Avanpremiera în forță a filmului Fjord al lui Cristian Mungiu a adus săli pline în cele 52 de localități și 90 de cinematografe în care a rulat. Proiecția unică a unui film despre care toată lumea avea o opinie de dinainte să îl vadă, prin ecourile internaționale ale premiilor de la Cannes, unde Mungiu a primit Palme d’Or, a fost o metodă de marketing extrem de eficientă. Chiar și fără proiecțiile din toamnă, când, oficial, filmul va intra în difuzare, Fjord s-a impus deja ca un lider al box-office-ului românesc.
Inspirat dintr-o situație reală, care a polarizat cu ani în urmă societatea din România și a dat naștere mișcării pro-familie, ultraconservatoare, Fjord promitea, prin simplul reenactment, reactivarea unor tensiuni latente în societate. Întrucât relatările inițiale, de după prezentarea filmului la Cannes, puseseră în discuție concepte ca „woke”, „progresism”, „conservatorism”, „comunități patriarhale”, mulți dintre cei prezenți la proiecția-flash din 13 iunie au fost atrași în săli de agenda politică a filmului – sau de lipsa ei.
Într-adevăr, impresiile cu care au plecat cei prezenți la avanpremieră glosează îndeosebi asupra valențelor mesajului. Iar constanta este că aproape toate includ cuvintele „progresism” și „conservatorism”.
Ecouri
Criticul de film Andrei Gorzo a făcut o amplă analiză pe care a publicat-o sub titlul „Ideologia lui Cristian Mungiu”. Articolul începe cu „4, 3, 2”, filmul care l-a consacrat pe Mungiu și include o filmografie selectivă, din care mai fac parte „După dealuri”, „Bacalaureat”, „R.M.N.” și „Jaful secolului”.
Andrei Gorzo:
Prin intermediul unui personaj purtător de cuvânt […], Mungiu își enunță crezul umanist-liberal: da, a luat apărarea acestor conservatori (membri ai unei secte protestante nenumite în film), pentru că, într-o societate progresistă, ei constituie o minoritate care are nevoie de apărare; dacă societatea din jurul ei ar fi una conservatoare (continuă avocata), simpatia ei s-ar îndrepta spre minoritățile de-acolo (cum se îndreaptă simpatia lui Mungiu, în După dealuri, spre lesbiana de la mănăstire). Dacă principiul tău e să fii mereu de partea victimelor, trebuie să fii dispus să pui sub semnul întrebării conservatorismul atunci când toată lumea din jurul tău e conservatoare, dar și să problematizezi progresismul atunci când ești înconjurat de progresiști. Pentru că victimele se schimbă, iar consensurile tind să secrete câte un „celălalt” numai bun de demonizat. [//] Justețea acestui principiu poate fi dezbătută. Ce e cert este că actul de provocare ideologică săvârșit de Mungiu în numele lui nu-i un act oportunist.
Citește articolul
Vasile Ernu
O lectură mult mai angajată a filmului este oferită de scriitorul Vasile Ernu în articolul „ÎN NUMELE TATĂLUI, FIULUI ȘI DIVERSITĂȚII — POCĂIȚI-VĂ! Fjord de Cristian Mungiu și războaiele culturale care nu se mai termină”. Articolul începe cu un disclaimer în care Ernu spune că a trăit mult timp atât în tabăra conservatoare-religioasă-protestantă, cât și în societatea laică (progresistă) și că în amândouă el este „oaia neagră”.
Analiza amintește declarațiile lui Mungiu care a refuzat etichetarea filmului ca fiind în una dintre cele două tabere. „E un film despre ce se întâmplă când două sisteme de valori la fel de rigide intră în coliziune și niciuna dintre ele nu mai are capacitatea să vadă omul din fața ei.” Însă Ernu observă că un regizor poate controla un film doar până ce acesta e prezentat pe ecrane. După aceea, publicul (și filmul însuși) capătă un rol activ.
