Pe bună dreptate, Galele Kamo – numite astfel după inițiatorul lor, Béla Kamocsa (1944-2010, basistul de începuturi al formației timișorene Phoenix) – sunt un reper în istoria jazzului autohton. După cel de la Sibiu, acesta este al doilea festival din țara noastră ca vechime continuă în respectiva branșă muzicală.
În septembrie 2026 am avut onoarea de a participa activ la ediția jubiliară, cu numărul 35, organizată sub directoratul artistic al polivalentului muzician Johnny Bota. El însuși contrabasist, bas-ghitarist, violonist, compozitor, profesor, doctor în muzicologie, Bota a reușit să mențină și să consolideze an de an prestigiul acestui atractiv eveniment cultural cu participare internațională. Încă din deceniul 1980 fondase grupul Bega Blues Band, alături de regretații Kamocsa (voce/ghitară) și Lică Dolga (baterie).
Actualmente, BBB e cel mai longeviv combo de pe scena română de jazz, animat de sapiența aceluiași Johnny Bota. În propriul fief – la Filarmonica Banatul din Timișoara – trupa și-a susținut tradiționalul program „de gală”, atestând o genuină preocupare de autoperfecționare. Liderul formației poate conta pe antanta creativă cu valoroșii săi comilitoni: veteranul poet al claviaturii și al ghitarei Toni Kühn, ex-aliat al bateristului Eugen Gondi (cel care se lansase din fragedă junețe în explorările avangardiste ale genialului Richard Oschanitzky – părinte al jazzului de amprentă română); multi-instrumentistul Lucian Nagy, cu paradele sale improvizatorice – abordând, mai nou, onctuozitatea timbrală în registru grav a saxofonului bariton, dar și arta compoziției; vocalista Maria Chiorean, egal autentică în standards de blues, swing sau bop, precum și în piesele compuse de colegii de formație; Mircea Bunea – un spiriduș capabil să creeze, prin contorsionate solouri de ghitară, punți inopinate între diverse stiluri; Feri Szekeres – succesorul demn de încredere al precursorului său Dolga. O pertinentă idee a fost includerea, în varianta de octet a BBB, a inventivului june Ionatan Marchiș (capabil de savuroase excursuri trompetistice, în special prin utilizarea surdinei) și a talentatei sale colege de generație, Maria Oros la vioară. Cât privește repertoriul, acesta marchează o aprofundare a filonului blues, cât și apreciabile conversiuni estetice pe direcția esteticii neo-hard-bop, prin teme compuse de Horace Silver, Oliver Nelson, sau – atențiune! – Lucian Nagy. Programul super-antrenant ar merita să fie valorizat și promovat prin turnee, în beneficiul unui public cât mai larg.
Dacă în cazul Bega Blues Band bunele impresii critice erau oarecum previzibile (atestabile și prin numeroasele mele comentarii anterioare, publicate de-a lungul anilor), celelalte două concerte de ample dimensiuni din cadrul Galei Kamo-35 au constituit revelații dintre cele mai plăcute, datorate (încă o dată) flerului impresarial al lui Johnny Bota. Astfel, deschiderea evenimentului a fost marcată printr-un „Concert de jazz simfonic” beneficiind de prezența Orchestrei Remus Georgescu a Filarmonicii Banatul, avându-l la pupitru pe dinamicul dirijor/compozitor Radu Popa. Angrenajul instrumental alcătuit majoritar din tineri, cu reală apetență pentru sinteza dintre genul clasic și cel improvizatoric, a susținut empatic conlucrarea scenică de înaltă clasă dintre vocalista Elena Mindru, pianistul & aranjorul finlandez Visa Oscar, Johnny Bota/contrabas & ghitară-bas și Ioan Radu Minda/percuție. Repertoriul a constat preponderent din cântece de mare popularitate în România perioadei interbelice, combinate cu piese imortale din repertoriul Mariei Tănase. Întregul program a stat sub semnul fascinantelor aranjamente create de muzicianul finlandez, pe baza tezaurului impregnat de melodicitate română, ajuns la noi pe filiera unor Anton Pann, Constantin Brăiloiu, Ioan Chirescu, Ion Vasilescu, Nicolae Kirculescu ș.a.
