Fotografiile lui Vasile Sârb
Un cadru tăiat exact în două: o jumătate neagră, o jumătate albă. În stânga, pe alb, o mână palidă strânge degetele într-un cerc. În dreapta, pe negru, un chip pe jumătate luminat și pe jumătate înnegrit, cu o mână — de data asta neagră — care repetă același cerc peste un ochi. Același gest, de două ori: o dată în lumină, o dată în umbra lui. Nu sunt două mâini. E o mână și negativul ei. Sârb i-a spus imaginii Poezie, dar poezia ei nu stă în simbol, ci în această repetiție, diferită.
Aici e cheia lui Vasile Sârb — și e mai bună decât povestea pe care i-o așază deasupra.
Sârb își numește proiectul META-ARGUS și îl explică moral: bine și rău, yin și yang, frumos și urât, o pledoarie să nu judecăm pripit. E un discurs limpede și cuminte. Lucrările însă spun altceva, mai interesant — iar autorul a intuit-o singur, la vernisaj, când a acoperit fiecare imagine pozitivă cu negativul ei și le-a dezvelit, una câte una, în fața publicului. Gestul acela conține tot proiectul. Orice fotografie analogică se naște întâi ca negativ, ca propriul ei contrariu; abia developarea o aduce la „pozitiv”. Albul și negrul nu sunt, la Sârb, mai întâi simboluri morale. Sunt substanța din care e făcută imaginea fotografică. Iar el le ia în serios literal: pictează trupuri și fețe în alb și negru până când subiectul și mediul coincid, până când corpul devine ceea ce fotografia a fost dintotdeauna — o lume redusă la doi poli.
Tradiția din care vine se vede în fiecare cadru: mâna care încercuiește ochiul ca o lentilă, trupurile prinse în semnul taiji, pielea pictată până devine ea însăși suprafață fotografică. Sârb adună pictura pe corp, diagrama taoistă și emulsia în același vocabular al opoziției. Nu inventează binarul; îl moștenește și îl pune pe piele. Faptul că printre modelele proiectului se află și un alt fotograf, prof. univ. dr. Dorel Găină, adaugă un strat: producătorul de imagini oferit, la rândul lui, camerei.
Și aici trebuie spus ce merge și ce nu, fiindcă deciziile se judecă. Când Sârb lasă binarul să fie diagramă, imaginea se închide. Yin-Yang e cazul cel mai limpede: două trupuri, unul alb, unul negru, prinse în simbolul taiji. E exact ce spune titlul, nimic mai mult — un concept pe care îl știam deja, acum cu piele. Imaginea ilustrează; nu gândește. La fel, promisiunea de „salvare și transformare” din textul proiectului domesticește totul dinainte: ni se spune cum să privim, înainte să privim.
Dar când binarul scapă de sub control, imaginea respiră. În Boema, alb-negrul nu mai e o opoziție cuminte între doi poli: e o rețea de dungi care sparge fața într-un cod de bare, iar peste ea o mână își întinde degetele ca niște gratii în plus. Un singur ochi privește dintre benzi. Nu mai e bine contra rău, nu mai e nimic de citit moral — e semnal pur, ritm, bruiaj optic, chipul devenit grafică. Aici Sârb nu mai ilustrează un concept; îl lasă să se înmulțească până nu mai încape în niciun titlu. Cele mai bune imagini ale lui sunt mai inteligente decât filozofia care li se atribuie — iar diferența dintre un concept ilustrat și unul scăpat de sub control e tot ce contează, linia pe care Sârb o trece, în aceeași expoziție, în ambele sensuri.
Iar întrebarea care rămâne nu e despre el. E despre o critică — și o cultură de salon — care iubește imaginea explicabilă. Premiem „mesajul”, lucrarea care se lasă rezumată într-o frază, fața care înseamnă ceva anume. Avem tot vocabularul pentru imaginea care comunică și aproape niciunul pentru imaginea al cărei sens își depășește titlul. Riscul e simplu: vom canoniza yin-yang-ul lui Sârb și vom trece pe lângă fața lui în cod de bare. Conversația pe care fotografia de la noi încă n-a purtat-o e exact aceasta — diferența dintre o imagine care transmite un mesaj și una care face ceva ce niciun mesaj nu cuprinde.
office@flaviansavescu.art · flaviansavescu.art · ORCID: 0009-0008-4524-7740