Sursa imaginii: 5minutedeliteratura.ro
Interviu cu Nicolae Prelipceanu:
„În martie, revista, mai precis titlul ei, a împlinit 120 de ani”
Nicu Ilie: De la începuturile sale din 1906, Viața Românească a fost mai mult decât o revistă: a fost un laborator de idei, un spațiu de formare intelectuală și un reper al culturii române. Într‑un secol marcat de războaie, dictaturi și tranziții, revista a supraviețuit tuturor. Ce înseamnă toată această istorie pentru dumneavoastră personal și pentru actuala echipă a revistei?
Nicolae Prelipceanu: La începuturile ei, cum puteți, de altfel, afla, fie din istoriile literare, fie din amintirile unui fost secretar de redacție la această revistă, Mihail Sevastos („Amintiri de la Viața Românească”), Viața Românească a fost o revistă cu apăsate preocupări sociale, înclinată spre stânga poporanistă, cu Constantin Stere în frunte. Noi toți, cei care mai suntem preocupați cât de cât de istoria ei, ne gândim la G. Ibrăileanu când spunem Viața Românească, dar știți probabil că funcția lui era de „secretar de redacție”, nici măcar „secretar general de redacție”. Dar toată această istorie se poate, cred, citi pe www.viataromaneasca.eu, într-o succintă notă de istorie a revistei. Eu personal mă mai gândesc la trecutul ei câteodată, mai ales că îl evocam pe G. Ibrăileanu și în studenție, când încă nu speram să ajung redactor aici. Anul ăsta, în martie, revista, mai precis titlul ei, a împlinit 120 de ani de la primul număr.
„Aș fi vrut, acum câțiva ani, să o văd postată pe internet cu toate numerele, dar era nevoie de fonduri”
Nicu Ilie: Poate că 120 de ani pare o cifră abstractă, dar în acest timp România a trecut prin trei dictaturi și patru războaie, dintre care două mondiale. Nici România nu mai e aceeași: nu doar social și instituțional, dar chiar granițele ei s-au schimbat în tot acest timp. Istoria revistei este strâns legată de istoria României moderne. Fiecare regim politic a lăsat o amprentă asupra discursului cultural și asupra libertății editoriale. Care au fost momentele istorice decisive pentru continuitatea revistei și cum le evaluați din perspectiva actualei redacții?
Nicolae Prelipceanu: Ca să fim sinceri cu eventualii cititori, această revistă n-a avut o apariție lină, neîntreruptă, cum nici istoria țării în care a apărut, întâi la Iași, pe urmă la București, n-a fost deloc lină, ba dimpotrivă. Cei care mai știu ceva despre această revistă au în minte, poate, grupul de scriitori de la Viața Românească, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu și atâția alții. Dar istoria, cu cât se prelungește, cu atât se apropie mai degrabă de o privire din avion, decât de cea normală, de alături. VR a fost poporanistă la început, a devenit mai literară, să zicem, cu timpul, încă de pe când era la Iași, dar după primul război, cât apariția sa a fost întreruptă, redacția s-a mutat la București, unde a și rămas. Aș fi vrut, acum câțiva ani, să o văd postată pe internet cu toate numerele, dar era nevoie de fonduri, iar Asociația culturală Viața Românească 1906 nu a primit de la celebrul AFCN fondurile necesare. Am fi putut vedea acolo o evoluție, dar și involuția dictată de regimul comunist, când, iarăși, revista a fost întâi supusă cenzurii proletcultiste, iar pe urmă, când s-a mai renunțat la proletcultism, a rămas totuși o cenzură vigilentă și redactorii revistei trebuiau să se lupte pentru ceea ce apărea în paginile ei cu cenzura așa-zis inexistentă, materializată în persoane specializate (sic!) de la CCES, adicătelea Consiliul Culturii și Educației Socialiste (ce oroare!).
„Timp de decenii, în revistă nu au fost menționate numele redactorilor”
Nicu Ilie: Dintre publicațiile existente astăzi, sunteți singura care poate deschide lista colaboratorilor cu numele lui I.L. Caragiale. Iar lista continuă cu Garabet Ibrăileanu, Mihai Ralea, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Otilia Cazimir, Matei Vișniec, Nicolae Manolescu și mulți alții. Arhiva revistei este un întreg rezumat al istoriei literaturii române. Un patrimoniu cultural incontestabil, cu texte semnate de mari nume ale literaturii române. Niciuna dintre celelalte publicații nu se poate lăuda cu o asemenea istorie literară, întinsă pe un asemenea interval de timp. Personal, din toată această arhivă, de care dintre colaboratori sunteți cel mai încântat/mulțumit/mândru? (Și ce posibilități există pentru ca acest patrimoniu al arhivei revistei să devină mai cunoscut și mai accesibil cititorilor de azi?)
