| Intervenție în dezbaterea „Casă sau Acasă? Evoluții ale spațiului domestic”, un interviu cu Arpad Zachi realizat de Carmen Corbu |
Problema aici e la ce te raportezi. Noi nu trebuie să uităm că suntem o civilizație rurală…
Vorbind despre un „acasă”, azi, în București, care este narațiunea care construiește realitatea? Putem vorbi despre o „narațiune mare” a orașului, a cartierului, dar și despre o „narațiune mică” a fiecărui individ în locuința sa? Cele două coexistă? Sunt în armonie? Nu sunt?
Arpad Zachi: Oricare ar fi casa aceea, sau apartamentul – folosim termenul de casă pentru ceea ce înseamnă locuința, gospodăria, – ea povestește ceva. Povestește despre cel care a locuit-o sau o locuiește. Casa capătă în timp o amprentă a locatarilor ei. Iar casa poate influența/ modela la rândul ei pe cei care o locuiesc. Ea dă seama despre niște opțiuni, despre niște frustrări, despre niște dorințe sau niște visuri. Noi am făcut, acum câțiva ani, în revista „Arhitext” un material despre locuințele generației tinere. Și am constatat că aceste case sunt foarte goale. Este suficient un pat, un raft, o masă, un scaun și, bineînțeles, un laptop. Și cam atât.
O reacție de opoziție față de casa părinților? Propunerea unei povești diferite, a propriei povești?
Arpad Zachi: Această opoziție – față de lumea, locul, spațiul părinților – există la fiecare generație și este firească. Generația mea făcea o astfel de opoziție punând pe perete un afiș cu Jimi Hendrix sau o copertă de disc. Adică a existat dintotdeauna asta, dar elementele de opoziție se strecurau cumva. Astăzi, purtătorul de poveste într-o casă este laptopul.
Sau, poate, dorința de a se limita la pat și laptop este o rezolvare pentru spațiul mic pe care îl oferă un apartament?
Arpad Zachi: Sigur că o astfel de apreciere de tip „mic” sau „mare” poate fi destul de impregnată de spiritul unei epoci sau a alteia. Și poate fi un șablon de gândire acesta, cum că apartamentele noastre ar fi mici. Eu am văzut apartamente la Paris, sau în Norvegia, țară bogată. Și apartamentele noastre nu sunt mai mici, pot spune că sunt mai mari. Incomparabil. Nu este adevărat că spațiile noastre sunt mici. Bun, acum nu vorbim despre vile. Dar în vile nu stau toți, nici la noi, nici la ei. E adevărat că pe ele le vedem. Le vedem în reviste de arhitectură, de lifestyle, le vedem peste tot. Dar ele reprezintă o câtime, iar restul stau în locuințe foarte economice.
Așadar poate fi foarte subiectiv sau chiar șablonard să spunem „economic”, sau „mic”, sau „mare”. De aceea avem niște norme în ceea ce privește suprafețe minime pentru o persoană, pentru o cameră, pentru o locuință?
Arpad Zachi: Există niște norme, ele sunt niște valori medii. În România nu stăm rău nici la acest capitol, nici măcar la țară. O să descriu niște locuințe pe care le-am văzut în Japonia. Mai întâi am văzut niște proiecte și am zis că este o întâmplare, apoi am avut și confirmarea unui astfel de mod de viață. Oameni din clasa medie – intelectuali, să zicem –, oameni care lucrează în companii de vârf au apartamente care se reduc la patru-cinci-șase metri pătrați, nu sunt nici măcar niște garsoniere de la noi. Aceste încăperi se înșiră de-a lungul unei cursive, care are la un capăt grupuri sanitare și un spațiu comun pentru gătit și luat masa. Camera conține un pat, o masă și un dulap. De multe ori îi vezi stând cu laptopul în spațiul cursivei unde lucrează, apoi intră în acel mic apartament să doarmă, la asta s-a redus spațiul lor privat. Deci suprafețele sunt absolut minimale.
Deci operăm cu o prejudecată dacă spunem că multe dintre apartamentele noastre sunt mici. Și, totuși, cei care locuiesc în aceste apartamente mai sparg câțiva pereți pentru a obține spații mai largi. Apoi, mai vin și astfel de momente, când casa trebuie să răspundă unor exigențe: grădinița on-line în sufragerie, ora de matematică prin Skype în dormitorul copiilor, ședința prin Google meet în dormitorul părinților și biroul în bucătărie. Cum ne descurcăm?
