Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Cvasi-cinematografic. Carmen Firan, o remarcabilă observatoare a situațiilor de viață

Cvasi-cinematografic. Carmen Firan, o remarcabilă observatoare a situațiilor de viață

Carmen Firan a dat în „Singurătatea bărbaților” un roman alert și captivant, cvasi-cinematografic prin schimbarea rapidă a perspectivei și elementul vizual al scenelor și episoadelor, și totodată cu analize și auto-analize psihologice aflate la marginea unei psihanalize vindecătoare.

Una dintre problemele prozatorilor noștri care au debutat și s-au afirmat în timpul regimului trecut o reprezintă sufocarea spațiului epic cu considerații și digresiuni eseistice, uneori filozofice, ce țin mai mult de o necesitate de exhibare retorică a autorului, decât de o logică a personajelor romanului sau a conflictului în care ele sunt parte. Subcapitole și capitole întregi ne arată nu altceva decât ceea ce a citit prozatorul, fără vreo legătură cu ce se întâmplă în roman, atunci când totuși pare a se întâmpla ceva.

Conștientă poate de acest risc, Carmen Firan a dat în „Singurătatea bărbaților” un roman alert și captivant, cvasi-cinematografic prin schimbarea rapidă a perspectivei și elementul vizual al scenelor și episoadelor, și totodată cu analize și auto-analize psihologice aflate la marginea unei psihanalize vindecătoare. Diferă, față de modelul romanesc schițat mai sus, și profilul personajelor de aici, fie ele feminine ori masculine, realizate social sau mai degrabă nu, tinere, precum arătosul Nick, de 30 de ani, ori la o vârstă mai „coaptă” precum cea a eroinei, Mimi (Miriam) care traversează și susține întreg romanul fără a fi un super-protagonist neverosimil. Și „eroina” — cu ghilimele ușor de înțeles pentru cei ce vor citi cartea —, și celelalte personaje pe care le cunoaștem prin intermediul ei își poartă condiția și ilustrează un regim realist al prozei. Se întâmplă destule lucruri neobișnuite în roman, apar răsuciri ale cursului și răsturnări de situație, însă autoarea evită (și bine face) o rețetă senzaționalistă. Viața personajului central și a celorlalte este suficient de plină, pentru ca întâmplările ce se nasc din coexistența într-o familie, la un job și într-o comunitate, în cercul prietenilor apropiați, al amicilor, al colegilor și al noilor cunoștințe, să ofere tensiune epică și chiar dramatică paginilor în care ele apar.

Carmen Firan este o remarcabilă observatoare a situațiilor de viață ce devin parcă de la sine prozastice, precum și a lumilor lăuntrice care răbufnesc la suprafață cu o anume violență în momentele de confruntare și conflict. Mai mult decât atât, pe lângă disputele așa-zicând exterioare, din scenele în care Mimi se înfruntă cu un altul (o femeie, ca angajata sa Jessica, sau un bărbat, ca Jim, prietenul soțului său defunct), la fel de bine redată este „lupta” eroinei cu ea însăși, cu momentele percepute ca îngrozitoare de către o femeie luptătoare, care nu se vrea și nu se lasă doborâtă. Privită dintr-un anumit unghi și de la distanță, femeia cincuagenară care a fugit din România lui Ceaușescu pentru a ajunge în cele din urmă la New York și a deține o clinică de frumusețe (și mai multe milioane de dolari în cont) este fără dubiu o învingătoare. Privită mai îndeaproape, așa cum o face romanciera observându-i gesturile, cuvintele, intonația, mimica, răgușeala vocii în unele momente de tensiune sau de emoție puternică, Mimi se dovedește o femeie puternică, dar și vulnerabilă, dominatoare, dar și rănită în viața ei anterioară, după cum va fi și în cea viitoare. În fine, intrând în lumea ei lăuntrică, în gândurile și sentimentele, amintirile mai vechi și senzațiile de acum, proiecțiile și reprezentările ei, planurile pe care și le face și ambițiile ținute mereu sus, într-un roman realist mai degrabă dur decât comfortable, Carmen Firan reușește să construiască un personaj feminin memorabil, pregnant și autentic în aceeași măsură, surprinzătoare. Avem în fața ochilor un personaj tridimensional și cu multe fațete, pe care romanciera îl prezintă nu dintr-odată și exhaustiv, ci într-un mod gradat, încetul cu încetul, prin intermediul unor secvențe epice care se vor dovedi lămuritoare. În locul unei analize extinse făcute într-un anumit punct al cărții, Carmen Firan a preferat să-și urmărească personajul central și să observe (cu aparentă răceală, cu neutralitate) felul în care Mimi (Miriam) se comportă într-o situație sau alta. Iată ceva cu adevărat pasionant pentru mine: să urmăresc în romanul de față întâmplări din spațiul social și privat, public și personal ce răspund sensibilității și interiorității unui personaj feminin; iar acest personaj feminin să nu fie creat de un romancier, de un bărbat care își închipuie el cum este femeia și ce simte ea, ci de o romancieră veritabilă cunoscând din interior experiențele și nuanțele feminității.

