În ultima perioadă vorbim de o reînnoită efervescență a poeziei românești, chiar dacă inegală, contradictorie și cu o relevanță disputată. Vorbim și de un public cu mai mult timp liber sau cu mai multe venituri dispensabile
Cum poezia la noi este din ce în ce mai explicit poziționată ideologic, asta încă dă bătăi de cap criticii literare tradiționale, care se pretinde a fi detașată de polarizarea politică a societății. Iar poetele și poeții se află în situația de a-și produce propriile mecanisme de critică și teorie și de a evolua sub forma unor grupări (ceea ce reflectă, în primul rând, o schimbare mentalitară), care se pot desfășura independent de presa literară și platformele obișnuite. În plus, poezia lor își crează un public care poate să nu aibă fundal literar, sau se poate întâmpla ca acesta să nu aibă neapărat relevanță.
O neașteptată atenție mediatică și comercială
Pandemia reușise deja în anii trecuți să aducă mai mult interes către literatura locală. Controversa aceasta datorată în particular poeziei feministe a dus, cel puțin pentru o perioadă, la ceva mai multă atenție pentru toată scena de poezie. Două fenomene care erau încă emergente înainte de pandemie – poezia feministă și queer, respectiv poezia „indie” – au căpătat o deosebită amploare.
2022 a debutat cu scandalul din jurul premiilor Mihai Eminescu de la Botoșani, probabil ultima ediție a premiilor Eminescu cu jurii care nu sunt în întregime conservatoare. Chiar având în vedere prezența în juriu a criticului de stânga Mihai Iovănel (care nu va mai participa de anul viitor), premiul pentru debut acordat poetei Ileana Negrea (feministă și activistă pentru persoanele „mad”, neurodivergente și cu suferințe mentale, și „queer”, ale minorităților sexuale și de gen), cu volumul „Jumătate din viața mea de acum” apărut în anul anterior la editura frACTalia, a luat pe toată lumea prin surprindere, inclusiv pe autoare, care fusese somată de organizatori să nu citească nimic controversabil.
În schimb, scandalul a început când o altă poetă feministă nominalizată, Cătălina Stanislav, a citit poemul „Gwyneth Paltrow și cu mine” (din „Nu mă întrerupe”, editura OMG), al cărui limbaj a fost denunțat drept „licențios”. Autoarea nu a fost întreruptă, dar înregistrarea a fost ștearsă la scurt timp după eveniment! Reacțiile altor literați conservatori nu au încetat să apară, mai ales după ce a fost distribuit larg pe Facebook un fragment din volumul Ilenei Negrea, denunțat ca „propagandă feministă” chiar dacă, cum unii au remarcat ulterior, conține și fragmente mai lirice-confesive – o combinație pe care, de altfel, Gabriela Feceoru a marșat cu succes și în ultimele ei două volume (despre care voi scrie pe larg cu altă ocazie), „Vax” (ed. Charmides) și „Aștept primăvara și vine – Dragoș” (ed. CDPL).
Actul acesta de cenzură, deloc singular în istoria premiilor respective, a avut o consecință destul de inedită pentru spațiul românesc: volumele celor două poete au fost discutate în presă mai mult ca oricând și căutate pe piață, pătrunzând în topurile de vânzări ale mai multor librării. De data aceasta, cei de la Cărturești au sărbătorit Ziua Internațională a Poeziei, 21 martie, cu o acțiune mai amplă ca oricând, „Zilele Poeziei”, incluzând evenimente precum „De unde să începi cu poezia contemporană”, „Discuție & lectură de poezie feministă” (cu Alina Purcaru, Ileana Negrea, Cătălina Stanislav și Andrada Yunusoglu) sau „Starea și rolul criticii de poeziei azi”, la care adaug, cu voia dumneavoastră, un dialog moderat de subsemnatul, „Poezia, gândire în acțiune. Cum ne raportăm la poezie, de ce și cum o valorizăm” (cu Alex Cosmescu, Bogdan Ghiu, Daniela Hendea, Vasile Mihalache, Dmitri Miticov și Elena Vlădăreanu).
