Cristina Bogdan: „Un ocean de incertitudini și de temeri, de anxietăți”

Personajele pe care le mânuiesc spun la infinit, în felurite moduri – mai directe, mai aluzive, mai tragice, mai ironice – istoria acestor rătăciri.

Cum este să citești texte înscrise într-un concurs? Ai simțit vreodată că un manuscris e altceva decât o carte din raftul librăriei? Un produs, să zicem, la prima mână, neprelucrat într-o editură, cu tot ce presupune asta? Că e mai direct, mai personal? Că ar transmite și o emoție de alt tip? Mai ales, la un concurs de tipul „Primul roman”?

E ca și cum te-ai arunca de pe o stâncă în mare. Ești simultan înfiorat, curios și foarte speriat că s-ar putea să te coste destul de mult curajul de a sări în apă. Nu știi să calculezi prea bine distanța, senzația de izbitură de la contactul cu apa, frigul. Habar n-ai ce stânci poate să ascundă, pe dinăuntru, întinderea albastră, că doar n-ai cartografiat-o înainte de marele salt. Ai nevoie de un strop de nebunie, ca să-ți dai singur brânci de pe stâncă. Așa simt eu pătrunderea într-un manuscris. În plus, te simți constant vinovat, pentru că ești conștient de faptul că orice alegere are doza ei de subiectivitate, oricâtă experiență de lectură ai avea, oricâte principii naratologice ai stăpâni. Iar un manuscris e și o formă de intimitate profundă cu autorul lui. Până să devină carte pe un raft de librărie sau de bibliotecă, un manuscris e o confesiune între cel care a așternut-o pe hârtie și ochiul care o judecă, pentru a o adeveri. Ca în lupta lui Iacob cu îngerul, ai nevoie de o trântă cu gândul cititorului, ca să te adeverești că respiri ca scriitor. Și, mai ales la un concurs de debut, emoția e mare de ambele părți ale baricadei. Pentru cel care scrie, așteptând o confirmare. Pentru cel care citește, sperând în secret să descopere un autor pe care să merite să-l prezinte lumii întregi.

„Aș spune că au predominat romanele cu tentă psihologică și psihologizantă”

Dacă ar trebui să pui într-o schemă de categorii toate textele citite acum, pentru call-ul de la Litera, ce ai decide? Care ar fi categoriile? Care ar fi criteriile cu care ai opera?

Romanele pe care le-am parcurs la această ediție a concursului de debut al editurii Litera pot fi așezate pe diverse rafturi ale literaturii. De la cel realist, până la cel fantastic. De la cel cu deschidere către o anumită epocă istorică, cu parfumurile și sonoritățile ei, până la cel care scanează, cu instrumentele psihologiei, spații de dincolo de vizibil, din interioritățile personajelor. Diversitatea tipologică a fost, și în acest an, destul de mare. Dar aș spune că au predominat romanele cu tentă psihologică și psihologizantă, chiar dacă tratate în moduri foarte diferite, de la pagini de jurnal și notații foarte intime, profund personale, până la înregistrarea (aparent) obiectivă a unor fluctuații atitudinale, comportamentale, care relevă mișcări tectonice din lăuntrul protagoniștilor. Într-un fel, multe dintre romanele citite (chiar și cele mai puțin seducătoare dintre ele) îți lasă ceva în memorie. O scenă, un personaj, o replică, o înlănțuire de situații neașteptate, un tablou tăiat în linii dure, un dialog pe care nu ți l-ai fi imaginat așa. Dar ce mă interesează pe mine cel mai mult atunci când citesc un roman sunt două aspecte: coerența internă a stilului și capacitatea naratorului de a-și conduce povestea pe tot parcursul ei. Pentru că există autori care încep în forță, dar nu reușesc să țină povestea la nivelul incipitului, lucrurile se diluează și devin neconvingătoare, sau alții care nu au înțeles încă necesitatea de a reciti și de a tăia, de a abandona uneori zeci de pagini, dacă ele trag narațiunea în jos sau dacă nu se îmbină fericit cu restul cărămizilor.

„Rămân, în primul rând, cititoarea care caută frumusețea poveștii și a scriiturii”

Pentru că știu sigur că pentru tine cititul este o mare plăcere, aș vrea să te întreb dacă cititorul se desparte vreodată de jurat? Dacă dezvolți, să zicem, un atașament afectiv pentru un text, în timp ce criteriile după care funcționează notarea dictează altceva.