Arpad Zachi: Cum ne descurcăm?! Erau familii la țară, nu cu mult timp în urmă, care trăiau într-o cameră. Trei generații, părinții, copiii și bunicii. Opt copii, de exemplu, așa cum îmi amintesc eu un caz. Copii care au crescut foarte sănătos și la minte și la trup. Cele mai frumoase petreceri erau la ei în grădină. Oamenii aceia se simțeau bine împreună, erau împăcați cu ei înșiși, totul era firesc și normal. Așa că… chestia asta cu numărul de metri pătrați și de centimetri pătrați nu mai e așa de importantă. Locuința este o oglindă a individului, a ceea ce el vrea, a lucrurilor de care are nevoie sau la care aspiră. Problema aici e: la ce te raportezi. Noi nu trebuie să uităm că suntem o civilizație rurală, că avem o cultură rurală. Nu în sens peiorativ, ci doar în sensul că ea e diferită de cea urbană. Cu excepția Ardealului, orașele românești au o dominantă rurală. De care n-ar trebui să ne fie rușine. Bucureștiul este o aglomerație de sate, de aceea el se și numea Bucureștii. Și, dacă ești foarte atent, încă mai poți să vezi mărcile acestei aglutinări. Satele aveau niște funcții, felul cum erau amplasate gospodăriile avea un rol. Asta înseamnă că avem un alt mod de a trăi lucrurile. Și trebuie să ne-o asumăm. Pentru că nu există un mod mai bun și altul mai rău.
Dar nu prea avem Poiana lui Iocan. Unde este acel spațiu public în oraș? Acel spațiu care să aibă funcții de socializare, de extindere a spațiului individual, un fel de înstăpânire a locului de către oameni?
Arpad Zachi: Sunt multe lucruri pe care le putem discuta. Sunt multe unghiuri din care putem privi aceste lucruri. Pentru că, dacă ne întoarcem mereu și spunem că un lucru sau altul nu este bun, nu putem ajunge nicăieri. Pentru fiecare din noi, atunci când discutăm aceste lucruri, devine importantă discuția despre individ, despre nevoile individuale. Dar este necesară discuția la nivel de model de civilizație. Un model de civilizație care nu este urban, ci rural, și chiar rural de mai multe tipuri, nu este un model urban cu astfel de dimensiuni contractuale. La noi a fost mereu importantă familia, apropos de comunitate. Problema este că familia nu mai este ce a fost. Iar lucrurile, totuși, se mișcă și în ceea ce înseamnă spațiul public. De exemplu, există o preocupare pentru instalații ca mod de tratare a spațiului urban. Mă gândesc la Street Delivery. Este încă la început, la noi, o astfel de preocupare. Dar, în timp, mai lung sau mai scurt, va avea efect. Un alt aspect: un număr recent al revistei noastre a avut ca temă „restaurante, cafenele, baruri”. Am zis că este o temă practică foarte uzitată și, spre surprinderea noastră, am constatat că partea de creativitate a arhitecților și-a găsit un refugiu în zona asta. Probabil că este o zonă mult mai interesantă decât cea a locuințelor.
Cum a fost Trienala de arhitectură și ce fel de propuneri au venit pentru tema „Acasă. oriunde/nicăieri”?
Arpad Zachi: Noi ne-am ocupat de acest „acasă” din mai multe perspective: antropologică, filosofică, sociologică, mediatică. Am încercat foarte multe interpretări a ceea ce înseamnă „acasă”. În afară de arhitectura Europei Centrale, de care ne ocupăm cu predilecție, am fost curios să văd ce se întâmplă în întreaga lume în ultimii ani. Și am constatat că există preocupări către o raportare critică la tot ceea ce înseamnă contextul cultural local. Din păcate, proiectele primite din Europa Centrală și de Est au fost cam puține, având în vedere generalitatea temei. Asta a fost surprinzător pentru noi. În încercarea de a găsi o interpretare pentru asta, nu putem să pierdem din vedere că arhitecții simt această presiune a gustului și a cererii contemporane, că sunt nevoiți să răspundă acestei globalizări a unui mod de viață. În proiectele primite de la arhitecții din alte zone simțeai că ele vin de pe un anumit continent, dintr-o anumită cultură. Cu proiectele venite din Est și din Centru era greu să îți dai seama dacă sunt din România sau Austria, din Bulgaria sau Ungaria etc. Noi încercăm să ne aliniem, iar alinierea este la globalizare. Și la consumerism, din păcate.
Și nu arhitectura este cea care mediază între mediu și individ? Propunând o rezolvare filosofică?
Arpad Zachi: Arhitectura poate să medieze din ce în ce mai puțin. Există această presiune a industriilor, a dezvoltării, a globalizării, a pieței. „Arhitectura” se pare că încearcă să își găsească refugiul în altă parte și alte tipuri de programe. Acolo unde criteriile economice și financiare sunt mai puțin presante. Un exemplu surprinzător, chiar și pentru noi, a fost să (re)găsim un astfel de spațiu de creativitate arhitecturală la proiectele de restaurante, cafenele și baruri – tema abordată de revista Arhitext în primul său număr de anul acesta. n
Arpad Zachi este arhitect,
conferențiar la Universitatea de
Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”,
Este redactor-șef al revistei „Arhitext” și
director al Trienalei Bucharest East Centric Architecture.
- Dan Coman despre spectacolul „La câțiva oameni distanță…” - 27 decembrie 2024
- Colecția Pantazi. Noile voci ale literaturii - 17 decembrie 2024
- Povestea care unește istoria recentă a Germaniei cu istoria recentă a României - 16 decembrie 2024
Pingback: „Casă” sau „Acasă”? Evoluții ale spațiului domestic – Cultura