La festivalul de literatură queer „Contrar așteptărilor”, desfășurat tot în martie, la Institutul Goethe, poetul Răzvan Andrei remarca următorul fapt: Cenaclul X, co-fondat de Ileana Negrea și din care fac parte în jur de 60 de persoane (care au produs recent o a doua antologie colectivă, „Luminișuri”, de „literatură queer ecologică”), nu are niciun termen de comparație în cercurile literare tradiționale, relativ lipsite de vitalitate și suferind de prea multe orgolii și relații de putere încât să coaguleze la fel de multe energii în jurul lor.
frACTalia și OMG, editurile despre care s-a auzit cel mai mult și despre care se va mai auzi
La începutul anului a apărut în librării „Perturbări în desfășurare: o antologie a prezentului”, cel mai nou volum colectiv coordonat de V. Leac, un fel de sequel ecologic la „Hotel Cosmos: poezie SF românească”, gândit ca „o reacție la ceea ce se întâmplă în prezent, o constatare tristă și eterogenă de narațiuni, de noi forme de gândire ecologică, dar și de incertitudini și ezitări”. Formulare eufemistică, din moment ce antologia, formată din variate texte în română și engleză, din imagini și din compoziții sonore disponibile printr-un cod QR, adună între aceleași coperte, într-un desăvârșit haos ordonat alfabetic, majoritatea vârfurilor momentului (cum ar fi în poezie Andrei Doboș, Gabi Eftimie, Sorin Gherguț, Daniela Hendea, T.S. Khasis, Dmitri Miticov, Vlad Moldovan ș.a.), alături de debuturi semnificative, și toate extremele gândirii epocii: ecofeminism, postfeminism și transumanism, ba chiar și – în răspăr cu agenda progresistă a editurii – conspiraționisme resentimentare față de „ideologia woke”… O carte care încapsulează perfect contradicțiile, limitele și posibilitățile celor care scriu azi, ca atare nu ar trebui să fie ignorată.
Pe latura asumat activistă, editura a propus o colecție de broșuri distribuite la târguri și în format digital, „Cunoașteri de frontieră”, inaugurată cu „Către o lume literară mai blândă, neasupritoare. Manifestul scriitorelor feministe de stânga”, manifest care a stârnit reacții în centrul lumii literare, mai cu seamă în momentul în care Daniel Cristea-Enache, în chip neașteptat, și-a lăsat semnătura, ceea ce a fost denunțat prompt de către Mircea Mihăieș ca fiind un act „extremist”. În colecția respectivă, de urmărit în continuare, au mai apărut broșuri de poezie și eseistică de Medeea Iancu, Iuliana Lungu, Carolina Vozian ș.a.m.d., care laolaltă reprezintă un întreg fenomen cultural ce devine semnificativ.
Tot la frACTalia au mai apărut două debuturi care nu pot lipsi din această trecere în revistă, dar în privința cărora mă declar, coleg de cenaclu fiind, părtinitor. Poeta de origine maghiară Nóra Ugron, activistă pentru dreptate locativă și feministă intersecțională antispeciistă, debutează în limba română cu „Orlando postuman” (după cartea și personajul Virginiei Woolf), făcând o punte între poezia confesivă scrisă de și pentru tinerele și tinerii adulți, specifică zonei independente, „indie”, din siajul generații douămiiste, și reperele teoretice și beletristice de actualitate din zona postumanistă (Donna Haraway, Karen Barad), respectiv din cea feministă și queer, inclusiv SF (Octavia Butler, Audre Lorde, Ocean Vuong). În versuri precum „când te uiți la mine/ văd doar schelete albe de corali morți/ acolo unde cândva era o panoramă de pești zburdători” („Pierdere planetară”), Ugron reușește să redea imagini poetice sensibile, palpabile ecologismului, uneori încă acuzat de a fi pură retorică alarmistă și moralizatoare.