Filmele nu ascultă de autori. Odată lansate în lume, produc efecte pe care scenariul nu le-a planificat și emoții pe care regia nu le-a autorizat explicit. Și Fjord — acesta e punctul de plecare al analizei de față — produce o lectură pro-familie nu pentru că Mungiu a vrut-o, ci pentru că arhitectura dramaturgică a filmului nu putea produce altceva. Neutralitatea e tehnica. Simpatia e efectul. Între cele două se află tot ce merită discutat.
Citește articolul
Remus Ioan Ștefureac
Dez/angajamentul social/politic/cultural al filmului îl transformă în subiect de inters nu doar pentru criticii de film și alți artiști, ci și pentru cercetătorii din domeniul științelor sociale. Sociologul Remus Ioan Ștefureac a văzut în film un quasi-manifest centrist.
Un film excepțional care m-a ținut prins de la cap la coadă, lucru foarte foarte rar în ultima vreme. Am trecut prin toate stările, am fost și progresist și conservator, m-am simțit și victima și judecător. În final, dincolo de povestea omenească disecată chirurgical, eu am rămas cu cel mai puternic manifest centrist, echilibrat, simplu și uman pe care l-am văzut până acum.
Antonio Momoc
Jurnalistul și profesorul universitar Antonio Momoc a trăit filmul ca pe o capodoperă.
E film de Oscar, unul din cele mai bune pe care le-am văzut în ultimii ani. De la jocul actorilor, la sunet și imagine, de la scenariu și regie la montaj și costume, de la intrigă la construcția graduală a suspansului și a tensiunii.
Niciun cadru nu e de umplutură, niciun dialog nefiresc, nimic tras de păr, nu ai niciun moment de plictiseală, marcă a filmelor europene. Dimpotrivă.
Ai conflict și clivaj al unor valori profund diferite: comunitate conservatoare versus societate progresistă. Ai rolul televiziunii și al bulelor din social media în inflamarea și manipularea opiniei publice. Ai parteneriat civil versus familie tradițională. Iubire și ură. Simpatie, prietenie și gelozie între adolescenți. Drepturi, intoleranță și abuzuri asupra minorităților. Un stat modern care vrea să facă binele cu orice preț. O familie religioasă care face educație creștină împotriva curentului și ascensiunii tehnologice. Ai umor și dramă, personaje tragice și comice.
Actorii Sebastian Stan și Renate Reinsve au impresionat spectatorii până la lacrimi. Nimic nu e caricatural, nimic nu e tezist, nimic nu e pus cu furca doar pentru a introduce aiurea contrastele amintite. Transpare convingerea naturală a fiecărui om că adevărul e la el și că celălalt se înșală.
Cristian Preda
Politologul și omul politic Cristian Preda, etichetat adesea drept „progresist” sau chiar „progresist radical” a ales să nu interpreteze pelicula ca pe un document politic, ci ca pe o producție artistică:
Mi-a plăcut foarte mult Fjord, cel mai recent film al lui Cristi Mungiu, premiat cu Palme d’Or la Cannes.
La fel ca în RMN, avem un tablou al unei comunități în care conviețuirea unor persoane cu convingeri diferite nu poate evita conflictul. De data aceasta, nu mai e vorba despre Transilvania, ci despre Norvegia.
Film de nota 10!
Ciprian Ciucu
Primarul Bucureștiului, Ciprian Ciucu, are o interpretare similară:
Este un film profund umanist: oameni care se străduiesc să-și determine propria viață, conform convingerilor lor, dar sunt brutal întrerupți de către oameni bine intenționați (în mintea lor), dar cu alte convingeri.
Așa cum l-am înțeles eu, filmul este despre un dialog al surzilor. Un dialog care crește în intensitate, un dialog în care suferința este ignorată (în numele propriilor valori) de către un stat pierdut în proceduri și personificat chiar de către membrii comunității. Refractar, ca orice stat, alterității, pe care doar o clamează permanent, dar pe care o „acceptă” doar în zile oficiale dedicate indigenilor Sami.
Andra Nistor
Din postura de spectator, bloggerul Andra Nistor, care scrie despre marketing, mașini și experiențe, nu a fost la fel de impresionată de film.
