Decalogul strategului de succes

– mic îndrumar inspirat din maeștri ai artei strategice –

Motto: „Strategia este dificil de înțeles și încă și mai dificil de realizat”. (Colin Gray[1])

Cuvânt introductiv

Într-o lume în continuă schimbare, care impune practica deciziei în condiții de incertitudine, gândirea strategică devine crucială, iar strategia un instrument de nădejde. Dar cum cultivăm această capacitate de a gândi strategic în exercițiul guvernării statului, atunci când totul pare să invalideze, rând pe rând, certitudinile pe care le construim cu atâta efort?

Răspunsul nu vine dintr-o rețetă universală, ci dintr-o schimbare de paradigmă. Se resimte tot mai acut nevoia de a dezvolta acea „gândire strategică de tip nou”[2] integratoare, care să răspundă provocărilor actuale și să asigure atât coerența decizională, cât și avantaj strategic pe termen lung. Gândirea strategică trebuie înțeleasă în sens larg, ca exercițiu al guvernării – o concepție coerentă privind utilizarea tuturor resurselor statului pentru atingerea unor obiective politice pe termen lung.

Paradoxal, calea către această gândire nouă trece prin reîntoarcerea la fundamentele strategiei – acele principii atemporale care au stat la baza gândirii strategice de-a lungul mileniilor. Aceasta nu este o contradicție în termeni, ci o necesitate de a recupera înțelepciunea strategiei și de a o reinterpreta prin prisma realităților actuale – interconectivitate, volatilitate crescută, incertitudine, multiplicarea actorilor strategici, accelerarea schimbării tehnologice.  Tocmai prin această revenire la fundamente, strategia își poate recăpăta rolul central în exercițiul guvernării statului și în articularea coerentă a politicilor de securitate națională, expresie a maturității politice a unui stat.

Pornind de la convingerea că din secole de teorie și practică strategică pot fi extrase postulate cu valoare explicativă și normativă durabilă, seria de eseuri reunite sub titlul „Decalogul Strategului de Succes” își propune să exploreze zece postulate postulate, care să ghideze gândirea strategică fără a o simplifica în mod distorsionant și care să fie suficient de robuste pentru a rezista transferului dintr-un context în altul fără a-și pierde substanța.

Logica acestora nu este arbitrară, ci curge progresiv. Fiecare articol se va concentra pe o astfel de lecție adusă de maeștrii strategiei  – teoreticieni și practicieni ai statecraft-ului –, conturând un set de bune practici utile pentru cei care poartă responsabilitatea deciziilor strategice în exercițiul puterii. Fiecare postulat va deschide o fereastră către o dimensiune esențială a gândirii strategice: relația dintre politică și strategie, importanța adversarului, rolul mediului strategic, natura deciziei și a alegerii, limitele raționalității, tensiunea dintre teorie și practică, prioritatea eficacității asupra eficienței, distincția între strategie și management de criză, necesitatea pragmatismului, imperativul flexibilității.

Cele zece postulate ale Decalogului Strategului de Succes nu pretind exhaustivitate și nici infailibilitate. În pofida numelui, cele zece postulate propuse în această serie nu sunt principii ale unei strategii „de succes”. Nu există o formulă pentru o strategie de succes, așa cum nu există nici o teorie universală a strategiei. Așa cum subliniază și Sir Lawrence Freedman[3], ideea maestrului strateg este un mit[4]. Mai mult, este dificil chiar să fii un bun strateg, iar istoria este plină de învățăminte. 

Arta strategiei nu poate fi însușită din cărți, din teorie, căci strategia reprezintă un proces care poate fi doar trăit, practicat. Un strateg nu se formează în sala de curs, ci în sălile de criză, în momentele de decizie sub presiune, în confruntarea cu adversari reali care nu respectă modelele teoretice, în gestionarea incertitudinii autentice unde nu există răspunsuri la finalul manualului. Adevarata măiestrie în strategie vine doar din experiență și din lecții învatate. De altfel, strategia este, în esență, un proces continuu de învățare și adaptare. Teoria strategică este, în fond, experiența altora, distilată și sistematizată.