Cu „stilizări, ap.”, Alexandru Adam întreprinde un demers pentru care cuvântul „provocator” este un eufemism palid. Fost aspirant la statutul de călugăr care își descoperă homosexualitatea la mănăstire, autorul documentează, nu fără un zâmbet pe buze, o luptă neadormită cu spectrele „normalității” și cu stereotipurile. Notațiile fruste, necenzurat erotice, sunt dublate de notațiile eseistice, care explică de ce un asemenea act textual este perceput ca un act de agresiune asupra „centrului”. Conștiința teoretică – un element încă atipic la noi, mai ales pentru un poet la debut – nu rămâne un apanaj exterior, ci este aplicată ca o profesiune de credință, nu fără asumarea autocriticii: „queer e privilegiu în măsura/ în care pot vedea misoginismul/ din mine – și zilnic să îl tai”.
Prolifică a fost și editura OMG, asociată cu noul val de poezie „indie”, adresată publicului tânăr urban. Fără a avea o agendă feministă explicită, publicând uneori și titluri nu tocmai progresiste, programul editorial se intersectează și cu această zonă. Emilian Cătălin Lungu își explorează și el franc sexualitatea în „Supine Dream”, un volum de debut parțial bilingv („romgleză” asumată, s-ar putea spune), într-o manieră mai relaxată, mai puțin militantă, dar fără a-și pierde din vedere privilegiul. Textele sunt eterogene, oscilând între poezia concretă (imaginea cuvântului „nimic” formată din iterări mai mici ale aceluiași cuvânt) și procedeele consacrate la noi de Tudor Pop (cum ar fi reproducerea ca atare a unor texte introduse pe platformele sociale) și un biografism cotidian lejer, uneori cu accente postumaniste.
În aceeași colecție a apărut și debutul lui Ioan Coroamă, „Colectiva”. Poetul ieșean, care face parte și dintr-o grupare clujeană interesată de posibilitățile creative ale versificației (Mafia Sonetelor), transpune noile sensibilități progresiste, fără a face rabat de la principiile sale, într-o dicție și o manieră poetică seducătoare, de natură să suscite și interesul celor mai sceptici.
Cel mai așteptat debut în poezie îi aparține tânărului critic Mihnea Bâlici. „Cazzo” e o carte care a fost surprinzător de bine primită de către public. Sau, mai exact, era de așteptat interesul față de o poezie narativă autobiografică centrată pe experiența migrației întreprinse de către părinți (o temă încă destul de nouă pentru literatura locală de azi), un morb al tranziției care să fie reflectat critic (așa cum tind s-o facă autorii de stânga la care Bâlici tind să se raporteze), însă formula aceasta coabitează cu una mai spectrală și autistă, care focalizează calofil pe detalii precum „textura zgrunțuroasă a rumegușului”, pentru că „oricât mi-aș fi dorit să aparțin,/ trăisem mai mult printre obiecte și plante.” Având în vedere minuțiozitatea cu care și-a developat amintirile în acest volum și intensitatea cu care își spală proverbialele rufe din familie, rămâne de văzut unde va merge Mihnea Bâlici mai departe.
Printre alte titluri din colecția OMG, merită reținut încă un debut așteptat de ceva timp: „La marginea bună a corporalității” de Raluca Boantă, care realizează o fuziune între o formulă biografistă stilizată și atenția deosebită față de corporalitate și paraverbalitate pe care și Alex Cosmescu, poetul care prefațează cartea, o moștenea de la utilitarismul lui Urmanov: „liniștea să i se cuvină în sfârșit corpului/ dar rămâne totuși o chestiune de atenție/ cu mecanisme orientate spre mișcări fine/ și-mi displace tocmai pentru că-mi scapă/ pentru ca eu să știu/ și să ajungi la mine/ e nevoie de foarte puțin” („să se strecoare/să scape”). O notă distinctă la autoarea clujeană este dată de captarea unor temeri de pierdere precoce a sănătații, redate însă într-o manieră subtilă și pentru care valențele sociopolitice rămân detalii de fundal.