Măiestria lui Visa Oscar (pe numele complet Visa-Pekka Oskari Mertanen, n. 1976) mi-a amintit de marele orchestrator al curentului brazilian bossa nova, germanul Claus Ogermann, devenit celebru prin colaborările sale cu corifeii acelui stil – Antônio Carlos Jobim, João Gilberto, Vinicius de Moraes… Nu m-a mirat să aflu, chiar de la oaspetele nostru finlandez, că îl admirase într-atât pe alt gigant al muzicii braziliene – Hermeto Pascoal – încât l-a vizitat la el acasă (unde a comunicat cu dânsul prin muzică, dată fiind autarhia lingvistică a amfitrionului, limitată la limba portugheză). În schimb, comunicarea sa cu Elena Mindru decurge firesc, întrucât ex-studenta clujeană (n. 1988), debutantă în jazz la 15 ani cu susținerea lui Stefan Vannai și, implicit, a subsemnatului, domiciliază de ani buni în patria lui Jan Sibelius. Talentul ei a fost recompensat cu premiul 2 al competiției vocale de la Montreux în 2012. Întreaga sa prestație de la Timișoara atestă progresele înregistrate de Elena pe linia versatilității, nuanțării și autocontrolului, în sinergie cu exuberanța coloristică sonoră a sofisticatelor orchestrații imaginate de Oscar. Revenind la acesta din urmă, decelez ideea sa de a prefața tema arhaică Până când nu te iubeam printr-o parafrază a leitmotiv-ului din Bolero-ului lui Ravel, reluată apoi în coda respectivei mini-suite. Inteligența muzicală complementară a dirijorului-compozitor Radu Popa a atribuit vastului ansamblu dinamism și plasticitate, făcându-l capabil să execute riff-uri (scurte replici sau motive repetitive) cu mlădioasa adaptabilitate a unui quasi-big band. Aș sublinia și impactul emoțional creat de preluarea unor reminiscențe muzicale nostalgice, aflate probabil în stadiu latent în subconștientul nostru agresat de tehnici dezumanizante.
Dar revelația mini-festivalului timișorean fu amplul concert susținut de Budapest Orchestra Project. La o primă vedere (neglijentă) a afișului, confundasem această denumire cu Budapest Jazz Orchestra, cunoscutul ansamblu pe care îl prezentasem publicului la prima celebrare din România a Zilei Internaționale a Jazzului – petrecută la Cluj în 30 aprilie 2013, din inițiativa impresarului Tudor Vesa. Iată însă că B.J.O. și-a aflat o demnă urmașă: B.O.P. este un fel de „reprezentativă de tineret a big band-urilor din Ungaria”, înființată în 2021 de către etonantul Ábel Tompa. Născut în 1998 la Cluj, acest muzician complex a studiat inițial trombonul și pianul la Colegiul de Muzică Sigismund Toduță din urbea natală, pentru ca ulterior să absolve studiile de licență și de masterat în Dirijat Orchestral la renumita Academie de Muzică Liszt din Budapesta. La 25 de ani a devenit cel mai tânăr dirijor debutant din istoria Operei Naționale din București, fiind totodată colaborator constant al Operei Maghiare clujene. Ca fiu al reputatului regizor Gábor Tompa, Ábel continuă pe linie muzicală tradițiile unei familii de oameni de spectacol ale cărei realizări din spațiul transilvan s-au repercutat pozitiv atât în țara noastră, cât și peste fruntarii.
