Ivan Stankov: „Trăim într-o carte, existența noastră este deja povestită undeva”

Interviu cu Ivan Stankov, scriitor, critic literar și profesor universitar bulgar, realizat la Bookfest 2026, eveniment în cadrul căruia Bulgaria a fost țară invitată de onoare.

„Narațiunea e o compoziție muzicală, cu ritmuri, variațiuni și teme recurente”

„Inițial voiam să scriu amintiri. Împlinisem cincizeci de ani și mi-am spus că a venit momentul”

Daniel Sur: Ați debutat ca cercetător și critic literar, publicând volume importante dedicate literaturii bulgare. Cum a apărut, după aproape trei decenii de activitate academică, nevoia de a trece la ficțiune? A fost scrisul literar o desprindere de critica literară sau o continuare a acesteia prin alte mijloace?

Ivan Stankov: Nu sunt sigur că există o graniță atât de clară între aceste etape. Într-un fel, aveți dreptate: ultima mea carte de critică literară, o monografie, a apărut în 2017, iar primele mele volume de ficțiune au început să apară din 2014.

De fapt, nici cărțile mele de istorie literară nu au fost scrise într-un stil strict academic. Nu veți găsi în ele aparatul critic obișnuit, cu note de subsol la fiecare pagină. Am preferat întotdeauna o formulă apropiată de eseu, folosind adesea metafore și imagini care depășesc limbajul academic. Asta îmi satisfăcea, într-un anumit sens, nevoia de a scrie într-un mod mai liber.

Un rol important l-a avut și experiența traducerii lui Mircea Cărtărescu. Ea mi-a dat mult curaj. La fel și prietenul meu Emil Andreev, căruia i-am arătat primele texte. Inițial voiam să scriu amintiri. Împlinisem cincizeci de ani și mi-am spus că a venit momentul să notez lucrurile care merită păstrate din propria mea viață. Numai că, pe măsură ce scriam, amintirile se transformau în povestiri.

Emil Andreev a citit textele și mi-a spus: „Sunt povestiri foarte bune. Mai scrie câteva și publică un volum.” Așa a început totul.

A apărut mai întâi „Amintiri despre apă. Re minor”. La lansarea de la Sofia, o jurnalistă m-a întrebat ce intenționez să fac mai departe. I-am răspuns spontan: „Cum adică ce urmează? Urmează al doilea volum.” În clipa aceea m-am obligat singur să continui.

„Trecerea spre ficțiune nu a fost o ruptură față de critica literară, ci mai degrabă o continuare a ei într-o altă formă”

Ivan Stankov: A urmat „Străzi și vapoare”, apoi încă un volum care a încheiat trilogia. După aceea am publicat „Nuntă de seară”, o carte pentru care m-am documentat aproape doi ani. Am citit presa anilor 1920, o perioadă care mă fascina și pe care o cunoșteam deja foarte bine din cercetările mele literare. Aveam însă nevoie de detalii concrete: cum arătau străzile, luminile, oamenii, mirosurile epocii. Mă interesa textura vie a acelui timp. Cartea a avut un asemenea parcurs încât acum a fost și ecranizată; filmul va avea premiera în această toamnă.

Au urmat romanul „O moarte întârziată” și volumul de povestiri „În două voci”, în care fiecare text este construit în jurul unei relații dintre un om și un animal domestic — un câine, o pisică, un măgar.

Cea mai recentă carte a mea se numește „Viața e aproape”. Este o formă de imitație biblică, scrisă în versete, inspirată de figura lui Nicola Novi Sofiyski. A fost lansată cu doar două săptămâni în urmă, așa că este încă foarte proaspătă pentru mine.

Privind în urmă, cred că trecerea spre ficțiune nu a fost o ruptură față de critica literară, ci mai degrabă o continuare a ei într-o altă formă.

„Pentru al treilea volum al trilogiei mă gândeam inițial la Si bemol major”

Daniel Sur: „Amintiri despre apă. Re minor” și „Străzi și vapoare. Sol minor” poartă în titlu indicații muzicale. Ce relație există între muzică și proză în cazul dumneavoastră? Vă gândiți uneori narațiunea ca pe o compoziție, cu ritmuri, variațiuni și teme recurente?

Ivan Stankov: Da, exact așa. În fiecare dintre aceste volume există câte o povestire construită în jurul unei lucrări muzicale. În prima carte, povestirea finală este însoțită de Requiemul lui Mozart, scris în re minor, de unde și subtitlul volumului. În a doua carte, muzica centrală este Johannes –Passion de Bach, iar una dintre temele importante este în sol minor, ceea ce a dus firesc la titlul „Străzi și vapoare. Sol minor”.