Istoria este plină de lecții de „triumf și eșec strategic”[5], iar fiecare din aceste lecții comprimate în următoarele zece postulatele se poate dovedi un ghid esențial pentru care se află în fața provocării de a formula și implementa strategii de securitate într-un context dominat de „paradoxul certitudinii imposibile”. Sunt, în esență, lecții distilate din experiența altora – teoreticieni care au reflectat profund asupra naturii strategiei, practicieni care au gestionat momente critice ale istoriei, analiști care au studiat succese și eșecuri.

Decalogul Strategului de Succes trebuie înțeles, așadar, ca un model normativ, nu ca un manual de instrucțiuni. Strategia, prin însăși natura sa, se sustrage standardizării rigide. Postulatele nu oferă soluții gata făcute, ci repere conceptuale care orientează gândirea strategică, fără a o constrânge excesiv. Nu înlocuiesc experiența proprie. Ele funcționează ca principii directoare pentru a ghida procesul decizional, nu ca adevăr definitiv, ci ca invitație la reflecție critică asupra artei – mereu imperfecte – a strategiei.

Convingerea care animă această serie este că teoria riguroasă și practica înțeleaptă nu sunt rivale, ci partenere — că strategul fără teorie este orb în fața complexității și că teoreticianul fără simț al practicii rămâne captiv propriilor abstracțiuni. Decalogul este o invitație la dialogul dintre aceste două vocații ale gândirii strategice — un dialog pe care cele mai luminoase minți ale tradiției strategice l-au cultivat cu consecvență și pe care provocările lumii contemporane îl fac mai necesar ca oricând.

Strategia: un concept problematic

Strategia este un cuvânt puternic, pentru un subiect deopotrivă
prost definit și suspect, asemeni unui îndemn la luptă (Edward N. Luttwak[6]).

Totul este strategic sau de importanță strategică astăzi: obiective și decizii, parteneriate, management, analiza și tot așa mai departe. Oricine are nevoie de o strategie, căci strategia există acum în tot și în toate, de la război, la politică, afaceri și în toate contextele vieții sociale, de la nivelul statal, la cel organizațional (instituții sau corporații), până la cel individal (problemele de zi cu zi). Și totuși, deși vorbim cu toții despre strategie, este dificil să explicăm în termeni simpli, ce este strategia.

Tocmai din pricina ubicuității termenului, a multiplelor uzuri și abuzuri ale strategiei – după cum sublinia Edward N. Luttwak – unul dintre cei mai reputați strategi ai vremurilor noastre[7], – strategia capătă semnificații diferite și este deseori înțeleasă greșit, fiind derobată de sensul ei primar inerent circumscris conceptului de război și artei militare. Strategia nu mai însă este de mult apanajul exclusiv al militarilor, iar această evoluție a termenului a diluat și chiar golit de conținut strategia, aducând cu sine confuzie și lipsă de rigoare terminologică. Această confuzie terminologică a survenit și pe fondul evoluției termenului de la strategie militară (apanajul câmpului de luptă) la cel de strategie națională (apanajul politicii), având conotația de coordonare a puterii pentru îndeplinirea obiectivelor naționale.

Nu există o definiție general acceptată a conceptului de strategie, care să descrie domeniul și să îi stabilească limitele clare, dar întotdeauna, în sfere distincte – militară, politică, de afaceri etc. – a existat un grad de convergență în jurul ideii că practica optimă, în materie de strategie, ar viza elaborarea unor scenarii obligatorii privind ghidarea unei situații în evoluție către scopul dorit.