Spectacolul dirijat și, în bună măsură, orchestrat de Ábel Tompa relevă, prioritar, potențialul colectiv al celor 18 componenți. Deja din piesa introductivă – Take the A Train (cunoscută mondialmente ca semnal al emisiunilor radiofonice Voice of America Jazz Hour, realizate de Willis Conover și ascultate cu aviditate în țările cu regim totalitar din perioada „războiului rece”) – dilecțiunea lui Tompa pentru notoriile big band-uri americane e evidentă. Însă junele „milenarist” nu se sfiește să imprime respectivei piese, emblematică pentru orchestra lui Duke Ellington, un tempo furibund, precum tumultul ce ne împresoară din toate direcțiile în acest secol tot mai accelerat. Iar piesa a doua – Makin’ Whoopy, o temă standard din 1928 – ne acomodează cu premisa că intervențiile lui Gengö Janák pe trombonul-bas contribuie decisiv la definirea sonorității întregului ansamblu. De altfel, un punct forte al big band-ului îl constituie dozajul timbral quasi-farmaceutic dintre cele patru compartimente ale sale. Astfel iau naștere și se întrepătrund textúri armonice impecabil tricotate.
De-a lungul întregului recital am admirat brianța și preciziunea milimetrică a pasajelor tutti, în timp ce consistența muzicală e nutrită printr-un flux permanent de energie juvenilă. Element cu atât mai meritoriu, cu cât concepția liderului denotă un real atașament față de ereditatea marilor ansambluri de jazz, într-o viziune cu tente retro. Aci aș releva rolul de adevărate „exerciții stilistice” atribuit aranjamentelor, domeniu unde Ábel Tompa reconsideră de pe poziții actuale estetica forjată de marele pianist și șef de orchestră Count Basie, sau sonoritățile cultivate mai recent de big band-urile lui Wynton Marsalis (pe Coasta de Est a SUA), sau Tom Kubis (în California).
O pată de culoare binevenită a adus juna vocalistă Kriszta Koncz, prin arta de a-și combina timbrul vocal sfumato cu o prezență scenică seducătoare, în deplină alianță cu dirijorul și orchestra sa. De asemenea, am savurat gentilețea dirijorului de a interpreta la pian (neacompaniat), una dintre cele 22 de teme dintr-o colecție a compozițiilor lui Johnny Răducanu. În deplin acord cu flerul nostalgic al piesei, tema fu aprofundată și printr-un sensibil solo de contrabas datorat lui Tamás Gyányi. Dacă ar fi să sintetizez printr-o exclamație impresia pe care mi-a lăsat-o spectacolul dat de Budapest Orchestra Project, aș alege franțuzismul epustuflant. Sensul figurativ al cuvântului poate fi dedus din etimologia sa franceză, unde el exprimă ideea unui șoc atât de intens încât „îți taie respirația”…
Ca preludiu al galei finale, am avut onoarea de a prezenta o expunere în genul celor de la Cursul de Estetica Jazzului, pe care l-am inițiat și susținut la Academia Națională de Muzică G. Dima din Cluj începând din 1997. Locul acțiunii a fost holul de festivități al Filarmonicii Banatul, unde fuseseră amplasate două reușite expoziții: colecția de afișe a celor 35 de Gale Kamo desfășurate în perioada post-decembristă, precum și sugestivele tablouri inspirate din viața jazzului timișorean realizate de artistul plastic Sorin Nicodim (născut în 1951, la Târgu Ocna – localitatea natală a eruditului meu amic Sorin Antohi). Am ales pentru prelegere titlul Jazzul ca expresie identitară. La fel ca întotdeauna când m-am aflat într-o asemenea postură, am evitat și de astă dată – din principiu – orice adiere de plictiseală, îndeosebi prin selectarea unor captivante ilustrații audio-video. Recepția favorabilă manifestată de avizatul public local mi-a amplificat sentimentele de gratitudine pentru inițiativele și tenacitatea lui Johnny Bota (de data asta în calitate de comper al agreabilei reuniuni), cât și pentru marele absent al actualei ediții – omniscientul muzicolog Florian Lungu – căruia îi datorez însăși accederea mea în spațiul imponderabil al jazzologiei române.
Imagini de Dana Moica.