Pentru mine, care am trăit într-o familie cu violență la ordinea zilei, nu a fost un film puternic, de impact, care să arate realitatea din mentalitatea românească. Recunosc că mi-aş fi dorit un film mai strong, nu unul average, static.
Arthur Suciu
Cazul care a stat la baza filmului a provocat, la vremea respectivă, manifestații publice la Suceava. Protagoniștii erau oameni ai locului. Biletele la filmul inspirat de acel caz s-au epuizat și mai repede ca în alte părți. Scriitorul Arthur Suciu a văzut filmul acolo:
Cristian Mungiu a aplicat o etică a privirii necruțătoare, care riscă să scoată filmul din sfera artistică (cu toate cadrele stranii ale nordului și fiordului), dar e inevitabilă, având în vedere tema filmului. E inevitabilă, totuși puțin cam didactică. Regizorul ne oferă o lecție despre cum ar trebui să vedem lucrurile. După părerea mea, mărcile umanului, care se opune persoanelor cu ochii ficși, sunt umorul, faptul de a greși, inconsecvența, faptul de a nu se lua tot timpul în serios. Să fii nebun înseamnă să fii perfect coerent din punct de vedere ideologic. [În film,] o singură scenă are umor (cursul de respirație pentru stăpânirea furiei), restul e analiză încordată a două psihopatii, care ajung chiar să schimbe locurile între ele, progresismul devenind nazism, iar conservatorismul, chibuț neoprotestant. Dacă dragostea învinge, ca la creștini, e totuși vorba despre o dragoste între două fete, ca la progresiști. Totuși, dragostea e importantă, oricum ar fi, pentru că doar ea ne salvează cu adevărat de psihopatie, indiferent de culoarea ei politică.
Iar concluzia lui Arthur Suciu este că: „În Fjord, Cristian Mungiu încearcă cu tot dinadinsul să găsească un fundament valorilor etice. Noi, cei care am studiat filosofia, știam deja că acest lucru este imposibil.”
Oltița Cîntec
Criticul de teatru Oltița Cîntec preferă să interpreteze filmul lui Cristian Mungiu nu ca pe un produs finit, ci ca pe o invitație la reflecție și dezbatere:
FJORD-ul lui Mungiu e, dincolo de cazul real pe care-l ficționalizează, despre nocivitatea excesului societal/familial în toate formele lui, despre nevoia de echilibru. E un film care pur și simplu obligă la dezbatere, una personală, interioară, cu tine însăți/ însuți, apoi cu alții, care gândesc ca tine sau cu totul altfel. Echipa artistică ne-a livrat materialul (structura scenariului, filmările, montajul sunt extrem de riguroase, o arhitectură compozițională edificată pe simetrii, de tip matematic, i-aș zice, ambalată în imagini încărcate de metaforic stratificat), ne tratează ca parteneri egali prin receptare, ne transferă într-o manieră subtilă „obligația” să ne punem întrebări, să gândim. Să credem în valori fără să devenim orbi, fără să ne radicalizăm.
Multe dintre aceste reacții sunt la cald, la minute sau ore după ieșirea din sala de proiecție. Filmul va continua să aibă ecouri și reverberații.
Mai mult decât orice altă producție recentă, cinematografică sau literară, filmul lui Mungiu a nimerit probabil cel mai dureros nerv al României actuale. Nu doar pentru că acel caz din Norvegia a reținut atenția săptămâni în șir în acea perioadă. Nu doar pentru că nucleul său, violența intrinsecă societății patriarhale, se relevă a fi, pentru mulți dintre români, un veritabil obiect de patrimoniu imaterial. Și nu doar pentru că în România, mai mult decât în alte țări, știm ce înseamnă să te confrunți cu o administrație robotizată și absurdă.
Articolul este ilustrat cu o imagine de la filmări, pusă la dispoziție de Mobra Films.
Regizorul Cristian Mungiu și actorii Sebastian Stan și Giulia Nahmany.