Din această perspectivă, paradigma scopuri-mijloace-metode propusă de Arthur F. Lykke Jr.[8] își poate dovedi utilitatea. Pornind de la acest model tripartit, procesul strategic poate fi definit formulând răspunsuri la trei mari întrebări esențiale:  (1) care sunt scopurile (obiectivele) urmărite? (2) care sunt mijloacele la dispoziție ce pot fi mobilizate pentru atingerea acestor obiective? și (3) care sunt modalitățile prin care instrumentele avute la dispoziție pot fi utilizate în vederea atingerii obiectivelor identificate la primul punct? Strategia este astfel deconstruită în „scopuri” (obiective – O), „mijloace” (instrumente ale puterii naționale) – M și „moduri” (direcții de acțiune) – m. Obiectivele sunt obținute folosind mijloacele în moduri adecvate, iar strategia surprinde procesul care presupune păstrarea unui echilibru între scopuri, căi și mijloace, definiție care poate fi exprimată prin relația: Strategie = O + M + m.

Și totuși, ce este strategia?

Apărut și dezvoltat mai întâi în domeniul militar, conceptul de „strategie” a migrat rapid spre cele mai diverse domenii, lărgindu-și în timp sfera de cuprindere, de la strategia militară la Marea Strategie. Această evoluție semantică nu este liniară și nici lipsită de tensiuni interne, iar definițiile propuse de-a lungul timpului reflectă tocmai dificultatea de a surprinde într-o formulare unitară un concept a cărui complexitate crește pe măsură ce câmpul său de aplicare se extinde.

Martin van Creveld (2015) – unul dintre cei mai renumiți istorici militari israelieni – ridică problema existenței strategiei înainte de 1800, considerând că introducerea conceptului modern de strategie s-a realizat prin contribuțiile generalului-maior prusac Carl von Clausewitz[9], „cel mai mare gânditor al strategiei care a trăit vreodată”[10]. Într-adevăr, majoritatea specialiștilor în istoria gândirii strategice îi atribuie lui Clausewitz meritul de fondator al gândirii strategice moderne, prin formularea unei teorii generale a războiului și a strategiei, superioară în fața teoriilor tuturor rivalilor săi.

Deoarece sensul primar al strategiei este inerent circumscris conceptului de război, orice dezbatere despre strategie trebuie să înceapă de la sfera militară. Așadar, „strategia, fiind «folosirea luptei în scopul războiului» trebuie să fixeze acțiunii militare un obiectiv care să corespundă scopului”[11]. Rolul strategiei devine acela de a direcționa războiul pentru urmărirea scopurilor politice, fiind plasată la nivelul conducerii operative a forțelor armate, distinct de tactică, dar subordonată politicii.

Contribuția decisivă pe linia definirii conceptului în accepțiunea sa modernă îi revine lui Basil Liddell Hart, pentru care strategia constituie „arta repartiției și a folosirii mijloacelor militare pentru înfăptuirea scopurilor politicii”[12].

Apariția armelor nucleare a produs o ruptură epistemică în gândirea strategică, smulgând-o definitiv de sub apanajul exclusiv al domeniului militar și deschizând spațiul pentru ascensiunea unei noi categorii de gânditori strategici — analiști civili, economiști, matematicieni și filozofi politici — care au adus în studiile strategice instrumente analitice inedite: teoria jocurilor, analiza deciziei în condiții de incertitudine, modelarea comportamentului rațional și teoria descurajării.

Contribuțiile acestei generații remarcabile de strategi civili – Henry Kissinger, Robert Osgood, Thomas Schelling, Bernard Brodie, Albert Wohlstetter, Herman Kahn – au transformat deceniile cinci și șase ale secolului XX în ceea ce posteritatea a numit, nu fără temei, epoca de aur a strategiei.

Privite în ansamblu, aceste contribuții au produs o transformare structurală a studiilor strategice: ele au mutat centrul de greutate al analizei dinspre planificarea operațională a câmpului de luptă înspre logica interacțiunii dintre adversari, în condiții de incertitudine și risc mutual. Strategia înceta să mai fie o artă a generalilor și devenea o artă a negocierii sau o artă de impunere a voinței asupra adversarului.

