Cum am rămas în urmă cu premierele în 2024, mă văd în imposibilitatea de a face un top rezonabil. Așa că voi încerca să fac un sumar al tendințelor tematice și/sau estetice ale celor mai ofertante spectacole (din cele pe care le-am văzut) de anul trecut. Evident, tendința veșnic tânără este cea a actualizării marilor clasici. În funcție de profilul regizorului care le scoate de la naftalină, le imprimă accentele pe care le consideră importante, le updatează prin diferite mijloace artistice, vechile texte par decupate din vremea noastră.
Shakespeare și identitatea de gen
Primul exemplu este piesa lui Shakespeare, „A douăsprezecea noapte”, care a suscitat interesul a doi regizori cu greutate, din generații diferite, Andrei Șerban (Teatrul de Stat din Constanța) și Botond Nagy (Teatrul Național din Cluj). Motivele pentru această opțiune sunt evidente: discuția despre identitatea de gen (mai mult decât fluid) și orientare sexuală, plus travestiurile aferente (la Cluj, Malvolio devine Malvolia). Umbrela sub care se derulează confuzia identităților devine suficient de încăpătoare pentru toate combinațiile dictate de atracția erotică și pentru toate poznele. Dacă în montarea lui Andrei Șerban contrapunctul pentru comic va fi teribila răzbunare a lui Malvolio și viziunea post-apocaliptică, transistorică aferentă, în spectacolul de la Cluj, acesta vizează atmosfera poetică, stranie care se insinuează în multe dintre scene.
Discursul despre pasiune
O lecție de virtuozitate poate fi considerată adaptarea unui discurs romanesc amplu, cu multiple personaje și planuri narative, într-un discurs dramatic de un dinamism ieșit din comun. Este vorba de „Anna Karenina” de la Teatrul Mic, dramatizare Angelina Roșca, regie Dumitru Acriș. Dimensiunile romanului se păstrează nealterate, doar că în loc de obișnuita desfășurare a abisurilor interioare slave și a marelui sentimentalism rusesc, regizorul își colorează spectacolul într-o surprinzătoare vitalitate. Spațiul mic, folosit ingenios, în toate chipurile cu putință, coagulează acțiunea, asigurând – și prin geometrie –, liantul dintre personaje. În acest spațiu îngust, coridor între viu și neant, își va face loc, spre sfârșit, locomotiva, semn al destinului implacabil.
Temele general umane, malaxorul pasiunilor zdrobite de convențiile sociale, universul patimilor, complexele de culpabilitate, neputința, soții geloși, mamele dictatoriale, egoismul, îngălarea în alcool și euforia care urmează coexistă cu tușele contemporane. Ședințe de terapie, culpă, frustrări, curse de mașini, distracția în clubul de fițe și lumea vorace a politicienilor fac ca toate marile teme să devină ușor digerabile pentru lumea noastră. Pe scurt, regizorul înlătură orice semn pasibil de datare din universul lui Tolstoi, apăsând permanent pe pedala accelerației. Rezultatul? Un ritm atipic, morișcă cu schimbări de situație la minut, care nu distruge însă amplitudinea personajelor. Și, mai ales, a performanțelor actoricești de care se fac „vinovați” toți actorii, de la primul la ultimul. Scrobeala și meschinăria afectivă a lui Karenin (Cristian Iacob într-unul dintre marile sale roluri, ghem de nuanțe și adâncimi care transpune, aproape la fiecare replică, discursul interior nerostit), zbaterea interioară a lui Vronski (Vlad Logigan, între delicatețe, supunere, pasiune și încercări disperate de diplomație), complexul de inferioritate, neputința și indecizia lui Levin (Alexandru Voicu) și, bineînțeles, drumul de la frivolitate și mondenități la suferința fără margini al personajului principal, Anna Karenina (Ana Bianca Popescu). Nu e un lucru obișnuit ca la un spectacol cu personaje atât de numeroase fiecare partitură să merite discutată. Pur și simplu, în montarea de la Teatrul Mic nu există roluri episodice, ci doar reușite. Și nu e un lucru obișnuit ca după un spectacol de aproape patru ore să ai chef să-l vezi de la început.
Discursul despre putere
Suntem obișnuiți să asociem discursul despre putere cu masculinitatea trufașă, cu înfruntarea dintre Alpha și Alpha. Dar ce te faci când forța este îmbrăcată în catifeaua și aparenta vulnerabilitate a feminității? Robert Icke actualizează textul lui Schiller, „Mary Stuart”, prima dramă istorică din literatura germană, iar regizorul Andrei Șerban o pune în scenă la Teatrul Național din București cu trei actrițe interschimbabile, Nicoleta Lefter, Raluca Aprodu și Ofelia Popii. Fiecare dintre cele două regine, pline de forță, mizează pe propriile atuuri. Una are putere absolută (echivalentă cu o imensă singurătate), cealaltă, victima încarcerată, se folosește de seducție, vitalitate și ușurința cu care câștigă empatia. Una este rece și sobră, cealaltă, pasională. Dar ambele au aceeași predispoziție machiavelică, aceeași forță de a întoarce evenimentele în favoarea lor și aceeași nevoie de a fi validate/iubite de popor. Ambele țin să-și manifeste puterea, să-și umilească și să-și distrugă opozanta pe toate palierele: politic, psihic, oratoric, persuasiv, erotic.
