Cu o consecvență și o seriozitate bănățeano-transilvane, jazzmanul Johnny Bota a reușit să organizeze o nouă ediție de succes a Galei de Blues Jazz Kamo, sub egida Consiliului Local al Municipiului Timișoara și a Filarmonicii Banatul. De fapt, vorbim de al doilea cel mai vechi festival de jazz din România, după cel de la Sibiu. Denumirea provine de la inițiatorul evenimentului, regretatul vocalist, basist și bluesman Bela Kamocsa.
Prima dintre cele trei seri fu închinată jazzului simfonic, având-o ca protagonistă pe o expertă în domeniu: cântăreața, compozitoarea, aranjoarea, producătoarea de discuri Elena Mindru. Născută la Cluj, talentata jună s-a lansat – încă de la etatea adolescenței – ca premiantă a concursului Jazz Napocensis, din juriul căruia făceau parte atât dirijorul de big band Stefan Vannai, cât și subsemnatul. După studii sub îndrumarea compozitorului Adrian Pop (pe atunci rector al Academiei de Muzică din Cluj), Elena Mindru a absolvit studii de interpretare și compoziție de jazz la instituții de prestigiu din Suedia, Danemarca și Finlanda, țară în care s-a stabilit în urmă cu un deceniu prin mariajul cu pianistul Tuomas Turunen. În 2012 traiectoria aspirațională a Elenei atinse apogeul parcursului dintre Jazz Napocensis și Montreux Jazz Voice Competition (unde juriul prezidat de Quincy Jones i-a acordat premiul al doilea, pe lângă Premiul Publicului). De atunci, vocalista noastră a desfășurat o prodigioasă activitate concertistică, pe glob și în patrie. În 2014 a pus la cale „primul concert de jazz simfonic cu solist vocal din România”, împreună cu orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj, dirijată de Sabin Pautza.
Recenta evoluție de la Timișoara s-a situat pe această linie creativ-interpretativă: cu excepția unei piese de Sting, tot restul compozițiilor, aranjamentelor și versurilor au implicat-o direct pe Elena Mindru și pe soțul ei. Pe lângă considerabilul efort al acestora, merită elogiată contribuția Orchestrei simfonice a Filarmonicii Banatul, condusă cu acribie de dirijorul Tiberiu Oprea. Publicul a savurat din plin piesele ample, drapate în faldurile unor generoase aranjamente vocal-instrumentale. O veritabilă demonstrație de profesionalism, culminând cu tripticul estetic-emoțional alcătuit din temele tradiționale Mociriță, Aseară ți-am luat basma și Lume, lume. Conform cutumelor acestui tip de concerte, la masivul succes a contribuit și un eficient trio, alcătuit – în cazul de față – din pianistul finlandez Artturi Rönkä și muzicienii autohtoni Johnny Bota, la contrabas & vioară, și Feri Szekeres, la baterie.
Cvartetul pianistului belgrădean Milan Petrovic ne-a readus în spațiul jazzului mainstream, cu piese structurate în clasica formulă a temei cu variațiuni. Alături de lider, ne-au încântat cu țesăturile lor tematic-timbrale clare și atractive saxofonistul/clarinetistul Lehel Nagy, basistul Robert Gostincar și bateristul Dimitrije Mojsijevic. Petrovic mi s-a părut mai convingător pe claviatura pianului electric, prin care atacul fiecărei note se contura cu un plus de incisivitate. Stilistic vorbind, cei patru instrumentiști obțineau o versiune adusă la zi a manierei lui Horace Silver, într-un fel de variantă „dunăreană” pe care aș cuteza s-o numesc, oximoronic, soft hard-bop.
