TEMA GENERALĂ: expoziție de artă contemporană românească peste hotare, în plin sezon de Bienală.
TEMA SPECIFICĂ: „Stories in Layers”, personala Mirelei Trăistaru.
CARACTERISTICI: pictură, curatoriere Antigona Silvia Rogozea, acces liber.
DATA ȘI LOCUL: 1–14 august 2026, Mica Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică, Veneția.
Subsemnatul, polițist al galeriilor, ajuns în concediu pe teritoriul unei cetăți care de secole se crede capitala mondială a artei și, spre enervarea mea profesională, chiar are dreptate, aduce la cunoștința publicului următoarele:
CĂ Veneția, în luna august a anului curent, se află sub stare de asediu artistic generalizat. Bienala funcționează ca o armată de ocupație binevoitoare, iar aproape fiecare stradă, piață sau palazzo pare să ascundă o expoziție, un pavilion național, o instalație, o retrospectivă sau măcar promisiunea unei revelații artistice.
CĂ după câteva zile petrecute în acest regim de supraconsum vizual, subsemnatul a început să manifeste simptome specifice meseriei: oboseală cromatică, suspiciune față de orice instalație cu dimensiuni monumentale și dorința inexplicabilă de a intra într-o cameră în care să nu se întâmple nimic.
CĂ, în acest peisaj suprasaturat, Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică a deschis în Mica Galerie a sediului expoziția „Stories in Layers” a Mirelei Trăistaru, curatoriată de Antigona Silvia Rogozea, cu vernisaj în prezența artistei și a curatoarei.
CĂ subsemnatul trebuie să consemneze și buna treabă făcută de echipa Institutului de la Veneția, care, în plin sezon de Bienală, reușește să țină deschisă această mică fereastră românească spre oraș, cu profesionalism, discreție și atenție față de artiști și public.
CĂ expoziția reunește lucrări din trei serii — „Țesături de la Bunica Mea”, „Coronițe” și „Memoria locului” —, iar titlul „Stories in Layers” descrie destul de exact mecanismul lor: poveștile se suprapun, memoria se depune în straturi, iar imaginile păstrează urmele unor timpuri și locuri diferite.
CĂ în „Țesături de la Bunica Mea”, memoria familială intră în pictură prin gest, ritm și structură. Firele, repetițiile și motivele textile devin forme ale continuității, iar lada de zestre apare ca un depozit al unei memorii care încă lucrează asupra prezentului.
CĂ tradiția capătă aici mobilitate. Ea poate traversa generații și geografii, poate ieși din spațiul domestic și poate ajunge într-o galerie venețiană fără să-și piardă încărcătura afectivă.
CĂ în seria „Coronițe”, forma circulară introduce o altă temporalitate. Cercul sugerează ciclul, revenirea, protecția, natura și ritualul. Frunzele, florile și ramurile intră în această geometrie afectivă, iar culoarea face ca formele să pară permanent în mișcare.
CĂ subsemnatul a remarcat că Mirela Trăistaru are o relație suspect de serioasă cu memoria. O scoate din sertar, o întinde pe pânză, o colorează, o suprapune peste alte amintiri și o trimite apoi în lume.
CĂ „Memoria locului” extinde această cercetare către spațiul întâlnit de artistă în timpul rezidențelor internaționale. Florile, animalele, ramurile, templele și scenele cotidiene observate în Coreea de Sud devin fragmente ale unei geografii personale, în care privirea asupra unui loc străin activează propriile memorii.
CĂ subsemnatul a mai identificat în teren o tendință care traversează o parte importantă a scenei artistice venețiene din acest sezon: întoarcerea la origini, la tradiții, la memorie și la formele prin care comunitățile își negociază identitatea într-o lume aflată într-o continuă transformare.
CĂ această revenire nu presupune o simplă recuperare nostalgică a trecutului. Artiști din contexte culturale foarte diferite recitesc tradiții, mitologii, ritualuri, meșteșuguri și istorii locale pentru a le pune în relație cu prezentul și cu întrebările unei lumi globalizate.
CĂ „Stories in Layers” se înscrie firesc în această mișcare. Țesătura, coronița, memoria familiei, locul natal și experiența întâlnirii cu alte culturi devin, în pictura Mirelei Trăistaru, forme prin care identitatea este cercetată și reactivată. Trecutul ajunge astfel în prezent prin gest, culoare și materie.