În suita puterii se aliniază sateliții săi, cu tipuri extrem de bine conturate: bigotul fervent predispus la fanatism și cruzime, iubitul oportunist, consilierul versat, capabil să judece și să acționeze în funcție de circumstanțe, iar la antipodul său, lordul pentru care regulile și principiile au valoare absolută. Și, desigur, mai rămâne poporul dezorientat, în mare nevoie de un suveran care să-i dicteze. Doar că regina își va formula ordinele confuz, tocmai pentru a fi exonerată de orice vină. Sută la sută arbitrară, puterea politică nu are nicio legătură cu adevărul.
Discursul despre morală
Două modele, cel actual, al eficienței, indiferent în ce domeniu, și cel tradițional, al onoarei, se înfruntă în spectacolul „Peștele balon”, text (după o poveste de Alexandru Damian și AI) și regie Theo Herghelegiu, Teatrul de Artă. Un bucătar japonez a greșit prepararea peștelui balon otrăvind condamnata a cărei ultimă dorință fusese respectivul fel de mâncare. Femeia moare cu 72 de minute înainte de execuție, dar așa cum spune vinovatul, „Ce ne-ar fi dat dreptul să luăm o secundă din viața unui om viu?”. La rândul său, bucătarul este acuzat. Va primi o avocată din oficiu. Oricât s-ar strădui cele două personaje, orizonturile lor culturale și modelul de existență se dovedesc ireconciliabile la toate nivelurile. Avocata pune preț pe eficiență, pe circumstanțe atenuante și pe resursa cea mai importantă, timpul. Japonezul pune preț pe principii. Nu justiția și sentința dictată de ea îl interesează, ci gradul său de culpabilitate. Avocata este precipitată, zorită de înfățișarea de a doua zi. Vorbește despre martori, cap de acuzare, neglijență în serviciu, variante de pedeapsă. Acuzatul este adâncit în sine. Fața îi rămâne înțepenită. Pentru ea contează presiunea timpului. Pentru el, care trebuie să se desăvârșească în prepararea peștelui balon cel puțin zece ani, contează doar fapta. Pentru ea profesionalismul înseamnă drumul cât mai rapid către rezultat; pentru el, înseamnă rigoare și corectitudine. Pe ea o interesează eliminarea sau diminuarea pedepsei; pe el, doar nuanțele morale. Nu libertatea este importantă, ci onoarea. Pentru ea, onoarea, demnitatea și verticalitatea sunt doar o chestiune de imagine. Demeter András (acuzatul) rostește apăsat, sentențios, desprins de tribulațiile cotidiene. În spatele cuvintelor se ghicesc obișnuința reflecției și forța interioară. Mona Eftimiu, avocata, menține tonul și atitudinea profesionistă dictată de cadrul formal. Pe parcurs, eficiența se va transforma în bunăvoință, apoi în înțelegere și căldură. Ambele interpretări se ridică la nivelul performanței. Replicile lor sunt acompaniate subtil de mișcările lui Carmen Anghel (coregrafia Andreea Duță).
Procesul se desfășoară la Haga, în inima Europei. Cât ne-am îndepărtat de setul de valori pe care s-a fundamentat societatea europeană? Cum se mai pliază modelul nostru de existență pe virtuțile stipulate de filosofii greci? În traseul nostru în căutare de oportunități, de succes în carieră, în care domină circumstanțele, câtă acoperire în realitate mai au principii ca demnitate, verticalitate, corectitudine? Ce am fi dispuși să sacrificăm pentru ele? Ce înseamnă dezvoltarea personală, consecvența cu valorile pe care ni le-am asumat sau un set de metode terapeutice prin care ne liniștim și ne echilibrăm?
Cât de departe suntem de principiile fondatoare ale societății? Dacă în texte clasice, cum ar fi „Un dușman al poporului” de Ibsen, abdicarea de la ele distrugeau o viață, în epoca post-adevărului, au rămas doar vorbe în vânt. Azi, când abordările sunt conjuncturale iar dezbaterea morală se rezumă numai la subiecte sau situații de nișă, Theo Herghelegiu concepe un spectacol-unicat prin consistență.
Pentru publicul tânăr
Last but (în niciun caz) not least, să nu uităm de unul dintre teatrele cu cel mai dinamic profil din ultimul timp, Excelsior. Pentru Capitală, acesta este teatrul care formează noile generații, respectiv publicul de mâine. O responsabilitate pe care o onorează impecabil prin diversitatea spectacolelor și prin adecvarea la zonele de interes ale publicului său.
