Beneficiul public adus de Alexandra Tănăsescu de la publicația Cultura la dubă este fără îndoială imens. În lipsa demersurilor jurnalistei, imaginea reală a Ministerului Culturii și consecințele atitudinii cultivate de instituție ar fi rămas în continuare nevăzute.
Recentul episod în care jurnalista de la Cultura la dubă a fost ținta intimidărilor și a amenințărilor cu acțiuni în instanță proferate de Lidia Chiran, reprezentanta Ministerul Culturii, nu este un episod izolat. El vine după intervențiile jignitoare ale ministrului la adresa participanților la consultarea publică din decembrie și după insultele adresate participanților la protestul de la TNB din februarie.
Între timp, împotriva ministrului au fost petiții, cereri de demisie și chiar o moțiune în Parlamentul României. Iar ultimul triumf al Ministerului condus de András Demeter este că a reușit să declanșeze o alertă europeană de încălcare a libertății presei.
Spectrul SLAPP în atitudinea defensiv-ofensivă a Ministerului Culturii
Intrarea în scenă a avocatei Lidia Chiran accentuează și mai mult imaginea conflictuală a instituției. Ca reacție la investigația Cultura la dubă privind condițiile în care sunt depozitate bunurile de patrimoniu la Muzeul Național George Enescu, Lidia Chiran a sunat-o pe jurnalistă și a amenințat-o cu plângerea penală. Iar această discuție telefonică, ulterior distribuită în spațiul public de Alexandra Tănăsescu, are mărcile unei acțiuni de intimidare și de hărțuire juridică, apropiindu-se sensibil de demersurile de tip SLAPP (Strategic Lawsuit Against Public Participation). În acest tip de acțiuni, scopul nu este neapărat câștigarea unui proces împotriva presei – în cazul de față, cel mai probabil nici măcar intentarea unui proces –, ci reducerea la tăcere a criticilor prin intimidarea jurnaliștilor și prin determinarea autocenzurii.
Tacticile de hărțuire de tip SLAPP au o rețetă clasică, cu mai multe elemente, două dintre ele fiind prezente destul de evident în episodul Ministerul Culturii – Alexandra Tănăsescu.
Unu: disproporția resurselor. Pe de o parte avem Ministerul Culturii, o instituție de stat cu un aparat administrativ masiv și cu bugete pentru consultanță juridică. Doar pentru Lidia Chiran – și nu este singurul avocat contractat de Minister – au fost plătite în această perioadă, ianuarie și februarie, peste 6.000 de euro. Pe de altă parte, avem un jurnalist de la o publicație culturală de nișă. Această asimetrie este în sine o armă: o instituție are și timp și bani pentru un atac în instanță, în timp ce un jurnalist independent și-ar finanța apărarea din propriul buzunar și din timpul dedicat activității cotidiene.
Doi: lipsa fundamentului juridic. Substratul juridic al intervenției avocatei Lidia Chiran este aproape inexistent. „Nu ați avut acceptul nostru să dați în presă acele lucruri” este un non-sens. „Avertizorii de integritatea trebuie să fie publici” este o afirmație complet falsă, dar și improprie pentru că discuția era despre sursele jurnaliștilor, altă categorie protejată. „Aveați obligația să vă informați din trei surse” este o confuzie între normativitatea legală și cea deontologică.
Aceste tactici sunt periculoase pentru o relație sănătoasă între stat și corpusul social. Ministerul Culturii nu le-a inventat azi, doar le-a conservat nepermis de mult în raport cu evoluția societății, rămânând printre ultimele bastioane ale promotorilor unor astfel de comportamente.
Ele generează stres, consumă resurse emoționale și forțează jurnaliștii să intre într-o defensivă permanentă. Iar marele beneficiu în folosirea lor este că presa ajunge să evite subiectele sensibile legate de Ministerul Culturii, pentru că presa culturală este cea mai vulnerabilă dintre toate tipurile de presă.
Ambiguitatea calculată, un alt deserviciu pe care Ministerul Culturii și-l face singur
Situația total și voit echivocă – cea în care avocata Lidia Chiran spune clar și răspicat în timpul amenințărilor că este reprezentantul legal al ministerului, iar ministerul scrie negru pe alb în comunicatul de după că avocata nu avea mandat de reprezentare – este o situație de manual pentru definirea comportamentului duplicitar și a echivocului pe care Ministerul Culturii le produce, pe banii cetățenilor, pentru cetățeni.
„Referitor la activitatea doamnei avocat Lidia Chiran, aceasta nu a avut mandat de reprezentare din partea Ministerului Culturii. Domnia sa a fost convocată de către conducerea Muzeului Național George Enescu pentru acordarea de consultanță, în baza unui contract de asistență juridică încheiat cu muzeul”
Pe platforma de achiziții publice, Lidia Chiran nu are un contract cu Muzeul Național George Enescu. Și nici nu face afirmația că ar reprezenta această instituție. Are, în schimb, cu Ministerul Culturii. Și în ianuarie și în februarie, fiecare dintre ele cu 3.200 de euro. Și anunță chiar insistent că reprezintă ministerul.
În licitațiile publice din România (SICAP / SEAP) codul „79100000-5 – Servicii juridice” înseamnă consultanță, asistență, reprezentare în instanțe, redactare contracte, opinii legale, apărare în procese etc., iar în practică un contract reprezintă în sine un mandat pentru toate activitățile definite în el. Dacă nu avea acel mandat de reprezentare – și e foarte probabil să fi fost necesar, pentru că e greu de presupus că un contract poate să prevadă activități de tip „servicii de apelare a jurnaliștilor, de intimidare și de amenințare a lor” – ministerul ar fi trebuit să anunțe deja că se adresează instanței împotriva avocatei Lidia Chiran pentru extinderea sau impropria utilizarea a rolului. N-a făcut-o.
În plus, dacă tot a încercat să plaseze responsabilitatea în sarcina Muzeului Național George Enescu, nu le-a cerut subordonaților de acolo să se alinieze narativei și să publice un contract de servicii juridice cu Lidia Chiran, o împuternicire avocațială și un referat de necesitate privind achiziția acestui serviciu.
Pentru că pretenția de a îngropa rapid, aruncând formularea „nu avea mandat de reprezentare”, un scandal care a atras atenția opiniei publice, a solidarizat întreaga presă alături de Alexandra Tănăsescu și a ajuns în atenția organismelor internaționale este o nouă insultă la adresa societății și un alt pas în escaladare a conflictului.
- Ada Hausvater, final de mandat la Timișoara, înainte de startul la București - 4 aprilie 2026
- Cum a reușit Ministerul Culturii să declanșeze o alertă europeană de încălcare a libertății presei și cum escaladează sistematic un conflict cu spațiul public românesc - 9 martie 2026
- Conflictul dintre Ministerul Culturii și comunitatea culturală nu mai poate fi ignorat - 6 februarie 2026