Pentru al treilea volum al trilogiei, „Sub zăpadă”, mă gândeam inițial la Si bemol major. Apoi mi-am dat seama că aveam nevoie de încă un acord pentru a închide armonic întregul ciclu. În cele din urmă, ideea a venit dintr-o progresie foarte simplă, pe care o cunosc toți cei care au pus mâna pe chitară în adolescență: re minor, sol minor și la major 7. Așa s-a născut structura muzicală a trilogiei.

Mai există un detaliu: fiecare volum se deschide cu un cântec de Pink Floyd construit în acordul care dă subtitlul cărții. Muzica este prezentă peste tot în aceste texte.

„Pentru o vreme, am avut impresia că mă pricep destul de bine la polifonie și teoria muzicii”

Ivan Stankov: Probabil că această apropiere vine și din propria mea biografie. Am studiat vioara o perioadă, apoi am cântat la chitară, așa cum făceau mulți dintre băieții generației mele. Mai târziu, în timpul doctoratului, am petrecut aproape doi ani studiind opera lui Bach. Am citit mult despre polifonie și teoria muzicii și, pentru o vreme, am avut impresia că mă pricep destul de bine la acest domeniu. După aceea am descoperit că există oameni mult mai pregătiți decât mine.

Chiar anul acesta am publicat un dialog amplu într-o revistă literară bulgară alături de o colegă profesoară și critic literar, care este și muziciană. Ea poate face diferența dintre fa diez și sol bemol doar din auz — o performanță pe care o au, de regulă, cei care au cântat la instrumente fără praguri, precum viola sau contrabasul. Am intrat în acea discuție cu oarecare teamă, pentru că ea stăpânea subiectul mult mai bine decât mine, dar a ieșit un dialog foarte frumos.

Muzica apare și în celelalte cărți ale mele. Chiar și în cel mai recent volum, care este plasat în secolul al XVI-lea, există o dimensiune muzicală legată de cântul bisericesc și de tradiția liturgică. Îmi place să lucrez cu muzica, pentru că ea oferă prozei ritm, atmosferă și o anumită ordine interioară pe care alte mijloace o pot reda mai greu.

„Tocmai asta m-a atras: ideea de a scrie o carte care există deja”

Daniel Sur: Cel mai recent volum, „Viața e aproape. Patru apocrife despre Nicola Novi Sofiyski” (2026), pornește de la figura unui sfânt ortodox bulgar. Ce v-a atras spre forma apocrifului și ce posibilități literare v-a oferit ea?

Ivan Stankov: Mă bucur că ați auzit deja de această carte. Ea pornește de la figura lui Nicola Novi Sofiyski, un sfânt ortodox bulgar despre care există câteva texte canonice. Avem viața sa, avem slujba dedicată lui, celebrată pe 17 mai, ziua martiriului său. Cu alte cuvinte, povestea lui era deja scrisă.

Tocmai asta m-a atras: ideea de a scrie o carte care există deja.

Cu mulți ani în urmă, când am ajuns pentru prima dată în România, la sfârșitul anilor 1990, aveam o idee care mi se părea foarte îndrăzneață: să scriu o carte despre un autor care nu există. Apoi l-am descoperit pe Mircea Cărtărescu și mi-am spus în glumă că acel autor imaginar există deja și că nu mai am ce adăuga. Am abandonat proiectul.

Ani mai târziu, figura lui Nicola Novi Sofiyski m-a readus, într-un fel, la aceeași problemă: cum poți scrie ceva nou despre un personaj a cărui poveste este deja fixată într-un text?

„Mi s-a părut o situație profund modernă, aproape postmodernă. Ideea că trăim într-o carte”

Ivan Stankov: Momentul decisiv a fost când un prieten, specialist în literatura medievală bulgară, mi-a atras atenția asupra unui detaliu din viața sfântului. În textul canonic se spune că, aflat în închisoare, înainte de execuție, Nicola a fost vizitat de câțiva credincioși din Sofia, printre care și Matei Gramaticul, autorul vieții sale. În acel moment am realizat ceva extraordinar: omul își citea propria viață scrisă de altcineva. Citea povestea existenței sale și afla, practic, cum urma să moară.

Mi s-a părut o situație profund modernă, aproape postmodernă. Ideea că trăim într-o carte, că existența noastră este deja povestită undeva, m-a fascinat. De aici a pornit întreaga construcție a volumului.

Am petrecut doi sau trei ani pregătind cartea. Am citit istorie medievală bulgară și românească, inclusiv volume întregi dedicate secolelor XV–XVI, pentru a înțelege cât mai bine lumea în care a trăit personajul.

