Gala Kamo: un substanțial mini-festival

Gala KAMO, ediția XXXII/Timișoara, 2023

În pofida formulei sale restrâns-intimiste – contrastând cu dezlănțuirile decibelilor din piața centrală a Capitalei culturale europene – festivalul de jazz de sub egida Filarmonicii Banatul din Timișoara fu un real succes. Meritul îi aparține în primul rând lui Johnny Bota – muzician clasic/jazz/blues, lider al formației Bega Blues Band, rasat intelectual și, mai presus de toate, om de omenie. El a reușit să continue – și după decesul inițiatorului – ideea festivalieră lansată de Béla Kamocsa în 1990, astfel încât „Galele Kamo” au ajuns în 2023 la ediția a XXXII-a. Ca în fiecare an, am fost surprinși la modul cel mai plăcut (îmi permit uzul pluralului și în numele avizatului public timișorean) de calitatea deosebită a programului.

Primii au evoluat componenții grupului RC & Melody Makers, condus de basistul Răzvan Cojanu, remarcabil exponent al actualei școli române de jazz. Pe lângă abilitățile sale instrumentale (manifestate de data asta exclusiv pe ghitara-bas), liderul ne-a convins ca autor al unor compoziții percutante, impregnate de o vivacitate stilistică de filiație neo-hard-bop, și – în plus – prin flerul cu care a știut să-și selecteze aliații capabili să-i complinească intențiile artistice: tumultuosul suport ritmic asigurat de Anthony Ebenecer Gutierrez (baterist venezuelean născut în anul când se inaugura acest festival; format în cadrul Sistemului Național de Orchestre din patria sa; membru între 2008-2015 al Simon Bolivar Big Band; discipol și colaborator al compatriotului său de renume mondial, Edward Simon); intervențiile cu efect tranchilizant ale lui Ciprian Pop, un ghitarist al cărui temperament mi-l reamintește pe regretatul John Abercrombie; iar în prim-plan, ardentul tandem al saxofoniștilor italieni Paolo Profeti și Stefano Bedetti. Pe primul dintre ei îl apreciez deja de vreun deceniu, de când s-a integrat ca veritabil factor dinamizator pe scena jazzului nostru; cel de-al doilea își cucerește rapid auditoriul prin intervenții tehnicamente substanțiale și, totodată, predispuse la curajoase zboruri ale fanteziei improvizatorice. Spre satisfacția generală, Răzvan Cojanu a creat un grup solid, de factură intrinsec latină, incluzându-l spațiului nostru cultural. O adevărată performanță, la fel ca și resuscitarea Festivalului de Jazz de la Ploiești (precursorul celui de la Sibiu!), unde tânărul muzician s-a implicat din plin. Felicitări, pe toate planurile!

 Sub coordonarea părintească a ante-elogiatului Johnny Bota, Bega Blues Band și-a reconfirmat statutul de „lider regional” al formațiilor de jazz din Vestul României. Ca observator amical-imparțial al celor patru decenii de activitate a trupei (inițiate de același Kamocsa), pot afirma că BBB a crescut esteticamente la modul organic, de la an la an. Formula actuală menține prospețimea și seriozitatea abordării muzicale inițiale, căreia i se adaugă binevenitul coeficient de maturizare artistică acumulat în timp. Deloc neglijabil în acest proces este atașamentul formației față de specificitatea mentalității bănățene. Pe lângă mostre din creațiile proprii, cu picante accente ludice, BBB a interpretat și câteva emblematice versiuni de pură extracție blues (d. ex., Stormy Monday de T-Bone Walker, sau  Señor Blues de Horace Silver), evidențiind resursele vocale ale solistei Maria Chioran, adaptate cu sobrietate imperativelor stilului. Prestație optim complementată de suplele intervenții solistice ale poliinstrumentiștilor Toni Kühn/claviaturi & Lucian Nagy/ancii & mică percuție și ale ghitaristului Mircea Bunea, împreună cu suportul ritmic datorat lui Bota și bateristului Ioan Minda. Continuu să sper că valoarea acestei formații va fi mai bine valorizată de impresarii dispuși să promoveze artiștii autohtoni – atât pe plan național, cât și peste fruntarii.