Această dialectică a voințelor nu se reduce însă la confruntarea militară propriu-zisă, ci se extinde progresiv pentru a cuprinde întreaga gamă a instrumentelor de putere de care dispune un stat. Robert Osgood sintetizează această extindere atunci când susține că strategia trebuie înțeleasă ca „planul general de utilizare a capacității de coerciție a armatei — în conjuncție cu instrumentele economice, diplomatice și psihologice ale puterii — pentru a sprijini cât mai eficient politica externă[13]„.  

Intrăm astfel pe teritoriul conceptual al Marii Strategii — grand strategy[14].

Grand Strategy include nu doar forța militară, ci și toate celelalte dimensiuni ale puterii naționale, precum economia, diplomația, cultura și influența globală. Marea Strategie nu se limitează la scopurile esențiale ale oricărui stat (supraviețuirea și bunăstarea), ea are de-a face cu o miză mult mai mare: locul și rolul pe care dorește să și-l asume un stat în arena internațională, reflectând nivelul de ambiție asumat de un stat în sistemul internațional.

Marea Strategie presupune așadar un demers proactiv. Ea nu e satisficientă[15], ci maximizatoare de valoare în alinierea resurselor în mod necesar limitate la obiective potențial nelimitate. În aceasta constă măreția marii strategii, aceasta este esența adjectivului mare atașat conceptului, care face diferența[16].

Această extindere conceptuală de la strategia militară la Marea Strategie nu dizolvă însă nucleul dur al conceptului — ci îl revelează cu și mai multă claritate. Dincolo de diversitatea definițiilor propuse de-a lungul timpului, dincolo de nuanțele paradigmatice și de diferențele de accent dintre tradiții intelectuale distincte, fiecare formulare convoacă, în felul său, o idee centrală pe care Gregory D. Foster o exprimă cu maximă economie conceptuală: „strategia este, în ultimă instanță, despre exercitarea eficientă a puterii”[17]. Aparent simplă până la trivialitate, această formulare are meritul rar de a surprinde esența care traversează toate nivelurile analizei strategice — de la conducerea operațiilor militare până la Marea Strategie — și toate tradițiile intelectuale examinate: strategia și puterea sunt concepte corelative, una nu poate fi gândită în absența celeilalte, iar adversarul este terțul lor comun — elementul care le pune în mișcare și le conferă sens.

Stabilirea sferei de cuprindere

Ubicuitatea conceptului de strategie, utilizat astăzi într-o varietate de domenii – de la afaceri și management, până la relații interpersonale – riscă să conducă la o diluare conceptuală care afectează înțelegerea sensului său profund. În consecință, o delimitare clară a domeniului de aplicare devine o condiție necesară.

De aceea, din perspectivă metodologică, este util să definim conținutul acestei noțiuni din perspectiva dihotomiei output–input, care generează două agende de cercetare diferite:  (1) strategia văzută ca un rezultat (al deciziei strategice), respectiv (2) strategia văzută ca un proces (care contribuie la decizia strategică). Prima abordare vede în strategie un rezultat al deciziilor. În cadrul acestei abordări se pune accent pe indicarea genului proxim și a diferenței specifice între conceptele de strategia militară – strategie, respectiv indicarea sferei de cuprindere dintre strategie, politica externă și politică (văzută ca activitatea de cârmuire a statului).Cea de-a doua abordare se concentrează asupra procesului în sine, interpretând strategia în contextul mai larg al proceselor decizionale.

