Observăm, de nu puține ori, cum un profesionist ori un performer într-un domeniu are ambiția de a ieși din ceea ce se numește zona sa de competență, încercând altceva și confruntându-i pe admiratorii săi cu un alt tip de pariu. „Transferul capitalului simbolic” nu se produce însă de la sine, fiindcă adesea și criticii literari, și cititorii de plăcere resimt diferența de nivel.
Versatilitatea discursivă și stilistică
După mai multe cărți publicate, în genuri diferite (poezie, proză, eseu), se poate spune că literatura nu mai înseamnă pentru Mihai Măniuțiu doar… violon d’Ingres, ci o pasiune și o vocație secundă. Cu „A șaptea viață a lui Alexandru Royce”, Măniuțiu mă convinge că este un scriitor veritabil, capabil să articuleze o intrigă romanescă, să urmărească, în pagini, personaje literare diferite și să ofere totodată cititorului, pe lângă întâmplările în sine, o reflecție asupra sensului lor. Dar cea mai meritorie reușită a regizorului-scriitor este, aici, versatilitatea discursivă și stilistică prin care el își „derulează” romanul.
Mărturii, depoziții, confesiuni
Lipsit de un narator impersonal (precum în romanele de un realism mai tradițional), acesta se compune din capitole alcătuite, la rândul lor, din mărturii, depoziții, confesiuni, relatări, povestiri ale personajelor. Elementul lor comun este dat de istoria tânărului din titlul romanului, iar cel căruia i se povestesc versiuni diferite asupra lui Alexandru Royce este un gazetar care face o „anchetă”, un „reportaj”, un „itinerar” cu ceea ce i s-a întâmplat eroului titular.
Formula aceasta a anchetei prin care se reconstituie, din fărâme, adevărul asupra unui personaj sau a unei situații-cheie a mai fost practicată în romanul autohton; la Augustin Buzura, la Virgil Duda, la Norman Manea, ca și în „Reconstituirea”, pelicula rapid interzisă a lui Lucian Pintilie (film făcut după o nuvelă a lui Horia Pătrașcu), observăm o aceeași „efasare” a naratorului omniscient, ce lasă loc unuia doritor de a afla adevărul și unor personaje care îi povestesc ceea ce cunosc — într-o continuă fragmentare de perspectivă, cu „adevăruri” parțiale, relative, inevitabil subiective. Mihai Măniuțiu, în romanul său, va împinge acest multi-perspectivism până la ultimele consecințe. Gazetarul care își desfășoară cu răbdare și minuție ancheta este redus, așa zicând, la tăcere de către autorul care ne face să ascultăm numai răspunsurile, nu și întrebările; și care nu-i oferă o identitate concretă, un nume, nici măcar o voce ziaristului ce a declanșat acest „turnir” confesiv. Dacă tânărul Alexandru Royce este un personaj enigmatic, ciudat, așa cum reiese din relatările celor intervievați, gazetarul pare unul de-a dreptul invizibil, prin unghiul naratologic ales și păstrat de Măniuțiu.
Ca story, cu episoade reconstituite de gazetar prin punerea cap la cap a relatărilor (ca într-un puzzle), istoria lui Royce e cam trasă de par, cu o doză de senzaționalism ce-l face pe autor să-și treacă eroul prin mai toate mediile sociale: mafioți autohtoni, foști securiști și milițieni ceaușiști, oameni de afaceri cu averi exorbitante, vrăjitoare, educatoare de grădiniță și oengiști, informatori agramați și bodyguarzi înspăimântători, vagabonzi, „peregrini”, călugări săraci cu duhul, creaturi „patibulare”, cum ar spune Patapievici, ciobani și specialiști în IT, camionagii și vedete din showbiz… O întreagă lume este întâlnită de Alexandru Royce într-un timp foarte scurt, în timp ce nouă, oamenilor obișnuiți, ne-ar lua o viață și ceva să facem cunoștința tuturor acestor tipologii.
Captarea vocilor și limbajelor
Unde excelează însă Mihai Măniuțiu este tocmai în captarea vocilor și limbajelor specifice acestor categorii socio-tipologice. De la proza regretatului Sorin Stoica, la fel de impregnată de o realitate socială captată în discurs, n-am mai întâlnit o asemenea rezoluție artistică, cvasi-perfectă, a condiției sociale a unui personaj, a nivelului de instrucție, a orizontului său imediat perceptibil prin felul în care personajul vorbește.
