Urmările prostului-gust al capitalismului sălbatic

Zilele trecute, răsfoind volumul O estetică a urâtului a lui Karl Rosenkranz, în căutarea unor posibile puncte de plecare în vederea elaborării unui studiu asupra entropiei vizuale care ne înconjoară, gândurile mi-au fost distrase de o fotografie care însoțea unul dintre articolele de care e saturată presa on-line în ultimii ani. Se vorbea despre deja celebra „regenerare urbană” a unui spațiu pentru care estimările se încadrează, ca de obicei, în modica sumă de cinci milioane de euro, fie că vorbim despre o clădire istorică, de un parc sau de spațiile dintre blocuri. Cred că fără această „regenerare urbană”, nu ar mai putea exista campanie electorală pentru candidații la primării sau consilii județene și nici discuții în contradictoriu la defalcările sau reîmpărțirile bugetare. Promisiunile sunt pe măsura așteptărilor, dar din păcate cele mai multe se regăsesc pe flyere la fiecare ciclu electoral. Și mai grave sunt cazurile când o regenerare urbană îi urmează alteia imediat ce lucrările executate au ieșit din termenul de garanție.

În cazul de față autoritățile locale propuneau intervenții privind reabilitarea, refuncționalizarea și modernizarea unei clădiri construite după Revoluție, în bezmeticele decenii din jurul anului 2000. În acea epocă a urbanismului barbar s-au mutilat practic centrele istorice ale orașelor. Scăpată din încorsetarea nuanțelor de gri ale clădirilor comuniste, arhitectura anilor 1990 și 2000 a tins spre verticalitate, oțel și sticlă, ca în metropolele occidentale admirate la televizor. Lipsiți de o viziune asupra dezvoltării și pe orizontală, urbaniștii vremurilor respective au cedat presiunilor de orice fel și au girat construcția de clădiri megalomanice, mult prea impunătoare și extravagante comparativ cu necesitățile comunităților și modestia clădirilor din jur. Sedii, strălucitoare pe atunci, de bănci, de firme private sau de companii de stat, au invadat spațiul și așa redus al centrelor urbane. Au fost vânate în special zonele verzi, devenite peste noapte prada facilă a dezvoltatorilor imobiliari, mai ales în contextul ițelor încurcate ale retrocedărilor.

Efectele se văd astăzi, din păcate. Orașele au devenit o pepinieră de clădiri nefuncționale sau de-a dreptul părăsite, cu fațade prăfuite de oțel și sticlă, cu bannere imense, decolorate și zdrențuite, care anunță că sunt de închiriat sau de vânzare. Dar nu le mai vrea nimeni. Se pare că este mult mai ușor să construiești haotic decât să demolezi organizat. Iar proprietarii respectivelor imobile au viziuni mercantile total diferite de estetica localităților. Faptul este de înțeles mai ales în cazul clădirilor care nu și-au amortizat costurile de construire atâta timp cât și-au îndeplinit rolul. Dar valoarea acestora se diminuează pe zi ce trece. Teoria geamului spart nu iartă pe nimeni. Cu toate acestea, niciun proprietar nu este dispus să renunțe la prețurile astronomice, justificate probabil, nici măcar în ceasul al doisprezecelea. Nu știu dacă e totuși de înțeles concepția potrivit căreia mai bine nu beneficiez de nimic, decât să beneficiez puțin din ceva care valorează mult.

Asistăm astfel la un paradox urbanistic. Ruinele deceniului 4 ale veacului XXI au devenit deja o prezență obișnuită. Fascinația clădirilor din oțel și sticlă a trecut, iar în urmă a rămas doar gustul amar al unor vremuri în care totul părea posibil. Spațiile din jurul acestora sunt împrejmuite de garduri de sârmă dublate de garduri verzi, crescute în neștire și care adăpostesc pisici și câini, uneori și boschetari. În preajma alegerilor fațadele clădirilor și gardurile proprietăților lăsate în paragină capătă haine noi pline de promisiuni strălucitoare, care anunță regenerări urbane și arată modul cum vor arăta cândva, într-un univers utopic. Unele clădiri ridicate la mijlocul anilor 1990, dar nefinalizate încă, nu se mai încadrează, în primul rând, în standardele de siguranță. Cu siguranță, într-o zi ele vor fi demolate.

Până atunci însă ne vor agresa vizual cu toată urâțenia lor în devenire. De obicei ne prefacem că nu observăm dezastrul urbanistic și ne resemnăm să trăim în mijlocul lui. Ceea ce era destinat să impresioneze prin strălucire și înălțime, tinde să se contamineze de griurile abandonării. Dar mi se pare că cel mai grav ar fi să începem să considerăm aceste abandonuri ale societății mercantile drept o manifestare a frumosului în arhitectura urbană. Să considerăm delăsarea o formă de a ne petrece timpul în spațiile orașelor.

Un exemplu edificator este deja celebra clădire a noului Palat Administrativ din Deva, județul Hunedoara. S-ar putea argumenta că cifra 13, care indică numărul etajelor acesteia, și-a pus amprenta asupra destinului de vedetă arhitectonică a localității, dacă nu ar fi nenumărate alte construcții, fără stigmat numerologic, în aceeași situație. Lansată pe piața imobiliară locală, ca plan, în 1992, execuția efectivă a clădirii a demarat acum 31 de ani, în 1995. Timp de 13 ani, până în 2007, se estimează că ridicarea ei a costat aproximativ 7 milioane de euro, apoi lucrările s-au sistat. Încercările autorităților locale de a se debarasa de ea prin vânzarea către alte autorități, centrale, mai potente, a eșuat și astfel avortonul arhitectural a intrat în starea de conservare în care se găsește și astăzi, anul de grație 2026.

Opiniile lui Karl Rosenkranz despre estetica urâtului au fost expuse în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai precis la 1853, și ar putea fi considerate anacronice în contextul secolului XXI. Totuși, o parte dintre ele au influențat curente artistice, precum brutalismul arhitectonic din anii 1950-1970 sau deconstructivismul de după 1980. Reconsiderarea actuală unor foste spații industriale și transformarea lor în hub-uri culturale poate fi binevenită, dar nu ar trebui să devină o regulă să continuăm să construim haotic în pofida planurilor urbanistice generale sau zonale, întocmite cel puțin decent, dacă nu perfect. Rămâne de văzut în ce măsură regenerarea urbană își poate spune cuvântul și sub ce formă de estetică urâtul ne va înconjura și pe viitor existența cotidiană.