Câteodată, e drept, Carmen Firan mai exagerează și pune prea mult în dreptul eroinei sale, care trece prin întâmplări cât trei personaje balzaciene la un loc. De aici provine și o eclipsă de verosimilitate realistă, cum e aceea că Mimi a ajuns foarte tânără fiind într-un bordel italian, unde era păzită cu strășnicie după ce încercase să evadeze și de unde totuși a reușit să scape, cu ajutorul unui „client” milos. Cum a ieșit, tehnic vorbind, Mimi din subsolul acela bine păzit, autoarea nu ne mai spune, făcând însă romanul să avanseze spre clipe mai senine. Pe de altă parte, instinctul de romancieră o face pe autoare să nu mai răsucească intriga încă o dată, după mai multe „twists”, spre un happy-end de tip hollywoodian, ci, dimpotrivă, să aglomereze și să suprapună necazurile eroinei în ultimul sfert al cărții. Femeia de succes din burghezia newyorkeză primește lovituri în serie cărora nu e chip să le facă față; astfel că, dacă la începutul romanului ea se îndopa cu antidepresive și somnifere, dar avea perspectiva unui viitor eclatant, la finele cărții va fi scoasă pe margine, în afara jocului, și nu va mai avea un viitor promițător, ci amintiri, frumoase ori dureroase, din viața ei de până atunci.

Romanul este de altfel unul destul de trist, de un realism dur, cum spuneam, chiar dacă limbajul ține de sfera unui societăți americane mai înalte. „Singurătatea bărbaților” (apare în carte și un manuscris cu acest titlu, ce complică suplimentar viața eroinei) începe cu urmările imediate ale sinuciderii lui Fred, soțul lui Mimi, scriitorul est-european celebru în timpul comunismului și care, emigrat în America, nu a mai impresionat pe nimeni; și continuă prin devoalarea traumelor eroinei, cu refugiul ei în Xanax, scotch și ședințe de psihoterapie. Nici celelalte personaje nu sunt ilustrarea roz a faimosului American Dream: Jessica e divorțată, după ce a părăsit-o soțul, fără a-i lăsa un ban; un alt scriitor are mai mult succes decât Fred, dar îl lovește un cancer; până și terapeutul lui Mimi, personaj extrem de interesant, are traumele lui, resuscitate prin efectul de ecou de către rememorările pacientei sale.

Majoritatea personajelor din roman suferă așadar din motive evidente ori lăuntrice, excepție făcând originalul Jim și Nick, tânărul de care se amorezează Mimi. Dar și aici am putea analiza chiar unghiul de observație. Dacă eroina nu ar fi atât de furioasă pe Jim și atât de excitată de Nick, fapt care o transformă într-un narator necreditabil, cum spun naratologii, și într-un analist superficial, poate că și cei doi bărbați trecuți la categoria fericiților vitaliști din roman s-ar număra printre vulnerabilii din carte. Nefăcând o critică a capitalismului și a societății americane, Carmen Firan nici nu prezintă viața în America în culori fals-strălucitoare. Realismul romancierei este consistent și coerent, ceea ce o face să evite simplificările ori șarjele și să caute eșantioane de viață personală într-o societate concurențială. Spre finalul romanului, într-unul dintre cele mai frumoase și mai delicate episoade din carte, o Mimi (Miriam) învinsă și obosită se bucură, în Florida, de un masaj făcut de o cubaneză fugită din alt tip de societate (aceea a „fericirii” comuniste, cu forța). Sub mâinile pricepute ale Mariei, eroina noastră se simte „aruncată” în timp, proiectată nu într-un anumit moment fericit al biografiei ei, ci în mai multe, „dulci sau amare”, ca în viața oricui:

 

„— Vreți un masaj?
Mimi dădea din cap, se relaxa și închidea ochii. Maria se așeza
pe jos și îi masa tălpile cu ulei din nuci de cocos, apoi pulpele
până la genunchi și la urmă îi făcea un masaj la gât și umeri.
Pe Mimi o arunca în timp, uneori pe vremea când ea și Jessica
își făceau una alteia tratamente de frumusețe, alteori pe vremea
când era ea însăși tânără și lucra într-un salon din Soho, masând
picioarele femeilor în vârstă și cu bani. Inima i se desfăcea în
bucăți, prin câte valuri trecuse, cât de adâncă era marea, ce
nesfârșit cerul, i se desfășura timpul în felii, gustase din toate,
dulci sau amare, ani de căutări și încrâncenare, ani savuroși,
ani goi, și ea acum pe terasă undeva în Florida, nici tânără,
nici destul de bătrână pentru un ultim refugiu, nici suficient
de tânără să mai înceapă ceva, nici îndeajuns de bătrână să renunțe,
privind cum se întuneca oceanul în timp ce Maria, caldă și blândă, îi
masa spatele. Singurătatea e un șarpe pervers care ți se strecoară în
cana cu lapte, care așteaptă răbdător sub pat până când îți vei pierde
gustul și mirosul, vei asurzi de atâta liniște.” (pp. 181-182)

 

Romanul lui Carmen Firan (numit „perfect” de către Andrei Codrescu pe coperta 4) este unul puternic și sofisticat. Ar putea fi ecranizat, cu câte lucruri interesante se întâmplă în el, ori dramatizat, în formula unei drame psihologic-existențiale apăsătoare și pentru personajele implicate, și pentru spectatorii veniți la teatru.

Carmen Firan, „Singurătatea bărbaților”, Editura Tracus Arte, București, 2022, 216 p.

Etichete:

Un comentariu la „Cvasi-cinematografic. Carmen Firan, o remarcabilă observatoare a situațiilor de viață”

  1. Pingback: Cvasi-cinematografic. Carmen Firan, o remarcabilă observatoare a situațiilor de viață – Editura Tracus Arte

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.