Ca în fiecare an, am constatat progresul grupului-amfitrion – Bega Blues Band – condus de însuși directorul festivalului, Johnny Bota. În fapt, istoria formației se confundă cu aceea a Galelor Kamo. La nivelul fiecăruia dintre componenți sunt evidente „acumulări cantitative și salturi calitative” demne de a fi promovate în contexte dintre cele mai exigente: Toni Kühn rămâne același improvizator fantezist, atât pe claviaturile de pian, orgă, melodica, pian electric, cât și pe ghitara acustică sau cea electrică. La fel, imbatabilul Lucian Nagy abordează cu totală confiență diverse saxofoane și clarinete, cavalul, varii percuții, dar impresionează și prin perfecta adecvare la inițiativele solistice ale colegilor săi, sau prin propria-i inventivitate componistică. Bota reprezintă reperul basistic – acustic sau electric – pe care se susține întreg ansamblul. Bateristul Feri Szekeres a ajutat ansamblul să depășească tragica despărțire de veteranul Lică Dolga, adăugând flexibilitate și avânt prestațiilor marca BBB. Acestea constau în cea mai mare parte din compoziții proprii, cu revărsări de energii în crescendo, de la o piesă la alta. La rândul său, vocalista Maria Chioran manifestă un plus de dezinvoltură în negocierea sofisticatelor armonii impuse de partiturile lui Bota, Nagy, sau Kühn, și în enunțarea imprevizibilelor pasaje verbale à la Frank Zappa. În fine, dar nu în cele din urmă, solourile de ghitară ale lui Mircea Bunea sunt tot mai adecvate esteticii pronunțat jazzistice a întregului sextet.
Trupa FanQbello a bateristului Dani Spânu, emigrat de la Timișoara în Germania, a beneficiat de prestația impresionantă a polonezului Wojtek Pilichowski, un maestru al ghitarei-bas. Întrucât saxofonistul ceh Jiri Halada (solistul grupului) nu a reușit să ajungă la Timișoara, s-a recurs la remodelarea repertoriului, prin cooptarea versaților poliinstrumentiști locali Lucian Nagy și Johnny Bota. Din păcate, remarcabilele reușite individuale ale acestora fură subminate de fundalul sonor monocord, aservit fastidioaselor formule binare ale tandemului baterie-keyboards.
O salutară inițiativă a programatorilor festivalului a constat în invitarea vocalistei lituaniene Viktorija Pilatovic. Ea reprezintă cu onoare redutabila școală de jazz din patria sa, înfloritoarea Lituanie, de după recucerirea independenței în 1991. Întrucât actualmente artista rezidează la Valencia, în recitalul timișorean i-am putut cunoaște și aprecia pe admirabilii săi colegi de formație din Spania: pianistul de origine argentiniană Alberto Palau, basistul Ales Cesarini și bateristul Mariano Steimberg. Într-o admirabilă sinergie, parcă inspirată de sloganul casei de discuri ECM, componenții cvartetului creează … sculpturi sonore din „cel mai frumos sunet pe lângă tăcere”. Evitând excesele formale, grupul reușește să se manifeste de o manieră inovativă pe diversele planuri ale expresiei muzicale – melodie, armonie, dinamică, agogică, ritm etc. Astfel, inteligentul demers de integrare/împrospătare a vocii în context jazzistic se materializează într-un recital seducător, relevând calitățile individuale și combinatorii ale celor patru muzicieni.
Altă veritabilă revelație a festivalului a constituit-o evoluția juvenilei formații timișorene JazzAtronik. Pe lângă veteranii de înaltă clasă Toni Kühn și Tavi Scurtu, trupa aduce în prim-plan un muzician capabil să resuscite interesul pentru un instrument îndelung neglijat de jazziștii noștri: clarinetul (ca să nu mai vorbim de cuceritoarea sa rudă – clarinetul-bas). Junele instrumentist/lider de grup se cheamă Alex Ciocan și își onorează pe deplin calitatea de absolvent al cursului de jazz de la Facultatea de Muzică a Universității de Vest. Dintre companionii săi i-aș evidenția pe pianistul Lucas Kohl și pe basistul Andrei Tălângă. Acordând prioritate „factorului latin” din sinteza mondială a jazzului, formația și-a alcătuit un repertoriu vivace, eclatant, contaminant, interpretat cu dezinhibarea proprie tradițiilor muzicii afro-americane, cărora le adaugă inedite sensibilități specifice Latinilor Orientului (denumirea aplicată de Mircea Eliade conaționalilor noștri).