Cele patru secțiuni ale volumului se numesc „apocrife” tocmai pentru că nu sunt texte canonice. Prima este narată chiar de Nicola. A doua îi aparține soției sale. Pentru a treia am inventat un cronicar de la curtea domnească din Țara Românească, pe nume Tudor Costel, care îi urmărește traseul de la Craiova la Târgoviște. Iar al patrulea apocrif este atribuit, ficțional, unuia dintre foștii mei studenți — un poet extraordinar de talentat, dispărut prea devreme.

Cartea este greu de încadrat într-un singur gen. Este și roman, și poem. Este scrisă într-o proză ritmată, inspirată de versetul biblic. În ea se întâlnesc literatura medievală, Biblia, tehnici postmoderne și numeroase trimiteri la literatura bulgară clasică. Am ascuns acolo și câteva împrumuturi deliberate de la autorii pe care îi iubesc. Le-am camuflat suficient de bine încât să rămână mici provocări pentru cititorii avizați.

Aveam emoții legate de felul în care va fi primită această combinație destul de neobișnuită. Din fericire, reacțiile au fost foarte bune și mă bucură enorm acest lucru.

Și mai există un detaliu care îi apropie pe cititorii români de această poveste: Nicola Novi Sofiyski a petrecut câțiva ani în Țara Românească, în vremea lui Mircea Ciobanul, undeva în jurul anului 1545. Așa că, într-un anumit sens, această carte aparține și istoriei culturale a spațiului românesc.

„Memoria este un cuțit cu două tăișuri”

Daniel Sur: În proza dumneavoastră, memoria pare să funcționeze ca o formă de cunoaștere. Personajele se întorc constant spre trecut, iar timpul revine în cercuri și ecouri. Ce vă interesează la această relație dintre memorie și identitate?

Ivan Stankov: Este o întrebare foarte grea. Chiar urmează să discut despre acest subiect cu Andreea Răsuceanu, într-o întâlnire dedicată memoriei și spațiului în literaturile Europei de Sud-Est.

Eu sunt convins că memoria este un cuțit cu două tăișuri. Ea poate salva, dar poate și distruge. Tocmai această ambivalență mă interesează.

Există multe forme ale memoriei în literatură. Cea mai ușor de identificat este memoria istorică, prin care comunitățile și națiunile încearcă să-și conserve demnitatea și continuitatea. Fiecare cultură produce asemenea texte.

Pe mine mă fascinează însă și alte forme ale memoriei. De pildă, memoria viitorului. Personajele care își amintesc viitorul sunt rare, dar extraordinar de interesante. Ele trăiesc într-un spațiu de tensiune între ceea ce a fost și ceea ce urmează să fie.

În fond, personajele există exact în acest loc de confruntare dintre trecut și viitor. Uneori, conflictul dintre aceste două forțe este mai puternic decât orice război exterior.

M-a impresionat foarte mult felul în care lucrează memoria în cărțile Andreei Răsuceanu. Există acolo o frază extraordinară: „Nu poți să pleci niciodată din locurile în care ai fost.” Iar spre final apare, în oglindă, întrebarea: „Cum poți să pleci dintr-un loc din care niciodată n-ai plecat?” Mi se pare o formulare genială a modului în care funcționează memoria. Uneori plecarea este cea care creează locul în memorie. Alteori, locul continuă să existe în noi indiferent dacă am plecat sau nu.

„În mod logic, timpul ar trebui să curgă înainte, însă literatura face adesea contrariul”

Ivan Stankov: La fel de interesantă mi se pare și construcția unor romane în care memoria încearcă permanent să se rescrie pe sine. O parte a cărții încearcă să o uite pe cea precedentă, iar următoarea o contestă pe cea dinainte. În mod logic, timpul ar trebui să curgă înainte, însă literatura face adesea contrariul: înaintează întorcându-se în trecut.

Am găsit această tensiune și în proza lui Bogdan Crețu. Personajele lui ajung să-și amintească vieți pe care nu au avut cum să le trăiască direct. Memoria depășește experiența individuală și începe să funcționeze prin povești, prin familie, prin istorie, prin ceilalți.

De fapt, aceasta este una dintre marile teme ale literaturilor din Europa de Sud-Est. O găsim la Kazantzakis, la Ivo Andrić și la mulți alți autori. Ce își amintesc ei? Nu doar evenimentele excepționale, ci și ceea ce persistă dincolo de evenimente.

Poate că aceasta este una dintre funcțiile profunde ale literaturii: să păstreze nu doar ceea ce s-a întâmplat, ci și ceea ce continuă să existe în memoria noastră după ce timpul a trecut.

„Apa curgătoare a rămas pentru mine un fel de ceas existențial”

Daniel Sur: V-ați născut la Silistra, pe malul Dunării. Fluviul apare adesea în textele dumneavoastră, nu doar ca spațiu geografic, ci și ca teritoriu afectiv și simbolic. Ce loc ocupă Dunărea în imaginarul dumneavoastră literar?