Nicolae Prelipceanu: Ați citat scriitori din grupul revistei, cât și colaboratori trecători. Nu m-am gândit niciodată așa, să-mi aleg adică un nume sau câteva, de care să fiu încântat că a/au colaborat la VR. Mă bucur, personal, că mari nume ale literaturii și culturii române dinaintea noastră au fost colaboratori la revista care purta acest titlu. Dar nu sunt deloc sigur că, dacă am fi fost contemporani, ne-ar fi acceptat cu vreo notă prizărită la miscellanea și pe unii dintre noi. Aș prefera să mai adaug, însă, câteva nume la cele enunțate de dvs., din vremea când redacția, în care am fost și eu o vreme, înainte de revoluție, era compusă din scriitorii importanți ai acelor timpuri. Am spus nume? Și anume: Ileana Mălăncioiu, Florența Albu, Cezar Baltag, Gheorghe Pituț, Traian T. Coșovei, Sânziana Pop și alții. Aceasta era redacția în 1989. Director era, în ultimii ani de până la 22 decembrie 1989, Alexandru Balaci. Apropo de aceste nume – pescuite dintr-o memorie ciuruită – mult timp, decenii după decenii, nu au fost menționate numele redactorilor, în revistă, așa cum se face de vreo câteva – alte – decenii. Păcat, pentru că am avea o listă care ar compune un fel de traseu al unei evoluție a culturii noastre, înainte și după regimul comunist.
Nu mă întrebați de posibilitățile de înscriere a arhivei acestei reviste în noua ordine sau lume a digitalului, pe internet, pentru că ăsta e un regret al meu, evocat mai sus.
„N-a fost vorba întotdeauna de un «proiect editorial»”
Nicu Ilie: De-a lungul timpului, revista Viața Românească a atras lideri ai fiecărei generații artistice și a reflectat evenimente culturale majore, păstrând destul de mult din proiectul inițial. Cum se explică această reziliență a publicației? Și prin ce s-a diferențiat acest proiect editorial de altele din aceeași epocă, dar care nu au supraviețuit până azi?
Nicolae Prelipceanu: Viața Românească a supraviețuit cum a putut în anii interbelici, pe urmă a fost preluată de Uniunea Scriitorilor, căreia îi aparține și azi. N-a fost vorba întotdeauna de un „proiect editorial”, ci de – cum să-i spun? – mai degrabă de o ambiție a unor scriitori de valoare, deloc supuși regimului comunist, pe care i-am enumerat mai sus, de a menține un curs – ca să mă exprim aviatic – demn față de toate compromisurile pe care le făceau alții. Nu că n-am fi avut și noi, în anii dinainte de decembrie 1989, poza lui Nicolae Ceaușescu, în deschidere, după care editorialele de rigoare, asemenea tuturor celorlalte publicații. Apropo, era o practică în publicistica vremii supuse cenzurii, să ai colaboratori specializați în articole și poezii dedicate „mărețelor figuri și evenimente ale iepocii” ca să zic așa. Când revista supusă a devenit liberă, am fost cu toții eliberați de un număr ultra-festiv, pe ianuarie, luna când se născuseră cei doi Ceaușești, el și ea, și trebuiau încă o dată celebrați ca de obicei, scandalos și mincinos, obligatoriu. Așa că, pentru noi a fost o dublă fericire eliberarea aceea. Pentru viitorul apropiat, cât și pentru cel ce urma și mai departe.
„Dacă ne-am lua după gustul cititorilor ar trebui să ne reprofilăm pe genul sau specia «glossy»”
Nicu Ilie: Spre deosebire de cărți, care fie se clasicizează, fie trec în uitare, o publicație trebuie să rămână mereu vie, mereu în pas cu cititorii, cu mediul social, politic și cultural. Cum negociați echilibrul dintre tradiția critică a revistei și nevoia de a rămâne deschiși către perspective diverse? Cum identificați și susțineți vocile literare emergente?
Nicolae Prelipceanu: Nu negociem, încercăm să echilibrăm cât se poate cele 128 de pagini ale unui număr simplu, lunar, ori cele 256 de pagini ale celui dublu, de vară și de iarnă, între literatură, gândire și informație culturală perenă; pe cea efemeră o lăsăm săptămânalelor și cotidienelor
Nicu Ilie: Cum se articulează, în practică, relația dintre redacție și Uniunea Scriitorilor? În ce măsură faptul că sunteți parte a unei asociații profesionale – a scriitorilor – influențează sau determină orientarea revistei? Și cum reușiți să păstrați echilibrul între tradiția instituțională și libertatea de a inova sau de a deschide căi noi?
Nicolae Prelipceanu: Uniunea Scriitorilor nu se amestecă în ceea ce publicăm, doar nu mai există un CCES (v. răspunsul la a doua întrebare) care să ne mai dicteze ce și cum. Oricum, dacă ne-am lua după gustul cititorilor ar trebui să ne cam reprofilăm pe genul sau specia „glossy” și alte asemenea năzbâtii, care, nici ele cred că n-o duc prea bine. Preferăm să publicăm texte pe care le considerăm demne de o cultură care se respectă, chiar dacă unii ar fi de altă părere.