Manifestările colective, un nou circuit
Fondat în urmă cu un deceniu, festivalul de artă făcută de adolescenți SUPER, cuprinde din 2018 o secțiune consistentă de ateliere de scriere creativă și poezie (ținute de încă tineri poeți deja consacrați), în urma cărora rezultă în fiecare an câte o antologie, unde regăsim nume deja vizibile ca Ioan Coroamă, Mișa Dragomir, Luca Ștefan Ouatu, Șerban Mark Pop, Tudor Pop, Maria Preoteasa, Ioana Tătărușanu, Vic. Troșan, Bogdan Vișan etc. Derivat din SUPER, Festivalul Internațional de Film Queer Art200, deja la a treia ediție, conține și ateliere de poezie și proză queer, editând și o publicație similară revistei CUTRA, care se numește MADZINE și este dedicată persoanelor neurodivergente și cu „suferințe/afecțiuni/cum-vrei-să-le-spui psihice”.
Noi pentru anul acesta au fost proiectul Triumf Amiria. Muzeul Culturii Queer[?], cu festivalul „Contrar așteptărilor” deja menționat și cu un atelier de scriere creativă ținut de Adrian Schiop; festivalul de artă Ecosistem, organizat din fonduri proprii de către Șangri-La Artistic Ground, unde au avut loc o lectură a tuturor celor care au publicat poezii pe site-ul Noncanon (printre care Alex. Higyed, Rebeca Oanță, Șerban Mark Pop, Dan-Bogdan Popescu, Maria Preoteasa, Vic. Troșan, Daniela Vizireanu ș.a.), precum și o lectură de poezie feministă (Alina Purcaru, Cătălina Stanislav, Nóra Ugron, Miruna Vlada, Carolina Vozian, Andrada Yunusoglu); în fine, cel mai recent, festivalul de terapie prin artă destinat persoanelor cu suferințe psihice TerapArt, de asemenea la prima ediție, unde la atelierul ținut de Ileana Negrea au participat deopotrivă persoane cu fundal literar (Dan-Bogdan Popescu) și fără, cu rezultate deopotrivă de interesante.
Zone mai puțin frecventabile ale poeziei
Editura grupului umorist Dezarticulat a anunțat apariția a două volume de versuri. Unul este „Gioco di mano”, al heteronimului Radu Demetriades, o mitologizare metaironică a securistului-gangster adaptabil la orice context social. Celălalt e „Nu e dragoste”, volumul în care Adrian Schiop își adună poemele adunate în sertar din 1999 încoace. Unul dintre poeme a fost deja cenzurat de către Facebook. Iar tot acest document de istorie literară deja a resuscitat dezbaterile cu privire la machismul și mizerabilismul literaturii generației 2000.
Și un alt autor format în anii 2000, timișoreanul Tudor Crețu, a scos „Blesteme & more”. E un volum conceput ca un exercițiu de stil postmodern, menit să recupereze imprecația argheziană. Însă ceea ce se dorește a fi o satiră violentă frizează pe alocuri însemnările unui psihopat ce și-ar dori, de pildă, să taie în bucăți o „oengistă”. Catastrofa aceasta a fost publicată fără discernământ de editura Casa de Pariuri Literare, laolaltă cu titluri mai serioase, precum volumul documentar anticomunist „Anestezia, un singur poem”, al Danielei Rațiu.
Mi se pare oarecum simptomatic pentru declinul sănătății mintale din societatea românească faptul că s-au umplut rafturile cu tot mai multe reviste și cărți inundate de teorii conspiraționiste și riposte față de „dictatura corectitudinii politice”. „Ce bine că nu sunt obligat/ să gândesc politic corect”, suspină poetul basarabean Vitalie Vovc la adresa unui copasager de avion supraponderal într-o carte de poezie care, de altfel, prezintă totuși niscaiva interes.
Traducerile, „Z9 x OMG” și cititorii neinițiați
În ceea ce privește traducerile de poezie, în și din română, reproșul meu, general valabil pentru mai toată perioada postcomunistă, ar fi că s-a degradat statutul traducătorilor. Și că factori precum cei economici tind să împiedice apariția mai multor traduceri sistematice.