Ivan Stankov: Da! Dunărea este foarte importantă pentru mine. M-am născut la o sută de metri de apă. Dar, în amintirile mele, cred că prima mea întâlnire nu a fost cu părinții și bunicii din casă, nici cu casa în sine, ci cu Dunărea. Eu cred că, înainte să întâlnesc eu Dunărea, Dunărea m-a întâlnit pe mine și m-a reținut.

De fiecare dată când treceam podul, întorcându-mă în Bulgaria de aici, din București, mă gândeam la Dunăre și îmi dădeam seama că apele care pe mine m-au reținut au ajuns demult la mare. Apoi s-au ridicat iar la nori, iar din nori s-au întors din nou la Dunăre. Așa că am uneori senzația că și apa aceasta își amintește acum de mine.

Am o legătură organică, aproape ombilicală, cu fluviul, o legătură care nu mă lasă să mă desprind de el.

Am satul meu natal lângă Vidin. Părinții mei s-au mutat la Ruse pentru că tata era marinar. Tot la Dunăre am fost. M-am mutat apoi la Veliko Târnovo, am reușit acolo să câștig un concurs la universitate, iar la Târnovo este un râuleț mic, Iantra. Îl cunosc bine. Dar tot apa curgătoare a rămas pentru mine, cum să spun, un fel de ceas existențial. Relația mea cu ea a fost foarte, foarte ciudată.

Nu știu dacă ați simțit vreodată așa ceva. Eu am trăit tot timpul pe malul drept al Dunării. Dar la Craiova, prima dată când trebuia să aștept feribotul ca să trec la Vidin, m-am uitat la Dunăre și am avut o senzație foarte stranie. Mă uitam la apă și vedeam că ea curge din dreapta spre stânga. Asta nu se întâmplase niciodată în viața mea, pentru că până atunci văzusem mereu Dunărea curgând din stânga spre dreapta.

Și mi-am spus: „Băi, asta nu-i Dunărea mea!”. Am ajuns să cred că nu asta este Dunărea mea, că este o altă Dunăre. Era o senzație foarte, foarte ciudată.

Apoi am văzut fluviul din ambele părți, prin Budapesta, prin Ulm. Am mers până la începutul râului. Dar impresia aceea nu mă lasă. Nici astăzi nu mă lasă.

Chiar și acum mă gândesc uneori, când mă duc la țară și stau acolo pe mal. Îmi spun: „Băi, acum, dincolo, pe celălalt mal, oamenii văd Dunărea altfel. Pentru ei curge invers”.

Și senzația asta a rămas cu mine.

„Cartea asta era scrisă pentru mine”

Daniel Sur: Ați tradus în bulgară autori foarte diferiți, de la Mircea Cărtărescu și Dan Lungu la Ioana Nicolaie. Traducând autori atât de diferiți ca registru, cum se recalibrează traducătorul de la o carte la alta? Există autori care v-au obligat să vă regândiți propriul raport cu limba bulgară?

Ivan Stankov: La început, când am ajuns la Craiova, aveam câteva ore pe săptămână cu studenții, încă nu cunoșteam colegii de la catedră, nu aveam calculator, televizorul nu funcționa. Era o perioadă destul de singuratică. Atunci am început să mă gândesc că ar fi bine să traduc literatura română.

Am făcut două semestre la facultate cu doamna Aurora Iordăchescu la Universitatea din Veliko Târnovo, care era foarte drăguță și se purta cu noi prietenește. Prima întâlnire era cu Eminescu — „Și știi cum vine rândunelele se duc,/Se scutur frunzele de nuc,/Și se așterne bruma peste vii —/De ce nu vii, de ce nu vii” [n.r.: vers redat din memorie, cu mici inexactități față de textul original al poeziei „De ce nu vii?” de Mihai Eminescu – n.red.].

Am făcut o lucrare de diplomă care compara colindele bulgare și colindele românești și am văzut atâtea motive comune.

Am ajuns la Craiova și cu simbolismul. Eram atât de impresionat încât am zis: hai să încep să traduc, oricum n-am ce face, aveam câteva ore pe săptămână cu studenții și voiam să vadă și prietenii mei ce s-a întâmplat în literatura română. Și am început cu Bacovia, cu Dimitrie Anghel, pe care îl țin minte, cu „amintirile scafandrilor rămași uitați în cuiburi goale”, cu Ion Minulescu, cu Ion Pillat.

M-am dus, m-am întors acasă pentru Crăciun cred, și am citit prietenilor mei și au zis: băi, ce frumos e. Și am văzut că și traducerile sunt bune. Și am zis: da. Studenții mei deja erau, cred, în anul doi, mă împrietenisem destul de bine cu ei și au început să-mi dea cărți să citesc din literatura contemporană română.