Redusă la esența sa, strategia este despre păstrarea unui echilibru între obiective, resurse și mijloace în orientarea procesului decizional care asigură scopul esențial al statelor în sistemul internațional (securitatea). Din această perspectivă, îndrumarul de față rămâne deliberat ancorat într-o abordare securitară, interpretând strategia în cadrul mai larg al proceselor decizionale, analitice și acționale care compun ecosistemul de securitate națională. Strategia este analizată aici ca element central al statecraft-ului, fiind poziționată la intersecția dintre domeniile politic, militar, diplomatic și de intelligence. Această abordare reflectă viziunea contemporană conform căreia securitatea națională nu mai poate fi redusă exclusiv la dimensiunea militară, ci trebuie înțeleasă ca un construct multidimensional, rezultat al coordonării mai multor instrumente ale puterii naționale.

Astfel concepută, strategia devine o umbrelă conceptuală care acoperă nu un act singular de decizie, ci un proces continuu sau, mai precis, un sistem de procese interconectate, prin care puterea militară este corelată cu scopurile politice ale statului. Lawrence Freedman, profesor emerit la universitatea britanică King’s College, surprinde această dimensiune procesuală atunci când afirmă că strategia nu este un plan care precede acțiunea, ci un model care se construiește și se ajustează pe parcurs, sub presiunea interacțiunii cu realitatea și cu adversarul. Strategia devine, astfel, o umbrelă conceptuală care acoperă un întreg proces continuu sau, mai bine spus, un sistem de procese interconectate ce unesc puterea militară de scopurile politice ale statului. Acest proces surprinde mai multe etape.

Prima etapă constă în definirea rolului unei națiuni în sistemul internațional de state, pornind de la întrebările majore – de ce, cum și în ce scopuri își folosesc statele puterea națională?  Această etapă este strâns legată de identitatea strategică a statului, de percepția asupra amenințărilor și de poziționarea sa în raport cu ceilalți actori relevanți ai sistemului internațional. O a doua etapă vizează orientarea procesului decizional prin identificarea și ierarhizarea obiectivelor naționale de securitate, pe fiecare dintre componentele politicilor sectoriale subsecvente politicii de securitate națională. Aici se manifestă în mod pregnant dimensiunea politică a strategiei, întrucât stabilirea obiectivelor este un act eminamente politic, care reflectă prioritățile interne, constrângerile externe și o anumită viziune asupra interesului național. În sfârșit, a treia etapă urmărește angrenarea mijloacelor aflate la dispoziția statului – militare, diplomatice, economice, informaționale – în vederea atingerii obiectivelor stabilite. Aceasta este etapa în care strategia se confruntă cel mai direct cu realitatea constrângerilor materiale, instituționale și politice.

Sfera de cuprindere a strategiei se confundă, astfel, cu cea a politicii de securitate națională având ca scop apărarea și promovarea intereselor naționale. Este cadrul în care strategia își găsește sensul și scopul final: asigurarea securității naționale. În ecosistemul de securitate națională, strategia devine, astfel, recursul la toate mijloacele reale sau potențiale, aflate la dispoziția unui stat, în scopul asigurării securității. Sintagma ecosistem de securitate națională înglobează interacțiunea dintre oamenii și instituțiile care își aduc contribuția la îndeplinirea scopului esențial al statelor în sistemul internațional (securitatea), pe cele trei niveluri:  cunoaștere (intelligence), puterea de convingere (diplomația) și puterea militară.  

Arhitecții strategiei în epoca contemporană: ecosistem decizional complex

Odată clarificată sfera de cuprindere a strategiei, se impune o întrebare esențială: cine sunt, de fapt, arhitecții strategiei – cei care stau în spatele fundamentării unei decizii strategice de securitate națională? Cu alte cuvinte, cine concepe, modelează și orientează acele decizii strategice care dau formă politicilor de securitate națională? Răspunsul nu este nici simplu, nici univoc, deoarece strategia nu este produsul unui singur actor, ci rezultatul unui proces instituționalizat.

