu. Dimpotrivă, asta ne face să fim și mai implicați în toate, de la relația cu cei care vin aici până la aplauzele de la final”. Ca pentru fiecare artist din mediul independent care își creează propriul spectacol, dificultățile țin de costuri, cheltuieli, birocrație, de toată partea administrativă, de noianul de acte care trebuie făcute.

Arcadie Rusu: Noi suntem puși în situația de a nu fi doar artiști, ci și antreprenori. Chiar dacă la început ne-am simțit ciudat, actul artistic trebuie vândut, altfel nu ai cum să supraviețuiești. Aceasta te pune într-o postură duplicitară, trebuie să faci un pas în lateral și să înțelegi că ceea ce faci tu nu e doar artă, ci și un produs. Ar da publicul bani ca să vină să vadă un spectacol sau nu? Aceasta este provocarea de a te menține pe linia de plutire, de a supraviețui de la o lună la alta. Cel mai greu lucru este, probabil, că facem toți mai multe în același timp și timpul este limitat. Dar știm că tot ce facem este pentru ca acest spațiu să existe, pentru tot ce se întâmplă aici, pentru spectacole și întâlnirile umane. De fapt, asta e cel mai important și la spectacole, și la cursuri: oferim oamenilor ocazia de a medita, de a se întâlni din punct de vedere uman unul cu celălalt, de a lăsa acasă orgoliile. Noi nu ne bazăm pe concurență. De aceea nu avem oglinzi, nu avem o școală de dans cu concursuri. Vrem ca fiecare om care vine la curs, la două, la trei, la zece, la câte își permite, să se vadă într-o altă perspectivă.”

Când neprevăzutul își bagă coada…

Când lucrurile începuseră să se așeze, când totul mergea ca pe roate, hazardul a adus pandemia care a stricat toate socotelile. Pentru o perioada totul s-a înțepenit. Spectacolele au fost sistate, producții noi nu au mai apărut, iar membrii fondatori au decis să întrerupă și cursurile, pentru că varianta desfășurării online nu se plia pe conceptul după care fuseseră organizate, lucrul direct cu omul.

Arcadie Rusu: „Până în pandemie am reușit să construim noi, așa, experimentând și analizând, un sistem care să funcționeze foarte bine și să avem sold out la toate spectacolele. A venit pandemia și a trebuit să o luăm de la zero. Dar e în regulă. Așa cum am zis, noi nu cedăm prea ușor și încercăm să ne folosim creativitatea și în zona aceasta. Înainte de pandemie aveam în jur de treizeci de colaboratori constanți, artiști, muzicieni, coregrafi, dansatori. Aveam un repertoriu de zece spectacole și jucam între patru și opt reprezentații pe lună. E mult pentru un spațiu independent. Jucam cam un spectacol pe săptămână, uneori chiar două și atunci erau mai puține cursuri. După pandemie, din ce în ce mai mulți oameni și-au dorit să vină ca să se apropie de corpul lor. Sunt mulți oameni care au suferit de panică. Izolarea le-a produs traume sau îndoieli legate de propria persoană. S-au întrebat cine sunt eu?, nu am făcut nimic, am stat în casă o lună și am mâncat, am luat niște kilograme în plus, nu îmi place de mine, cum fac să mă întorc la cine eram. Și atunci unii s-au apucat de sport, alții au venit la dans.”

În cazul fericit al celor de la Linotip, succesul nu a întârziat să se reinstaleze. Am menționat deja spectacolele sold out. De curând, producțiile Linotip în coregrafia Ioanei Marchidan și a lui Arcadie Rusu au început să circule la festivalurile internaționale și, mai mult, să obțină chiar și premii. La fel ca publicul românesc, și cel străin a apreciat calitatea și imaginația producțiilor. Spectacolul „Reverse Discourse” al Ioanei Marchidan a obținut Marele Premiu la ACT Festival de la Bilbao. În vară, Arcadie Rusu a montat spectacolul „Cain” la New York cu dansatori din Battery Dance Company. Spectacolul a fost prezentat în ediția 41 a Festivalului Battery Dance, alături de duetul „Diagonal” creat în România.

Arcadie Rusu: „Ne-am dat seama că noi nu facem numai spectacole pentru publicul din București sau din România. Dansul este un limbaj internațional. Poți să mergi și în Australia, și la Polul Nord, că omul nu are nevoie de traducere ca să-l înțeleagă. Îl atrage și faptul că limbajul nostru presupune destulă implicare corporală și coregrafică. De exemplu, și din punct de vedere al coregrafiei, și din punct de vedere al dansului, Ioana Marchidan și cu mine suntem foarte diferiți, dar în același timp ne completăm și lucrăm împreună foarte frumos. Spectacolele Ioanei Marchidan sunt total diferite față de ale mele și aceasta creează un soi de meniu divers, ca și cum mergi la restaurant și nu ai aceeași mâncare în fiecare zi: ai două bucătării diferite.”

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.