Și era, bineînțeles, Mircea Cărtărescu, „Aripa stângă”. Am citit primele 20 de pagini și am zis că chestia asta nu poate să fie lăsată așa, trebuie să afle prietenii mei ce autor există azi în literatura română. Eram exact la Dunăre, cum trece din Rodopi și ajunge acolo. Și am început.

Deja mi-am cumpărat DEX-ul și Istoria lui George Călinescu, bineînțeles, de la un anticariat. Și am început cu „Aripa stângă” și era o muncă nebună, pentru că începeam dimineața la 7–8 și până seara la 10 nu mă ridicam de pe scaun. Cartea asta era scrisă pentru mine, pentru că acolo am găsit destinul maicii mele, care venise de la țară și intrase într-o fabrică de țesătoare, iar alături de fabrica ei era o fabrică de săpun care duhnea. Apoi el intrase la spital cu pareză facială, am fost și eu în spital, el pe partea stângă și eu pe partea stângă.

Am zis că această carte este scrisă pentru mine, iar eu de autorul ăsta nu pot să mă despart. Și am tradus „Aripa stângă”. N-aveam calculator, am scris de mână.

„Putem ști multe limbi, dar singura limbă pe care o știm este limba gândirii noastre”

Ivan Stankov: La sfârșitul anului academic am citit undeva că va avea loc o lansare la București, nu știu ce carte de Mircea Cărtărescu. Imediat am cumpărat bilete, am luat traducerea cu mine și am ajuns la Prometheus, era la Prometheus lansarea, și i-am prezentat-o. El tocmai intra și m-am dus la el: „băi, așa și așa, am tradus cartea dumneavoastră. Putem să stăm de vorbă după lansare?”

Nu, că nu putea atunci, avea copil mic, Gabriel Cărtărescu tocmai se născuse atunci, era în 2001. Și am zis că bine. Și apoi: „totuși să știți că mă găsiți după lansare.” Și el a zis: „nu sunteți bulgar?” „Da, da, sunt bulgar.” „Hai că stăm de vorbă după lansare.”

Și chiar am stat de vorbă. Și el a zis să căutăm o editură și a ales el o editură și a ieșit primul volum și a început o prietenie foarte puternică.

Eu mă simt în lumea mea, pentru că limbajul la început era foarte greu pentru mine. O propoziție era un labirint, la Mircea. De fapt, labirintul e figura principală în toate cărțile lui. Dar și propozițiile acelea în care, la sfârșitul lor, uiți începutul și trebuie să te întorci.

Dar apoi am înțeles că eu vorbesc altfel, dar gândesc în același mod. Și până azi sunt convins că noi putem ști multe limbi, dar singura limbă pe care o știm este limba gândirii noastre. Și când vorbim în limba maternă, tot traducem. Fluviul acela secret care curge sub limba maternă este fluviul gândirii noastre.

Și eu gândeam în același mod și mi-a plăcut foarte mult. De fapt, am tradus aproape toate cărțile lui Mircea în Bulgaria, bine, fără „Levantul” și fără poeziile lui.

„Știți că fiecare copil e poet, pentru că nu știe încă convențiile limbii și se simte liber”

Apoi l-am tradus pe Dan Lungu, care mi-a plăcut foarte mult. „Sunt o babă comunistă” este o carte veselă care m-a impresionat, pentru că acolo e problema memoriei: oameni născuți în aceeași casă, la aceiași părinți, în același sat, apoi în același oraș, dar au variante atât de diverse despre viața pe care au dus-o împreună. Ce a rămas pentru fiecare? Au rămas lucruri controversate.

Și mi-a plăcut foarte mult ideea asta. Și oricum era scrisă foarte ușor, era foarte ușor de tradus.

Și Ioana Nicolaie la fel era ușor de tradus, pentru că citisem „Pelinul negru”, dar nu tradusesem nimic. Era scris în modul copilăresc de a gândi lumea. Și nu numai modul de a gândi, dar și modul de a vorbi. Știți că fiecare copil e poet, pentru că nu știe încă convențiile limbii și se simte liber.

E o carte frumoasă, cât ar fi de tristă. Și am tradus-o într-o pauză între două cărți ale lui Mircea.

Din păcate, a trebuit să plec de aici. Când am plecat, pentru că l-am cunoscut pe Mircea, prin intermediul lui eram prieten și cu Bogdan Suceavă, cu Ioana Pârvulescu, ale căror cărți le citisem. Continuam să urmăresc ce se întâmplă. O vreme stătusem la Muzeul Țăranului, unde în fiecare zi era câte o lansare și mă țineam la curent cu ce se întâmplă în literatura română.