O agreabilă surpriză a reprezentat-o recitalul solo al ghitaristului Valentin Farcas – cunoscut în anii totalitarismului ca practicant al direcțiilor avangardiste din sfera jazz-rock, îndeosebi ca lider al grupului Experimental Q din Cluj. Deși după emigrarea în Germania (1987) alura sa „insurecțională” cedase locul celei de profesor de ghitară clasică, pe scena Filarmonicii Banatul el avu inspirația să ne prezinte un fel de recapitulare a propriilor investigații componistico-interpretative, transpuse pe ghitara Fender-Stratocaster (nu întâmplător, marca prin care Jimi Hendrix își definise amprenta personală). A rezultat astfel un panoramic de miniaturi eterogene, în care erau aglutinate parafraze psihedelice, ecouri din Bolero-ul ravelian, suprapuneri evocative de teme orientale, citate din Beatles sau Hendrix etc. Important e că asemenea colaje sonore sunt filtrate prin cugetul interpretului, care le reasamblează în structuri neașteptate, investite cu vibrație poetică.

Legendarul nostru baterist Eugen Gondi (n. 1947, afirmat prin istorice colaborări cu Richard Oschanitzky, Dan Mândrilă, Aura Urziceanu, Johnny Răducanu, Marius Popp, Nicolas Simion, Paul Weiner…,  emigrat după 1990 în Țările de Jos) a revenit în urbea natală, împreună cu doi excelenți jazzmeni olandezi: contrabasistul Lucas Suringar și ghitaristul Hilmar Backer. De la primele acorduri se simțea că între membrii Trioului Gondi funcționează o exemplară comunicare mutuală. Fluxul melodico-armonic se revărsa generos, în siajul unor modele celebre – Keith Jarrett, Pat Metheny, mai recent John Scofield – ce contribuiseră la edificarea esteticii ECM (casa de discuri girată de Manfred Eicher, de inconturnabilă influență asupra jazzului din ultima jumătate de secol).  De-a lungul întregului recital, solourile (în sensul tradițional al termenului) le-au aparținut lui Backer și Suringar. Însă – ca un înțelept raisonneur – Gondi ne-a delectat cu o efervescență de ritmuri, subsumate unei viziuni liric-impresioniste, astfel încât întreaga sa evoluție poate fi considerată un neîntrerupt solo, condensând știința de o viață a acestui baterist exponențial al jazzului român.

La rândul său, pianistul Milos Krstic face parte dintre personalitățile de marcă ale jazzului din Serbia (îl admirasem prima dată în contextul inubliabilului recital susținut la Festivalul de la Sibiu 1982 de Sextetul Markovic-Gut, formația-etalon a jazzului din Iugoslavia acelui timp). Recitalul grupului Mike Krstic 4tet la Timișoara, din seara de 24 septembrie 2023, a coincis cu cea de-a 76-a aniversare a zilei de naștere a  liderului trupei. Dar dincolo de inteligentele parafraze pe teme standard ale lui Krstic Senior, am făcut cunoștință și cu alesele talente de ghitarist și pianist ale fiului său, Mika Krstic, rezident în Statele Unite. O prezență dezinvoltă, concentrată asupra esențelor de swing din patrimoniul jazzului, exprimate într-un limbaj ghitaristic de factură pizzarelliană (am în vedere alt cuplu părinte/fiu – Bucky & John Pizzarelli – cu notabile merite în cultivarea prioritară a improvizației swingate). Conlucrarea familială a oaspeților sârbi s-a desfășurat în parametri empaticelor grooves (făgașuri ritmico-armonice) furnizate de Johnny Bota la contrabas, împreună cu Ioan Minda, bănățean de succes pe scena muzicală austriacă, reconfirmându-și aci măiestria ca baterist de suverană adaptabilitate la exigențele creativității jazzistice.