Un exemplu este (R)Evoluție. Ghid de supraviețuire în secolul XXI de Yael Ronen și Dimitrij Schaad, în regia lui Radu Nica. Ce șanse de supraviețuire are democrația în era inteligenței artificiale, a post-umanului și a amenințărilor de mediu? Cât va mai conta liberul arbitru? Riscul ca inteligența artificială să distrugă structura societății umane, modelul său reproductiv, libertatea de a lua decizii în ceea ce privește propria existență sau chiar tiparele tradiționale de comunicare, câtă vreme ne livrăm spațiului virtual și manipulărilor aferente, este unul major. Cum vor arăta dimensiunile prin care înlocuim dezbaterea în societate, erotismul în forma pe care o cunoaștem, aderența la realitatea fizică? Cum va evolua modelul gregar, prin care s-a format societatea, fundamentat pe împărtășirea comunitară a experiențelor, în opinia lui Yuval Noah Harrari, autorul care i-a inspirat pe dramaturgi? Cum vom interacționa cu roboții? Care vor fi dezideratele acestora? Au și ei dreptul la viață emoțională, în caz că ar ajunge să și-o dorească? Despre toate aceste probleme vorbește spectacolul al cărui univers se plasează în 2043. Adică nu chiar atât de departe.
Dar să ne întoarcem la pattern-urile culturale cu care ne-am format. O actualizare a unuia dintre cele mai iubite romane de dragoste din toate timpurile, „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen, dramatizat de Isopel McArthur. Viziunea scenică îi aparține lui Alexandru Mâzgăreanu, probabil cel mai performant regizor de comedii pe care le-am văzut în ultima vreme. Cinci actrițe (Camelia Pintilie, Oana Predescu, Dana Marineci, Ana Udroiu și Iulia Samson) joacă, cu mare vervă, toate personajele. Își schimbă costumele la vedere și – cât ai clipi – și registrele, construiesc caractere diferite, cântă, dansează și țin publicul captiv timp de aproape trei ore. Niciun minut de plictiseală, căci ritmul demențial nu scade. Dramatizarea reține părțile esențiale ale subiectului într-o poveste captivantă (și) prin coerență. Dar, surpriză!, Isopel McArthur decide să facă o reparație istorică în conflictul patron versus servitori, adăugând, în chip de copertă, fragmente cu slujnicele, altfel, absente în roman. Mai mult, regizorul le dedică celor care au „servitori filipinezi și nepalezi”. Fetele umplu scena, fac o scurtă și necesară introducere a personajelor principale, le schițează profilul, intră și ies din pielea naratorului. Și, nu în ultimul rând, își subliniază cu umor rolul în bunul mers al caselor în care muncesc. Nu este singurul accent contemporan, căci nu lipsesc nici ușoara tușă feministă, nici precizarea că, pe vremea personajelor lui Jane Austen, femeile erau lipsite de dreptul de a moșteni bani sau proprietăți în caz că rămâneau nemăritate. Mai mult, dl Bennet, tatăl celor cinci fiice, este reprezentat doar de un costum de haine pe un scaun, pe care soția îl cheamă pe scenă din când în când. Căci doamna Bennet, cu toată accentele caricaturale, face și desface treburile familiei.
Ritmurile hiturilor din anii 1980, interpretate live de actrițe, injectează energie în public, dar și o ploaie de umor, în combinație cu diferitele momente ale acțiunii (dacă n-ar fi să amintesc decât intrarea în scenă a lui Darcy pe acordurile din Thunderstruck al lui AC/DC). Iar umorul nu se oprește doar la muzică, fiindcă regizorul îmbracă în parodie tot ce se poate, de la clișeele lingvistice ale zilelor noastre până la genuri artistice, atitudini eroice sau de operetă, romantism siropos, obiceiuri „culturale” de azi (vezi popcorn-ul care însoțește „vizionarea” scenelor de dragoste), într-o proporție de aur în care verva actrițelor asigură ingredientul principal. Ce performanță! O vezi pe Camelia Pintilie în mama snoabă și băgăcioasă și, exact în momentul următor, în arogantul, timidul și introvertitul Darcy. O vezi pe Ana Udroiu în blânda și generoasa Jane și imediat, într-una dintre cele mai savuroase scene ale spectacolului, în Wickham, fante de cinema, care își scoate din teacă sabia, nelipsit atribut al masculinității. O vezi pe Oana Predescu în Lizzie, inteligentă, gânditoare, cu aerul de profunzime pe care știe să-l imprime personajului atât de bine și, de partea cealaltă, vezi caricaturile construite de Dana Marineci și Iulia Samson. O plăcere să vezi acest spectacol! Nu poți ieși de la el fără să iubești interpretele.
- Tendința veșnic tânără este cea a actualizării marilor clasici - 18 februarie 2025
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022
Foarte interesanta cronica!