Din păcate nu mai reușesc să citesc atât de mult din traduceri, cu Gabriela Dăianu, cu Nora Iuga, cu Cezar Paul Bădescu și așa mai departe. Am citit acum și, pentru a mă pregăti pentru întâlnirea asta [la Bookfest, n.red.], cartea Andreei [Răsuceanu], care e tradusă foarte frumos de Laura Nenkovska.

Bogdan Crețu cred că încă nu e tradus și chiar îmi pare rău. Mi-ar plăcea să traduc, dar n-am timp, pentru că am și alte contracte.

„Cele două culturi împărtășesc aceleași rădăcini”

Daniel Sur: Ați urmărit literatura română contemporană dintr-o perspectivă privilegiată, aceea de traducător. Ce trăsături considerați că o definesc astăzi și ce o face recognoscibilă în contextul literaturilor din Europa de Est?

Ivan Stankov: În primul rând, eu nu sunt traducător profesionist. Nu am studiat limba română la facultate și nu o stăpânesc perfect.

Dar, în această limită, literatura română mi s-a părut întotdeauna foarte apropiată.

Poate că această apropiere vine încă din lecturile clasice în bulgară: Eminescu, Ioan Slavici. Apoi, în română, am citit „Adela” de Garabet Ibrăileanu, Ion Groșan, Dumitru Țepeneag și alți autori din generația 1960 și mai târziu.

Mi s-a părut mereu o literatură foarte apropiată.

Explicația mea este că cele două culturi împărtășesc aceleași rădăcini: aceleași mituri, aceleași rituri, aceleași structuri simbolice. Aceleași sărbători, aceleași cântece ritualice — de Crăciun, de nuntă, chiar și de înmormântare. Sunt mituri funcționale, care organizează viața comunitară.

Și chiar și în folclor, lucrurile sunt comune. Baladele populare sunt, în mare parte, aceleași — „Meșterul Manole”, de exemplu. Am studiat chiar un volum amplu, „Balada familială” română, pentru că am avut de scris un articol despre aceste tradiții. Nu există aproape nicio baladă care să nu aibă corespondent în cealaltă cultură. Este o oglindire permanentă.

Literatura funcționează peste acest strat. Este, dacă vreți, o continuare a unei „religii naturale” a culturii, pentru că o conștiință construită din aceleași mituri nu poate fi fundamental diferită.

Vorbind despre secole de cultură, aceste lucruri nu dispar, nu se dizolvă ca un fum.

De aceea simt literatura română și cea bulgară atât de apropiate. Chiar și autorii tineri păstrează acest fond comun.

„Mi se pare că literatura română contemporană are o anumită obsesie a comunismului”

Ivan Stankov: Când citesc literatura română contemporană, am uneori impresia că citesc și literatura bulgară în același timp.

Există însă o diferență: mi se pare că literatura română contemporană are o anumită obsesie a comunismului. Am urmărit Revoluția din 1989 la televizor și știam ce se întâmplă aici. În anii 1980, România era într-o situație economică și politică dificilă, în timp ce în Bulgaria regimul era, să spunem, mai „blând”.

Astăzi, în literatura română contemporană, la autori precum Dan Lungu, Ioana Nicolaie, Mircea Cărtărescu, Bogdan Crețu sau Andreea Răsuceanu, simt un element terapeutic. Nu este doar dorința de a spune adevărul, ci și aceea de a elibera experiențe personale și colective.

Aici intervine problema memoriei: trebuie păstrate atât traumele, cât și experiențele istorice dure — lagărele, violențele politice, distorsiunile epocii.

În anii 1960–70, literatura română era mai liberă decât cea bulgară, mai apropiată de structuralismul francez, cu onirism, hermetism și apoi postmodernism. Astăzi însă, cele două literaturi merg împreună și au o conștiință europeană comună. Nu mai există sentimentul recuperării sau al întârzierii.

„Am impresia că studenții se îndreaptă spre un viitor din care trecutul abia se mai vede”

Daniel Sur: Cum se raportează studenții de astăzi la patrimoniul literar național? Mai găsesc în el întrebări care îi privesc direct?

Ivan Stankov: Aici trebuie să fiu sincer: sunt un pic dezamăgit. Patrimoniul literar ar trebui cunoscut, interiorizat — versuri, proză, scene dramatice. Așa cum, de exemplu, funcționează Caragiale sau alți clasici.

Dar am impresia că studenții se îndreaptă spre un viitor din care trecutul abia se mai vede. Este decupat, dar neclar, și asta și din cauza limbajului.

Pentru că literatura secolului XIX devine o problemă filologică, iar ei încă nu sunt filologi. Nu înțeleg cuvintele și nu mai găsesc acolo răspunsurile întrebărilor lor.