Baterist și percuționist de anvergură mondială, Georg Puba Hromadka se afirmase ca unul dintre fondatorii școlii jazzistice timișorene, înainte de a se lansa într-o carieră internațională dedicată îndeosebi muzicii contemporane. După 1990 a revenit frecvent în patrie, contribuind decisiv la fondarea Festivalului de la Gărâna și a notoriului club de jazz Pod 16 din Timișoara. Sub titulatura Puba Jazz Connection 2022, împreună cu liderul grupului au evoluat alți doi valoroși muzicieni: pianistul Paul Weiner și contrabasistul Jan Jankeje. Cu primul dintre ei, Hromadka înregistrase Spirale, un album de referință al jazzului nostru, editat în 1977, la scurt timp înainte de emigrarea ambilor în Germania. În bună măsură, recitalul de acum poate fi considerat o retrospectivă, nu lipsită de accente nostalgice, a unor biografii intim legate de jazz. Prin cele mai reușite pasaje improvizatorice, programul a resuscitat splendori caracteristice fazei de ecloziune a „artei trioului”, predominantă în anii 1960-70. Recitalul a culminat cu reintepretarea Colindei H de pe amintitul album, încărcată de conotații evocative ale „rezistenței prin jazz” din perioada totalitară. Printre acțiunile complementare ale festivalului s-a numărat și interesantul atelier de percuție de la Facultatea de Muzică din Timișoara. Acolo l-am (re)descoperit pe Hromadka atât în calitate de magistru, cât și ca personaj plin de farmec, exprimându-se cu plasticitate și humor într-o invidiabilă limbă română, după mai bine de jumătate din viață petrecută în exil.
Marele final al celor trei zile de festival a aparținut grupului Péter Sárik Trio din Ungaria. Liderul e un prolific pianist, compozitor, aranjor, pedagog, de o invidiabilă versatilitate interpretativă. Aceasta se repercutează și asupra interacțiunii, întotdeauna în parametri unui cert profesionalism, cu partenerii săi de grup: Tibor Fonay / bass și Attila Gálfi / baterie. Spectatorii timișoreni au avut șansa de a savura versiunea live a albumului Bartók X, prin care brianții interpreți își propun să răspundă unei dificile provocări: transfigurarea din unghiul sensibilității jazzistice a profunzimilor creației bartókiene. Cu atât mai mult, cu cât genialul compozitor născut la Sânnicolau Mare (în extremitatea vestică a Banatului) a influențat în mod decisiv evoluția esteticii muzical-improvizatorice spre statutul de egal între egali printre avatarurile muzicii contemporane. Din imensul material tematic al capodoperelor lui Béla Bartók, pe amintitul album discografic figurează câteva piese celebre: Allegro barbaro, trei dintre Dansurile românești (culese de compozitor în uimitoarele sale campanii de documentare prin Transilvania începutului de secol XX), secvențe din Mikrokosmos, Adagio din Concertul pentru pian nr. 2 etc. Versiunea pusă în scenă la Timișoara conferea un plus de vitalitate, de autentic suflu jazzistic, quasi-clasicizatelor măsuri compuse, ritmuri frânte, sau melodii angulare, prelucrate de Bartók din folclorul transilvan. Aș zice că principalul atu al lui Sárik este claritatea dicțiunii sale pianistice. Acesteia i se adaugă un complex de factori prin care se distinge ca jazzman de elită al scenei ungare: virtuozitatea tehnică, swing-ul intempestiv, inteligența aranjamentelor, (auto)controlul emoțional, capacitatea de relaționare cu mai tinerii săi acoliți, dar și cu publicul etc., etc.
Nu pot decât să regret că excelentul și răsfățatul public din capitala culturală bănățeană (și, anul viitor, europeană) a fost sub-reprezentat la această a XXXI-a ediție festivalieră. Să sperăm că ne vom reîntâlni în număr mai mare la proximele acțiuni de similară valoare.