Dificultățile de identificare a unui termen cuprinzător derivă, mai întâi, din confuzia terminologică a conceptului de strategie, având la bază considerarea puterii militare ca singura sursă a puterii naționale. Pentru că strategia a apărut, inițial, în sfera militară, fiind văzută ca un plan conceput pentru a câștiga războiul, în trecut acest rol aparținea conducătorului militar (om de stat și comandant în același timp, responsabil atât de formularea, cât și de punerea în practică a strategiei).

În imaginarul popular persistă figura „marelui strateg”, liderul vizionar care, printr-un act de geniu individual, trasează direcția strategică a statului. Istoria oferă și exemple:  Pericle, Alexandru cel Mare, Gaius Iulius Cezar sau Napoleon Bonaparte. Lawrence Freedman avertizează însă că această imagine este, în mare măsură, un mit: strategia reală este rareori rezultatul unei minți singulare, ci mai degrabă al unui proces fragmentat și adesea contradictoriu. Mai mult, această unitate a funcțiilor strategice avea avantaje evidente: coerența deplină între scopuri și mijloace, rapiditatea deciziei, dar presupunea și limite severe: concentrarea excesivă a puterii, vulnerabilitatea la erorile de judecată.

Odată cu emanciparea strategiei de sub incidența spectrului militar, aceste două funcții s-au separat gradual, stabilirea obiectivelor revenind componentei decizionale (politicului),  iar punerea în practică a strategiei căzând în sarcina aparatului militar.  Această separare a funcțiilor strategice reflectă o instituționalizare a gândirii strategice moderne, în care componentele politice și militare își asumă roluri complementare, dar distincte. Astfel, formularea obiectivelor strategice este asumată de factorii decizionali din sfera politicului – în timp ce implementarea strategiilor, respectiv alegerea și aplicarea mijloacelor concrete pentru atingerea acestor obiective, cade în responsabilitatea militarilor.

Dar realitatea contemporană este și mai complexă decât această simplă dihotomie civil-militar. Astăzi, arhitectura strategică este rezultatul unui ecosistem decizional, în care intervin multiple categorii de actori, fiecare cu roluri și responsabilități specifice: decidenții politici, instituțiile responsabile de formularea politicilor publice în domeniul apărării, afacerilor externe și securității, aparatul militar, diplomatic și de intelligence. Într-un sens mai larg, arhitecții strategiei includ și comunitatea intelectuală – universități, think tank-uri, autori și teoreticieni ai strategiei –, care contribuie la formarea cadrului conceptual în care sunt gândite și interpretate problemele de securitate. Deși influența lor este indirectă și adesea greu de măsurat, ideile produse în acest spațiu modelează presupozițiile care stau la baza deciziilor strategice.

Prin urmare, arhitectura strategiei este policentrică, rezultatul interacțiunii dintre decizie politică, expertiză tehnică și reflecție teoretică. Tocmai această combinație explică de ce strategia nu este, în practică, un produs finit și deliberat, ci un proces continuu sau, mai precis, un sistem de procese interconectate — niciodată pe deplin încheiate — de negociere permanentă între ceea ce un stat vrea, ceea ce poate și ceea ce mediul internațional îi permite.

În paginile care urmează, vom reveni în mod constant la această sferă de cuprindere: la ecuația fundamentală dintre obiective, resurse și mijloace care structurează orice calcul strategic; la procesele decizionale din ecosistemul securității naționale și la actorii care le animă; la traseul care conduce, pas cu pas, de la definirea rolului internațional asumat de un stat până la angrenarea concretă a mijloacelor prin care acel rol este susținut, apărat și, atunci când împrejurările o cer, redefinit.