„Nu cred că mai putem vorbi de o poziționare ideologică a revistei în zilele noastre”
Nicu Ilie: În primele decenii, Viața Românească a fost asociată cu poporanismul și cu o orientare de stânga, iar în anii 1930 se autodefinea explicit drept „revistă de literatură, artă și ideologie”. Astăzi, revista este percepută ca având o poziționare de centru, poate de centru‑dreapta. Cum explicați această evoluție ideologică? Ce înseamnă ea pentru identitatea revistei în prezent? Ce părere aveți despre această autodefinire ideologică pe care au stabilit-o Garabet Ibrăileanu și Constantin Stere – și în general despre etichetarea ideologică a literaturii și a artei?
Nicolae Prelipceanu: Nu cred că mai putem vorbi de o poziționare ideologică a revistei în zilele noastre. Apar, e drept, și câteva păreri ca să zic așa politice sau vag sociale, în revistă, însă nu ele dau profilul VR. Acesta este, cum am încercat să sugerez mai sus, unul mai mult artistic, literar, cu mai puține incursiuni în zona politică, unde, în general, se stabilesc situările de tip dreapta-stânga. Sigur, încercăm să echilibrăm în paginile revistei Viața Românească, peisajul literar actual și uneori ultra-actual, cu neuitarea, pe cât posibil, a literaturii și în general a culturii care mai e activă doar prin ideile importante. Veți găsi aici și debuturi de ultimă oră, mai des în poezie, dar și în alte genuri literare, dar și evocări sau comentarii ale unor opere încheiate demult. Ecourile de altădată, mai credem noi – îmi permit să vorbesc și în numele colegilor mei, Liviu Ioan Stoiciu, Florin Toma, Hanna Bota și Daniel Cristea-Enache – pot rafina arta literară a celor care nu le mai sunt tocmai contemporani lansatorilor acelor ecouri.
„Tehnica dictaturilor de a ucide în efigie autorii și operele lor odată ce au părăsit câmpul ideologic predominant, ignorându-i cu obstinație, se mai practică și azi”
Nicu Ilie: În ultimii ani, la nivel global vedem un „război cultural” din ce în ce mai intens. Asta, în România, vine după o lungă perioadă de neliniște politică, economică și socială, cu puternice ecouri culturale. Care considerați că este în prezent misiunea sau rolul unei reviste de cultură? Și, în acest context, cum vedeți aniversarea de 120 de ani a revistei Viața Românească?
Nicolae Prelipceanu: Încercăm să ignorăm, pe cât posibil, acest „război cultural” și deși tehnica dictaturilor de a ucide în efigie autorii și operele lor odată ce au părăsit câmpul ideologic predominant, ignorându-i cu obstinație, se mai practică și azi de către diversele grupuri noi, literare și ideologice, mai ales ideologice, în VR veți găsi și comentarii echilibrate ale operelor celor care tac intenționat despre zonele ce nu le convin. Nici rachete și nici drone literar-critice nu pornesc prea des înspre aceștia. Dar criticii importanți, în opinia noastră, de la rubrica de cronică literară, Ion Pop, Mircea V. Ciobanu, Daniel Cristea-Enache, Vitalie Ciobanu, Gheorghe Grigurcu, Christian Crăciun au libertate absolută de a scrie despre ce cărți își aleg domniile lor și cum consideră domniile lor de cuviință. Desigur, ca să nu fiu acuzat de ipocrizie, voi adăuga că mai există niște linii roșii, cum le spun politicienii, care nu trebuie trecute, și anume, acelea legalizate ca atare, privind crimele de război sau justificările (sic!) unor atitudini și acțiuni rasiste, antisemite, legionaroide, ori comunistofile. Cât despre aniversare, am încercat să reamintim cei 120 de ani de la apariția revistei printr-o rubrică specială, VR 120, în cadrul căreia va apărea și o anchetă lansată de noul nostru coleg, criticul literar Daniel Cristea-Enache. În rest, mi-ar rămâne speranța că nu voi fi ultimul, cel care închide ușa revistei Viața Românească, pe care am încercat să o țin deschisă vreo 20 din cei 120 de ani ai revistei. Deschisă valorilor noi și vechi, desigur, nu tuturor veleitarilor. Nu de alta, dar asta cred că era „misiunea sau rolul unei reviste de cultură”. Mă voi fi înșelat, poate, nu o dată, dar cine nu se înșală niciodată să ridice piatra.
Nota autorului: De aproape zece ani sunt parte din echipa revistei Viața Românească, ca webmaster al site‑ului revistei. O aniversare de 120 de ani – performanță rară într‑un spațiu cultural obișnuit cu efemerul – are o greutate reală. De aceea am ales să depășesc reținerea firească de a intervieva prieteni și colaboratori apropiați.
- Restaurări de succes din România, recompensate cu premii la Europa Nostra - 7 iunie 2026
- BAIFF – Viitorul a cam început - 1 iunie 2026
- Viața Românească – la 120 de ani - 30 mai 2026