CĂ există, prin urmare, o coincidență fertilă între ceea ce se întâmplă în lucrările Mirelei Trăistaru și ceea ce subsemnatul a observat pe teren: într-o epocă a mobilității fără precedent, arta pare să caute din nou punctele de origine. Se întoarce spre rădăcini pentru a înțelege mai bine unde se află acum.
CĂ experiențele internaționale ale Mirelei Trăistaru — din Austria, Macedonia, Coreea de Sud și din alte contexte artistice — au funcționat ca teste ale propriului limbaj. Fiecare nou spațiu a adăugat un strat, fiecare întâlnire a produs o deplasare de perspectivă.
CĂ în Coreea de Sud această întâlnire pare să fi căpătat o intensitate aparte. Ritmurile naturii, sensibilitatea pentru continuitate și relația dintre om și mediu au intrat în rezonanță cu memoria românească a artistei.
CĂ rezultatul acestei întâlniri este interesant tocmai prin absența exotismului de catalog. Coreea nu devine decor. Devine context de reflecție. Privind un alt loc, artista își privește mai atent propriile rădăcini.
CĂ astfel, o țesătură din memoria copilăriei poate ajunge să dialogheze cu textile întâlnite la mii de kilometri distanță, iar un cerc desenat în atelier poate dobândi sensuri noi într-un spațiu cultural în care ciclicitatea și armonia cu natura au o puternică prezență simbolică.
CĂ „Stories in Layers” vorbește, în fond, despre deplasare. Despre felul în care un artist poartă cu sine locurile din care vine și despre felul în care locurile prin care trece se depun, la rândul lor, peste această memorie.
CĂ identitatea apare aici ca un proces continuu de acumulare. Ea se construiește din gesturi, obiecte, oameni, peisaje, culori și întâlniri. Fiecare experiență adaugă un strat, iar pictura este locul în care straturile devin vizibile.
CĂ subsemnatul a verificat, cu instrumentele proprii meseriei, dacă o galerie mică românească mai poate fi observată în zgomotul de fond al celei mai supraaglomerate stagiuni artistice din lume și a constatat, spre surprinderea sa de funcționar deprins cu sălile goale ale artei românești expuse peste hotare, că răspunsul este afirmativ.
CĂ publicul, localnic și turist deopotrivă, a găsit drumul spre Mica Galerie a Institutului și a rămas acolo mai mult decât cere buna cuviință turistică de tip poză-și-plecare.
CĂ acest lucru trebuie consemnat. Veneția din timpul Bienalei este un loc în care atenția publicului valorează aproape cât un loc liber la o terasă din apropierea Canalului Grande.
CĂ în această concurență de proporții biblice — zeci de pavilioane naționale, sute de expoziții colaterale, mii de artiști și o cantitate de artă suficientă pentru a provoca insomnii unui critic — „Stories in Layers” își găsește propria voce.
CĂ vocea aceasta este una a acumulării lente. A culorii care păstrează urme. A gestului repetat. A memoriei care se modifică de fiecare dată când întâlnește un alt loc.
CĂ lucrările Mirelei Trăistaru cer o privire ceva mai lungă decât cea obișnuită în sezonul Bienalei. Ele se deschid treptat, asemenea unor povești pe care le înțelegi abia după ce ai uitat să te mai grăbești.
CĂ într-o Veneție care transformă aproape orice spațiu în scenă artistică, Mica Galerie a Institutului propune, prin această expoziție, o experiență de altă intensitate: una în care memoria, culoarea și locul au timp să se depună.
CĂ subsemnatul consideră că aici se află și reușita expoziției. Într-un oraș care urlă permanent „privește-mă!”, Mirela Trăistaru își permite luxul unei picturi care spune: „mai stai puțin”.
CĂ drept care subsemnatul consemnează că fapta constituie o reușită culturală cu circumstanțe agravante de context, Veneția nefiind un loc în care te faci remarcat ușor, mai ales în plin sezon de Bienală.
CĂ ancheta rămâne deschisă. Memoria continuă să producă dovezi. Culorile continuă să circule. Iar poveștile, după cum s-a demonstrat, au prostul obicei de a se așeza unele peste altele.
Semnat,
Sergentul Galeriilor
Datoria mai presus de orice!
Arta să vă seducă.