Referințe bibliografice

• Allison, Graham, și Philip Zelikow. Esența deciziei. O explicație a crizei rachetelor din Cuba. Iași: Polirom, 2010.
• Baylis, John, și James J. Wirtz, eds. Strategy in the Contemporary World: An Introduction to Strategic Studies. 6th ed. Oxford: Oxford University Press, 2016.
• Clausewitz, Carl von. Despre Război. Traducere de Mihail Popescu și Horia Șerbănescu. București: Antet, 2006.
• Foster, Gregory D. “A Conceptual Foundation for a Theory of Strategy.” The Washington Quarterly 13, no. 1 (1990): 43.
• Gray, Colin S. Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în istoria strategică. Iași: Polirom, 2010.
• Gray, Colin S. The Strategy Bridge: Theory for Practice. Oxford: Oxford University Press, 2010.
• Liddell Hart, Basil H. Strategy. New York: Frederick A. Praeger, 1954.
• Lykke Jr., Arthur F. „Defining Military Strategy.” Military Review, 1989.
• Maior, George Cristian. Incertitudine strategică: Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI. București: Editura Rao, 2014.
• Maior, George Cristian. Superpolitica: Triumf și eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale. București: RAO, 2024.
• Moise, Iulia. Marea strategie – Arta de a crea putere. Dezbateri curente privind marea strategie americană. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană, 2024.

Iulia MOISE (BĂDĂLUŢĂ) este doctor în Ştiinţe Politice-Relaţii Internaţionale şi cadru asociat la Şcoala Doctorală din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București (SNSPA).

Note:

[1] Supranumit „strategul strategilor”, Colin S. Gray (1932–2020) a fost unul dintre cei mai influenți gânditori din domeniul studiilor strategice, recunoscut pentru contribuția semnificativă asupra gândirii strategice moderne. Gray a avut o carieră academică impresionantă, fiind profesor de studii strategice la University of Reading și la University of Durham în Marea Britanie. Contribuția lui Gray la înțelegerea dinamicii războiului modern și a complexității strategiilor militare este fundamentală, lucrările sale – Modern Strategy (1999), Strategy for Chaos: Revolutions in Military Affairs and the Evidence of History (2002), The Strategy Bridge: Theory for Practice (2010), precum și volumul War, Peace and International Relations (2007), tradus în limba română sub titlul Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în istoria strategică (Iași: Polirom, 2010) – fiind studiate la nivel global. În studiile sale, Gray a subliniat importanța istoriei și a contextului cultural în dezvoltarea strategiilor, abordând războiul nu doar ca un fenomen militar, ci și ca un instrument politic esențial. A influențat profund formarea noii generații de analiști militari și de politică externă, iar expertiza sa a fost solicitată și apreciată de guvernele Statelor Unite și ale Marii Britanii în calitate de consultant în probleme de apărare și strategie.

[2] George Cristian Maior, Incertitudine strategică: Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI (București: Editura Rao, 2014).

[3] Profesor emerit la prestigioasa Universitate King’s College din Londra, din 1982, membru al Academiei Britanice și înnobilat în 1996, Sir Lawrence Freedman este una dintre cele mai autoritare voci în domeniul studiilor de strategie și securitate internațională, cu o influență considerabilă asupra teoriei și practicii strategice contemporane. A scris extensiv despre război, politică externă și conflicte internaționale, lucrările sale fiind apreciate atât în cercurile academice, cât și în rândul liderilor politici și ai strategiilor militari. Cartea sa emblematică, Strategia. O istorie completă, reprezintă o analiză exhaustivă a evoluției strategiei, de la originile sale până la formele moderne, fiind considerată una dintre cele mai complete și cuprinzătoare lucrări despre acest subiect.

[4] Lawrence Freedman, Strategia. O istorie completă (București: Editura Litera, 2018), 333.

[5] George Cristian Maior, Superpolitica: Triumf și eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale (București: RAO, 2024).

[6] Edward N. Luttwak, Strategia: logica războiului și a păcii (Timișoara: Editura Universității de Vest, 2020), 23.