Ei au întrebări mult mai contemporane și, firesc, se raportează mai bine la literatura modernă, care le aparține și ca limbaj, și ca problematică.

Nu știu exact cum este în România, când se predă Eminescu, de exemplu.

Pentru mine, un vers precum „din liniștea uitării dă orizont nemărginit singurătății mării” este copleșitor. Creează un orizont al unei singurătăți aproape inumane.

Și asta mă duce la un alt subiect: singurătatea este esențială în literatura modernă.

La toți autorii pe care i-am menționat, singurătatea este o temă centrală. Iar mie îmi place acest lucru, pentru că memoria are nevoie de singurătate ca să funcționeze.

Când ești în conversație, când ești implicat emoțional, memoria nu lucrează cu adevărat. Ea funcționează atunci când ești singur.

În acel moment, devii egal cu propria ta memorie. Devii memoria ta.

„Criticii nu scriau literatură, iar scriitorii nu scriau critică”

Daniel Sur: Sunteți, în același timp, critic literar și prozator. Cum conviețuiesc aceste două identități? Criticul din dumneavoastră îl ajută pe scriitor sau îi creează uneori blocaje pe care alt scriitor nu le-ar cunoaște?

Ivan Stankov: Știți cum am început să scriu proză? Cum mi-am găsit, de fapt, motivul de a scrie?

Un critic literar stă la masă, citește o carte, iar a doua zi merge într-o cafenea și îi spune autorului: „Ai scris prost aici, asta nu e bun, uite versul ăsta nu funcționează”. Dar de unde are el această poziție? De unde își ia dreptul să spună altcuiva că a scris slab sau greșit?

Dacă el însuși nu a scris niciun vers, de unde știe cum ar trebui scris?

Și atunci mi-am pus problema: cum pot eu să scriu despre un autor și nu doar să spun că a greșit sau că a scris prost, ci să îi spun și cum ar trebui să scrie — dacă eu însumi nu am scris nimic?

Mi s-a părut absolut incorect.

Și atunci mi-am zis: „Băi, dacă tot vorbești atât, intră și tu în joc, pe teren, să vedem cum e în fața publicului”.

Am prins curaj de la Emil, de la Mircea și de la alți scriitori. Prima carte a fost foarte bine primită, iar de acolo lucrurile au continuat.

Astfel, eu practic am încetat să mai scriu critică literară contemporană, adică recenzii sau cronici.

În literatura română, de altfel, granița dintre critică literară, eseu și proză nu este atât de rigidă. În literatura bulgară, până în 1989, această separație era mult mai strictă — aproape absurdă. Criticii nu scriau literatură, iar scriitorii nu scriau critică.

Ulterior, lucrurile s-au schimbat și la noi. Nu este nimic greșit ca un poet să scrie critică sau ca un critic să scrie literatură.

Eu însă, personal, nu am mai dorit să particip în zona criticii.

Nu am abandonat-o complet, dar nu mai pot gândi cu aceeași energie în modul cerut de critica literară și de istoria literaturii.

„Traducătorul nu este doar un intermediar sau un coautor, ci un autor în sine”

Daniel Sur: Textele dumneavoastră au fost traduse în română, engleză și poloneză. Cum priviți experiența de a vă vedea proza trecând într-o altă limbă? Există ceva ce se pierde inevitabil sau, dimpotrivă, lucruri care se dezvăluie abia prin traducere?

Ivan Stankov: Da, se pierde, dar cum să spun… Există o idee, la unii dintre clasici, că traducerea „traduce tot, mai puțin poezia însăși”. Traducerea este, de fapt, o altă poezie. Iar în proză lucrurile sunt asemănătoare, chiar dacă proza pare mai apropiată de sensul direct.

Traducătorul nu este doar un intermediar sau un coautor, ci un autor în sine. Este deja o formă de creație.

Se știe că o traducere poate fi mai slabă sau chiar mai bună decât originalul, dar niciodată identică. Tocmai de aceea ceva se pierde întotdeauna: poetica limbii.

O metaforă, de exemplu, rareori poate fi tradusă integral.

În cazul meu, traducerea „Amintirilor despre apă” realizată de Mariana Mangiulea Jatop a fost extraordinară. Ea cunoaște foarte bine limba bulgară, este practic limba ei maternă.

Mi-a trimis traducerile înainte de publicare, iar eu am rămas uimit cât de bine sunau în română, ca și cum textul ar fi fost scris direct în această limbă.

Sunt foarte mulțumit de aceste traduceri.

„Eu mă simt aici ca acasă. Chiar stau la un kilometru de locul în care suntem”

Daniel Sur: Și ne apropiem de final. Sunteți prezent la Bookfest București, un spațiu cultural pe care l-ați traversat ani la rând și prin traducerile dumneavoastră din literatura română. Ce înseamnă pentru dumneavoastră întâlnirea directă cu publicul român și cum vedeți astăzi dialogul cultural dintre România și Bulgaria?