Nu mă dedublez când citesc. Rămân, în primul rând, cititoarea care caută frumusețea poveștii și a scriiturii. Am avantajul că, deși sunt filolog ca formație, m-am îndreptat de la bun început spre zona studiilor culturale (predau discipline precum istoria mentalităților, antropologie, studii de gen), nu am rămas în teritoriile criticii sau teoriei literare. De aici poate o anumită larghețe în abordare, o privire mai relaxată și mai detașată de partea propriu-zis tehnică a construcției narative. Pe mine mă interesează, când citesc, să mă prindă istorisirea, să mă țină captivă în ochiul ei de litere. E ca în acel joc de cuvinte din limba latină, între amare (a iubi) și hamare (a prinde în cârlig). Ca să îndrăgesc o scriitură trebuie să mă asedieze mental și să mă cucerească. Mintea mea, scăldată de toate apele lecturilor de până în prezent, așteaptă mereu un alt izvor, cu gust diferit, din care să se adape.

„Am trăit o vreme în orașele invizibile ale celor care ne-au încredințat manuscrisele”

Trei lucruri pe care nu poți să le uiți după toate textele citite? Un personaj, o scenă, o expresie, o trăire, un dialog?

Mi-ar fi greu să aleg doar trei lucruri, pentru că am citit peste 40 de manuscrise și i-aș nedreptăți pe mulți dintre autori. Ce aș alege din romanele pe care le-am așezat pe lista scurtă a câștigătorilor este starea pe care ți-o conferă la final, când revezi rapid, ca-ntr-o rotire de carusel, tot ceea ce ai străbătut la pas. Un text bine scris te „seduce”, în sensul etimologic al acestui verb, care provine din limba latină (din „seduco, -ere”, cu sensul de a scoate, a lua deoparte). Adică te scoate din lumea ta, din universul familiar și frecvent banalizat, și te duce într-o altă lume, care-ți devine, pentru un răstimp, mai reală decât realitatea. Am avut astfel de flash-uri de ieșire din temporalitatea și spațialitatea care-mi sunt specifice, pentru a plonja în mrejele unor istorii ce se petrec pe alte coordonate. Am trăit, altfel spus, o vreme în orașele invizibile sau de hârtie ale celor care ne-au încredințat manuscrisele lor.

„Cred că aș fi vrut să găsesc o poveste de dragoste autentică, emoționantă”

Un lucru pe care ai fi vrut să îl găsești în texte și nu l-ai găsit?

Cred că aș fi vrut să găsesc o poveste de dragoste autentică, emoționantă, din aceea de sfârșit și început de lume, care „mișcă sori și stele”, și nu am descoperit (poate n-am avut eu ochii potriviți pentru asta), deși câteva dintre romanele înscrise în concurs au încercat să ne aștearnă sub priviri narațiuni în care existau și secvențe cu iz amoros. Dar iubirea n-am simțit-o, întrepătrunderea aceea până la os, până la ultimul fir de respirație și de gând al protagoniștilor, care îi scoate dintre filele cărții și ni-i cuibărește definitiv în suflet, așa cum se întâmplă cu eroii din romanele lui E. Vodolazkin, O. Pamuk, N. Krauss, A. Makȉne și mulți alții nu mi s-a dezvăluit în paginile citite.

„Tinerii autori se simt debusolați, iar asta iese la suprafață în rândurile lor”

Ce crede antropologul Cristina Bogdan despre ce pare să îi preocupe pe tinerii autori în textele lor? Ce au de rezolvat cu lumea și cu viața și au ales să rezolve literar?

Trăim într-o lume ale cărei temelii s-au răsturnat. Iar tinerii autori se simt debusolați și asta iese la suprafață în rândurile lor. Nu mai există lucruri sigure de care să se agațe, ca să poată naviga mai departe cât de cât senin. Plutesc într-un ocean de incertitudini și de temeri, de anxietăți, încât adesea simpla supraviețuire pare a fi un act de curaj. Personajele pe care le mânuiesc spun la infinit, în felurite moduri – mai directe, mai aluzive, mai tragice, mai ironice – istoria acestor rătăciri, prin țări interioare cu contururi din ce în ce mai blurate. Nici măcar nu-mi dau impresia că-și mai pun problema să rezolve ceva. Mai degrabă vor să lase o urmă a ceea ce au trăit și adesea nu au reușit să înțeleagă, să digere sau să accepte până la capăt.

Cristina Bogdan A făcut parte din juriul concursului „Primul roman” organizat de Editura Litera. Este specializată în istoria mentalităților și antropologie culturală. A publicat mai multe cărți, conduce Facultatea de Litere a Universității din București și este editor general la revista Ficțiunea OPTm.