[7] Edward N. Luttwak, de origine română și născut în 1942 la Arad, este unul dintre cei mai respectați cercetători și practicieni ai strategiei din contemporaneitate. Așa cum mărturisește chiar autorul, „strategia a fost dintotdeauna ocupația, dar și pasiunea sa”. De-a lungul carierei sale, Luttwak a fost consultant pentru ministrul apărării al Statelor Unite ale Americii și a activat în cadrul Departamentului de Stat, precum și în diverse organizații internaționale, având o influență considerabilă asupra politicilor de apărare și strategiilor militare. Dacă despre Carl von Clausewitz se poate spune că a formulat prima teorie generală despre război, lucrarea lui Luttwak „Strategia: logica războiului și a păcii” este considerată cea mai semnificativă încercare de a elabora o teorie generală despre strategie, fiind apreciată pentru profunzimea și originalitatea abordării sale. (citește în CULTURA: Despre Grand Strategy. Interviu cu Edward Luttwak)

[8] Arthur F. Lykke Jr., „Defining Military Strategy,” Military Review (1989).

[9] Supranumit „părintele strategiei moderne”, Carl von Clausewitz (1780–1831) rămâne una dintre figurile tutelare ale gândirii strategice universale, a cărui operă monumentală Despre război (1832) continuă să structureze, la aproape două secole de la publicare, înțelegerea contemporană a războiului și a relației sale cu politica. Contribuția sa fundamentală constă în formularea unei teorii holistice a conflictului armat, în care războiul nu este redus la o problemă de tehnică militară, ci conceput ca un act eminamente politic. Prin concepte precum Wechselwirkung (acțiunea reciprocă), Nebel des Krieges (ceața războiului) și Friktion (fricțiunea care separă planul ideal de execuția reală), Clausewitz a oferit gândirii strategice un vocabular conceptual de o profunzime și o rezistență istorică remarcabile.

[10] Edward N. Luttwak, Strategia: Logica războiului și a păcii (București: Editura Rao, 2020), 343.

[11] Carl von Clausewitz, Despre război (București: Editura Antet, 2006), 72.

[12] Basil H. Liddell Hart, Strategy (New York: Frederick A. Praeger, 1954), 335.

[13] Robert E. Osgood, Limited War Revisited (Boulder, CO: Westview Press, 1979), 4.

[14] Conceptul s-a cristalizat în gândirea strategică britanică interbelică — prin contribuția fondatoare a lui Basil H. Liddell Hart, care a fost primul care a teoretizat sistematic articularea superioară a tuturor instrumentelor puterii naționale într-o viziune politică coerentă — și dezvoltat ulterior preponderent în mediul academic american, prin contribuțiile lui Edward Mead Earle, Paul Kennedy, John Lewis Gaddis, Hal Brands și Edward N. Luttwak.

[15] Termen compus în engleză pentru „suficient de satisfăcător”/„suficient de bun” (n.red.).

[16] Iulia Moise, Marea strategie – Arta de a crea putere. Dezbateri curente privind marea strategie americană (Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană, 2024)

[17] Gregory D. Foster, „A Conceptual Foundation for a Theory of Strategy,” The Washington Quarterly 13, nr. 1 (1990): 43.

citește și:

Despre viitorul supremației americane

Apariție editorială: „Marea Strategie – arta de a crea putere. Dezbateri curente privind Marea Strategie americană” de Iulia Moise Cartea de față aduce cu sine o perspectivă particulară în spațiul autohton în ceea ce privește explicarea comportamentului strategic al statelor pe scena internațională, printr-o abordare la confluența domeniului relații internaționale cu cel al studiilor strategice … Continuă lectura »

• Despre
• Ultimele Postari

Iulia Moise

Iulia MOISE (BĂDĂLUŢĂ) este doctor în Științe Politice și cadru asociat la Școala Doctorală din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București (SNSPA).

Ultimele postari ale lui Iulia Moise (vezi toate)

• #5. Orice strategie presupune o decizie, iar orice decizie implică o alegere - 27 aprilie 2026
• #3. Strategia este subordonată mediului strategic. - 7 aprilie 2026
• #2. Este dificil să concepi o strategie în lipsa unui adversar - 25 martie 2026