Ivan Stankov: Este un dialog care trăiește acum o evoluție foarte frumoasă. În urmă cu 30 de ani, cele două literaturi se cunoșteau, dar nu știu cât de mult se citeau.

Pe atunci exista Uniunea Scriitorilor din Bulgaria și Uniunea Scriitorilor din România, iar schimburile erau mai degrabă instituționale: se traduceau câte cinci cărți într-o parte și cinci în cealaltă. Erau în mare parte volume vechi, convenționale, uneori ideologice.

Literaturile nu comunicau real între ele.

Astăzi situația este complet diferită. Acum se citesc mult mai mult una pe cealaltă, în special cititorii activi, cei cu adevărat interesați de literatură. Evident, nu toată lumea, dar cei implicați cultural ajung să citească literatura vecină.

Sunt foarte mulțumit că nu doar autorii se cunosc între ei, ci și traducătorii, criticii, oamenii din jurul literaturii.

Uite, acum suntem în jur de 20 de scriitori bulgari aici la întâlnire, ne cunoaștem între noi și avem dialoguri cu scriitori români. Eu o știu pe Andreea din Bulgaria, ea mă cunoaște pe mine, Emil Andreev îl cunoaște pe Cezar Paul Bădescu. Stăm împreună ca niște oameni care deja se știu de mult.

Și publicul… am avut impresia la lansări că există un interes real. De exemplu, la Humanitas, cred că în 2018, a fost sala plină. În două zile am avut 14 interviuri, au apărut multe cronici.

Am un fost student din Craiova, Petrișor Militaru, care este redactor la revista Mozaicul. A dedicat un întreg număr cărții mele „Amintiri despre apă” — cu cinci-șase articole despre ea. A fost foarte important pentru mine.

Astăzi, autori precum Dorin Spodinev și alții din generația mai tânără sunt foarte bine primiți în România. La fel cum Mircea Cărtărescu are deja un public fidel în Bulgaria — și nu doar el.

Există scriitori care sunt cu adevărat așteptați. Eu mă simt aici ca acasă. Chiar stau la un kilometru de locul în care suntem acum.

„În satul meu natal încă se mai știu câteva sute de cuvinte în română”

Daniel Sur: Și o curiozitate. De ce ați învățat limba română?

Ivan Stankov: Limba română… În satul meu natal încă se mai știu câteva sute de cuvinte în română. Bătrânii vorbeau românește când eram copil.

Nu se știe foarte mult despre istoria acelei zone, dar exista acolo un fel de spațiu bilingv. În documentele otomane din secolul al XV-lea apare deja această realitate.

Pentru mine era o zonă foarte frumoasă, în care auzeam cuvinte pe care astăzi, din păcate, le-am uitat — dar erau cuvinte „gustoase”, vii.

Apoi, la cinci ani m-am mutat la Ruse. În anii 1970, așa cum voi vă uitați la televiziunea bulgară în anii 1980, noi ne uitam la televiziunea română.

La TVR vedeam meciuri de box, Cassius Clay, Oscar Bonavena, seriale precum „Robin Hood” sau „Învățătorii” — lucruri care la noi nu existau. În Bulgaria, în anii 1960–70, oferta era mult mai restrânsă.

Într-un fel, chiar și prin televiziune, România era o prezență foarte importantă în imaginarul nostru.

În vacanțe mă întorceam în sat, dar treptat copiii au început să vorbească doar bulgară. A început o mare uitare a limbii române, iar pentru asta mi-a părut foarte rău, pentru că s-a pierdut ceva viu.

La facultate, primul meu lector de română a fost doamna Aurora Iordăchescu. Era foarte respectată de noi. Ne învăța poezii, ne apropia de limbă, iar datorită ei am reușit să merg mai departe în studiul limbii române.

Eram o grupă mică, în jur de zece studenți, dar atmosfera era foarte bună. Am devenit cel mai bun student acolo, și datorită ei am putut să îmi finalizez lucrarea de diplomă pe tema colindelor.

Apoi am aflat că există un lectorat la Craiova, în România, și am aplicat imediat. Am câștigat concursul și am ajuns acolo.

La Craiova am făcut, de fapt, pasul decisiv: studenții nu știau bulgară, așa că trebuia să predau în română. Am învățat limba prin contact direct, prin muncă zilnică, prin texte.

Apoi, odată cu traducerile, am început să folosesc și instrumente digitale, inclusiv dicționare online — foarte utile pentru traducători.

Cred că fără aceste resurse, astăzi traducătorii din română ar fi mult mai limitați.

Ăsta a fost parcursul meu.