Personalmente, consider că marea revelație a actualei Gale Kamo a fost recitalul Duo-ului Raul Kusak/pian – Vali Răcilă/voce & diverse instrumente de acompaniament profilate pe blues. Cel dintâi confirmă portretizarea datorată avizatului comentator Ioan Big: „…Kusak este un spirit ludic transfrontalier dezinteresat de primplanuri, care își conservă libertatea de a plana creativ – nestingherit de povara unei imagini publice prefabricate – peste diversele spații de exprimare sonoră, indiferent că e vorba de Pop, Rock, Folk, Jazz sau Blues, de muzică de film, spectacol ori teatru.” Mărturisesc că nu aș fi sperat să urmăresc, cu sufletul la gură, o asemenea demonstrație pianistică de zile mari (probabil fiindcă m-aș fi așteptat să asist la o interpretare ceva mai convențională, pe o claviatură electronică de pe la începutul carierei sale, când Kusak colabora cu Big Band-ul coordonat de Stefan Vannai la Academia Națională de Muzică din Cluj). La Timișoara însă, Raul Kusak s-a exprimat cât se poate de … personalizat, pe un nobil pian de concert din care a știut să extragă inflexiuni de maximă expresivitate, într-un duet intens spiritualizat cu companionul său, supranumit de cunoscători Sir Blues. Sub eflorescentul firmament pianistic, sclipind în indicibile nuanțe,  vocalistul și-a depănat frazele banal-chintesențiale, specifice blues-ului autentic, într-o atitudine quasi-sacerdotală. Fiecare nouă piesă era presărată cu ingenioase surprize – la nivelul tranzițiilor lui Kusak dinspre acompaniament înspre improvizația solistică și retur, sau al manevrelor operate de Răcilă pe diverse ghitare mai mult sau mai puțin … alunecoase (slide guitars), sau chiar și pe banjo! Atașanta vibrație umană a acestei muzici a culminat într-o versiune, pe cât de etonantă pe atât de emoționantă, conferită temei Little Wing (compoziție a lui Hendrix, inclusă pe albumul-capodoperă Axis: Bold As Love, de la finele anului 1967).

Grație implicării organizatorice a violistului Sasha Bota (fiul polivalentului Johnny B.), avurăm parte și de un memorabil recital final. Formația se numește The W și reunește măiaștri interpreți din hub-ul jazzistic londonez al perioadei post-Brexit: sesizantul baterist Gene Calderazzo (care cântase împreună cu renumitul său frate, pianistul Joey C., la prima ediție liberă a festivalului de la Sibiu, în 1990); impredictibila vocalistă Heidi Vogel, perpetuând în felul ei coreografiile onomatopeice ale regretatei avangardiste de culoare Jeanne Lee; contrabasistul italian Andrea Di Biase, cu ale sale ghirlande de note impecabil articulate; discret-eficientul ghitarist (și invitat special) James Kitchman, care apăruse pe scena Filarmonicii Banatul în 2021 împreună cu pianistul Bruno Heinen. Acesta din urmă a revenit în prezenta ediție festivalieră într-o ipostază multiplă: pianist, compozitor, aranjor, lider al grupului The W. La fel ca la precedentul „desant britanic” în Timișoara, am recunoscut amprenta caracteristică acestor muzicieni: ei își desfășoară talentele în piese ample, explorând spațiile interstițiale dintre jazz, demersuri improvizatorice și reevaluarea rolului componisticii contemporane. E un proces de creație colectivă pe structurile spațiate, concepute de Heinen în concordanță cu temperamentul flegmatic atribuit în genere britanicilor, pretexte pentru invențiuni spontane din partea membrilor formației. Abstracte jocuri sonore, întrebări și (posibile) răspunsuri la provocările infinitelor deschideri stilistice din era informaticii. În ultimă instanță, vorbim despre alcătuiri sonore prin care specificul adânc uman al jazzului luptă să-și salveze propria rațiune de a fi (și, ca efect implicit) pe aceea a devotaților acestei arte. Într-o culminație finală, două aranjamente propuse de Heinen i-au implicat și pe membrii sensibilului cvartet de coarde autohton Double You, alcătuit din Sasha Bota, Eugen Morărița, Iuliana Ambăruș și Diana Ivăschescu.

Scurt dar substanțial, festivalul mi-a ocazionat câteva reîntâlniri – fie și frugale – cu oameni de bine, a căror amiciție mă tușează și mă onorează în egală măsură: Florian Lungu, Eugen Gondi, Marcel Tolcea, Victor Andrieș, Marius Giura, Ladi Schütz. Încă o dată, mulțumiri organizatorilor: Filarmonica Banatul, Fundația Alternativa, Consiliul Județean Timiș, Primăria Timișoara.