Frescă socială obținută prin succesiune de relatări
De la un punct încolo, miza lecturii nu mai constă în urmărirea obiectului anchetei gazetărești (ce i s-a întâmplat lui Alexandru Royce?), ci în hașurarea unei noi linii caracterologice în tabloul social atât de complex reușit de Măniuțiu. Nu prea ne mai interesează ce anume relatează personajele, la ce se referă ele, cum l-au văzut pe eroul nostru (câteva caracterizări: „din lună”, „teroristu’”, „puțoiul”, „nimurugu’”, „zălud”, „străinezu’”, „ciudățelul”, „retardat”, „fața aia de lunatic”, „alien”, „Maidanezul”), ci modul în care ele însele se exprimă. Cu o versatilitate stilistică absolut remarcabilă, Mihai Măniuțiu reușește un tur de forță descriptivă, nu prin descrierea personajelor, prin portretizarea lor, dar prin captarea fiecărui discurs auto-caracterizant. Să vedem numai două exemple din această frescă socială obținută prin succesiune de relatări ce poartă o amprentă a condiției fiecărui personaj în parte.
Gorila domnului T.
Un personaj memorabil este „gorila domnului T.”, care își iubește angajatorul cu o fidelitate de animal domestic și care, ca să nu facă moarte de om, se înspumează, după cum bine l-a sfătuit și duhovnicul lui… Conștient de potențialul tipologic al personajului în chestie, Măniuțiu va face astfel încât el să mai vorbească o dată, spre finalul romanului. Dacă tânărul Alexandru Royce e „ciudățel”, apoi acest bodyguard al domnului T. pare nebun de legat:
„Io nici nu știu câteodată cine mai sunt, așa-i de complicat cum te socotesc
și te numără ba unii, ba alții, și cum se întâmplă, da’ te faci că nu-i nimic și
te-nspumezi, și imediat știu ce fac și mă-nscriu în ordine legală, în legalitate,
cum mi-o ordonat, și ascult de domnul T. ca de Dumnezău. Păi despre înspumare
vă pot vorbi și-o săptămână, că-i specialitatea mea, îs maistru de vârf.
Eu mă-nspumez și dacă-s singur și nu mă calcă nimeni pe bătături, mă-nspumez
al naibii, ca să iasă tot acidu’ care fierbe-n mine, să iasă ca spuma de șa șampanie
și — gata, îs ca nou. Și aproape-mi vine să chiui de satisfacția asta, că l-am dat
pe dracu’ de-a berbeleacu’. Că dracu’ sălășluiește-n fieștecare din noi și tre’
să-l dăm afară periodic. Mă-nspumez, futu-i anafura ei de lume, Doamne,
iartă și păzește, mă-nspumez, și rămân cool” (p. 36)
Un intelectual cu probleme sufletești
Capitolul 3 se deschide prin relatarea unui alt personaj ce se ține minte, un chelner care a terminat regia de teatru și vorbește cu totul altfel decât gorila domnului T., într-un stil elevat, discret-scriitoricesc, de intelectual cu probleme sufletești:
„Era o zi de sâmbătă. Una din zilele alea nici cenușii, nici colorate,
când ai un fel de umbră în tine și simți că toate ar putea să-ți iasă
pe dos. Speri să nu se întâmple asta, de vreme ce toate sunt ca de
obicei și nu remarci nimic schimbat. Însă umbra e acolo și n-ai
putea spune cu precizie dacă e a ta, sau a altcuiva care s-a insinuat
ori caută să se insinueze în tine. Ca o presimțire. Ca amintirea vagă
a unui vis mai degrabă dezagreabil.” (p. 56)
Nenumiții
Romancierul evită, în mai multe rânduri, să dea un nume personajelor care relatează, amestecându-le cu altele care, dimpotrivă, au nume ori porecle sugestive. Un interlop poartă supranumele de Mușchetaru’, un agent de poliție se numește — regulamentar — Costel Vieru. Dar alții rămân așa, nenumiți, nu fiindcă ar fi niște personaje mai puțin interesante, ci pentru că sunt în cel mai înalt grad reprezentativi pentru societatea românească post-revoluționară, cu bodyguarzi și avocați, „gorile” și „domni” potenți financiar, „peregrini” și camionagii. Prin fiecare dintre ei, Măniuțiu reușește să fixeze un profil individual verosimil și totodată o categorie întreagă de personaje asemenea.
Din această perspectivă, romanul de față e o adevărată mină de aur pentru un sociolog din viitor, care va dori să știe cum și ce vor fi vorbit românii în epoca post-comunismului.
Mihai Măniuțiu, „A șaptea viață a lui Alexandru Royce”, roman, Editura Humanitas, București, 2022, 196 p.