Avem poeți-traducători care se conectează și fac alianțe sau schimb de servicii cu alți poeți-traducători din diverse țări pentru a evita sau a reduce costurile datorate drepturilor de autor, monopolizând un anumit circuit care implică și festivaluri, burse, rezidențe. Fără medierea unei instanțe critice, deopotrivă literatura-sursă și literatura-țintă se manifestă în sincronie, dar fenomenele poetice cele mai interesante din fiecare pot să nu figureze aproape deloc pe acest radar.
Anul trecut, odată cu publicarea la editura Pandora M a unei bune traduceri de Bogdan-Alexandru Stănescu din volumul care obținuse National Book Award în 2014, „Noapte credincioasă și virtuoasă” a poetei Louise Glück, piața noastră de carte a bifat, de exemplu, Premiul Nobel din 2020. Tot anul trecut apare, în seria de autor dedicată de la Polirom, o antologie din poezia romancierului José Saramago, „Poemele posibile”. Deși lăudabilă întregirea seriei Saramago de către traducătoarea Simina Popa, observ că în continuare lipsesc traducerile din poezia portugheză postbelică și contemporană reprezentativă (poezia lui Saramago fiind, prin comparație, mai modestă și, pentru perioada sa, atipic de conservatoare formal). În schimb, Fernando Pessoa, mort de acum aproape un secol și, prin urmare, aflat în domeniul public, este tradus, retradus, editat și reeditat în repetate rânduri…
Cea mai nouă inițiativă în acest sens o reprezintă colecția de traduceri publicate de editura OMG în parteneriat cu revista Zona Nouă, „Z9 x OMG” – traduceri din poezia „indie” occidentală. Până acum, au apărut în serie două nume cunoscute și destul de importante din poezia britanică recentă – Emily Berry, cu „Nimic din ce face nu e vina ei”, și Sam Riviere, cu „Sper să-ți rezolvi problemele și să te bucuri de toamnă”, ambele titluri în traducerea lui Vlad Pojoga. Sunt volume care pot atrage și cititorii tineri neinițiați, iar cunoscătorii au de reflectat asupra modurilor în care abordează sinceritatea și ironia.
O premieră editorială este reprezentată de traducerea unui volum de debut care este și lucrarea de diplomă din cadrul unui program de scriere creativă. Editată la frACTalia, „Înainte ca primele scântei să fie vizibile” (traducere de Alexa Stoicescu) aparține unei autoare de culoare din literatura neerlandeză, Simone Atangana Bekono. Este, cum era de așteptat, un volum cu mize decoloniale și feministe, dar care pornește de la surse precum religia Yoruba și mitologia antică, însă în primul rând de la psihismul autoarei, redat cu violente reminiscențe suprarealiste. Probabil involuntar, se apropie pe alocuri de spiritul lui Nichita Stănescu: „eu sunt o baltă de sânge care se imprimă în fața de masă”.
La casa de editură Max Blecher, care scoate și revista de traduceri Poesis Internațional, apar în mod regulat traduceri din autorii țărilor/limbilor învecinate. O autoare cu alonjă mitologică – la care un drum la supermarket se poate transforma într-o meditație arheologică – este Nadejda Radulova, din Bulgaria, tradusă de Lora Nenkovska și Claudiu Komartin cu antologia „Femeia din casa de la colț”. Deși controversată în rândurile criticii naționaliste pe motive de postmodernism îndrăzneț, poezia ei este îndeobște subtilă și cu o atenție la detalii ce nu exclude realismul.
Alt eveniment editorial de la aceeași editură este o antologie care oferăo hartă a poeziei maghiare actuale: „Către Saturn, înot. Tineri poeți din Ungaria”, coordonată și tradusă de Mihók Tamás, care a adunat texte reprezentative ale unor nume marcante precum Krusovszky Dénes și Tóth Kinga, dintr-o varietate de direcții poetice. E aproape un exemplu de cum se poate face o antologie.