Anul teatral 2024, cel puțin cât am văzut din el, în principal la București, mi s-a părut, cu excepțiile de rigoare (nominalizate și premiate la Premiile UNITER și RINOCERUL), cam slab comparativ cu 2023, care a fost fabulos, și la București, și în țară. Anul trecut a adus spectacole bune, dar mai degrabă ne-memorabile: au dominat dramatizările de romane și filme, scenariile regizorale pe diverse teme, spectacolele comerciale de import, veșnicele remake-ri, dar au fost puține piese noi pe teme contemporane, iar când s-au strecurat, au fost pe genul telenovelă.
Dar unde sunt marile teme ale prezentului?
Teatrele plătesc fără să clipească sume mari regizorilor autori de diverse scenarii, scenografilor, video designerilor, dar fac economii draconice la drepturile de autor sau pur și simplu evită temele majore ale prezentului. Sau, poate, le e frică să riște. La TNB, noua conducere a adus doi Ibseni și doi Mrojek în ultimii doi ani, completând lista cu proiecte regizorale ale propriilor actori – unde să mai încapă și texte noi? „Legătura cu comunitatea,” unul dintre criteriile de evaluare ale Ministerului Culturii și PMB, aparent nu include comunitatea de dramaturgi bucureșteni. Oare aceștia, ca plătitori de impozite, din ce comunitate fac parte și ce teatre ar trebui să-i reprezinte? Cum se spune în alte părți, no taxation without representation. TDR nu trebuie să devină un ghetou. Teatrul de Comedie e lipsit de satire contemporane (mai ales romanești, noi), iar cele care apar, din import, sunt deseori prea corecte din punct de vedere politic. Cei care am trăit comunismul simțim un deja-vu bizar. Teatrul riscă să devină un acvariu cu pești morți, frumos îmbălsămați, gen francizele Broadway sau operă, unde se reiau și se modernizează agresiv librete clasice, deseori cu super-buget (vezi „Hedda Gabler” a lui Ostermeier de la TNB sau „Teorema” lui Eugen Jebeleanu de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu).
Desigur, Shakespeare și Caragiale vor fi mereu contemporanii noștri, în măsura în care natura umană rămâne constantă. Dar unde sunt reflectate marile teme ale prezentului? Tensiunile dintre „woke” și absolutiștii libertății de exprimare, imigrarea forțată, dezbaterile despre ce înseamnă un stat în secolul 21 – o simplă idee, o economie concepută ca o schemă piramidală care are nevoie de emigrație, sau un loc real populat de o un popor cu o moștenire culturală și istorică comună care are dreptul să si-o păstreze? Manipularea mediatică, cenzura globală, eroziunea drepturilor femeilor câștigate cu greu în secolul 20, sau schimbările tehnologice care ne vor remodela radical viața?
Mulți dintre cei care sunt în funcții de păstorire a teatrului românesc nu cred în dramaturgia română
Sau poate piese urbane despre ce înseamnă să trăiești azi în București sau în alt oraș din țară? Prea puțini regizori sau directori de teatre și le asumă. Regizoarele mai tinere par, din fericire, mai deschise la explorare intelectuală, chiar dacă ideile lor sunt uneori controversate.
Culturile mici sunt culturi de preluare – preiau cam tot de la culturile mari. Culturile mari creează și lansează opere proprii, originale. În asta li se măsoară valoarea. Problema e că la noi mulți dintre cei care sunt în funcții de păstorire a teatrului românesc nu cred în dramaturgia română, nu o citesc nu o urmăresc și o desființează apriori. Orice piesa slabă scrisă de un debutant din Marea Britanie are șanse mult mai mari să se joace la București decât cea mai bună piesă scrisă de un dramaturg român.
Totul e modernizat dar parcă nimic nou și original nu mai suflă.
Fără risc nu există glorie. Reinventarea constantă este cheia longevității și relevanței artistice. În SUA, Anglia, Spania, Franța și Germania există o mare efervescență de texte noi, care duc înainte canonul teatral; procentul este de 80 la 20. La București, cel puțin, e cam invers: un acvariu cu mulți pești morți. Aurii, lăcuiți, răsuciți și răstigniți. Totul e modernizat dar parcă nimic nou și original nu mai suflă. Cu regizori îndrăgostiți de trecutul despre care ni se spune obsesiv că este „mai bun decât prezentul” sau „mai actual azi decât niciodată,” noroc cu teatrele independente și puținii curajoși care înoată împotriva curentului. Dar 2024 s-a încheiat. Să vedem ce ne va aduce 2025.
Alexandra Ares este critic, romancier și dramaturg, laureată a premiului I.L. Caragiale al Academiei Române pentru piesa „Youthtopia”, decembrie 2024