Fața nu mai există. E înfășurată complet în tifon, strat peste strat, ca după o operație despre care nu ni se spune nimic. Femeia stă la masă în sacou alb, cu mâinile în mănuși chirurgicale. În fața ei, pe o farfurie albă, un ou în suportul lui de porțelan. Tacâmurile — argint vechi, înnegrit — sunt așezate corect, fiecare la locul lui, ca la un mic dejun de duminică. Doar că într-o mână femeia ține o seringă, cu acul îndreptat spre ou. Nu știm dacă urmează o masă sau o procedură. În fotografia lui Grigore Roibu, cele două au devenit același gest.
Nimic din această imagine nu a fost găsit. Totul a fost construit: fundalul, lumina, tifonul, unghiul acului. Și asta e prima decizie care merită luată în serios. Seria se numește Food Flavors, iar fiecare cadru din ea e un mic teatru al alimentației chimizate. O tânără bea lapte cu paiul, calmă, cu privirea în obiectiv, în timp ce pe farfuria din fața ei așteaptă un gândac. O pastilă e servită la masă înghețată într-un cub de gheață, adusă cu lingurița, ca un desert. Un măr roșu, perfect, e injectat cu seringa sub privirea bărbatului care îl oferă — Edenul rescris ca protocol de laborator. Nucile stau închise în conserve de tablă, iar dintr-o cutie identică, umplută cu pământ, crește un copac. Fotografia nu mai documentează nimic din toate acestea. Le fabrică.
Aici e miza reală a practicii lui Roibu: și ea merită numită precis. Există fotografi care găsesc și fotografi care fabrică. Primii pleacă în lume cu aparatul și se întorc cu ce lumea le-a dat. Ceilalți construiesc lumea în studio, bucată cu bucată, și abia apoi o fotografiază. Tradiția critică românească s-a obișnuit să-i ia în serios doar pe primii: documentul, strada, arhiva. Fabricanții au rămas suspecți — prea aproape de reclamă, prea aproape de kitsch. Dar ceea ce face Roibu în Food Flavors e exact operațiunea inversă reclamei: folosește gramatica vizuală a publicității — lumină controlată, suprafețe impecabile, produs plasat în centru — ca să spună despre mâncare ceea ce publicitatea există ca să ascundă. Faimosul „a fost” al fotografiei funcționează și aici, dar pe dos: singurul lucru care „a fost” cu adevărat în fața aparatului e ficțiunea, montată cu grijă ca să fie fotografiată. Imaginea e adevărată ca obiect și falsă ca scenă. În această răsturnare stă tot ce poate fotografia construită — și tot ce riscă.
Genealogia acestei răsturnări e afișată pe perete, la propriu. Într-unul dintre cadre, o tânără în ie — cusătură densă, mâneci bogate, râuri albastre — taie o pară cu tacâmuri de plastic, lângă o doză de Coca-Cola. În spatele ei, înrămat, un portret în culorile serigrafiilor lui Warhol. Citatul e asumat: pop art-ul a fost primul care a înțeles că ambalajul e noul peisaj. Iar dedesubt, mai vechi, stă natura moartă flamandă: gândacul de pe farfuria de porțelan e insecta din vanitas-urile secolului XVII, mutată trei sute de ani mai târziu, la masa unui prezent care își cumpără laptele cu termen de valabilitate. Roibu lucrează, conștient sau nu, între aceste două tradiții — memento mori și raftul de supermarket.
Între ele, seria își are vârfurile și căderile, iar diferența dintre vârf și cădere e una singură: ambiguitatea. Imaginea cu oul rezistă pentru că nu se lasă rezolvată — seringa poate fi otravă sau vaccin, gestul poate fi agresiune sau îngrijire, iar tifonul de pe față transformă mâncatul într-o convalescență fără diagnostic. Imaginea cu laptele rezistă din același motiv: fata bea, gândacul așteaptă, și nimeni din cadru nu pare să considere asta o problemă. Acolo unde însă recuzita începe să explice — mărul injectat lângă fructele ambalate în pungi de plastic, hamburgerul flancat de ambalajele cu logo — fotografia se citește într-o secundă și se epuizează în două. Devine afiș. Iar afișul, oricât de bine luminat, e exact registrul din care seria încearcă să iasă. Gramatica reclamei, folosită împotriva reclamei, rămâne reclamă dacă mesajul se închide complet. Rămâne falia pe care Food Flavors o face vizibilă fără să vrea. Fotografia românească trăiește în două lumi paralele. Într-una — saloanele, concursurile, distincțiile — imaginea construită e la ea acasă: circulă, ia premii, adună puncte, dar nu primește aproape niciodată un text critic. În cealaltă — arta contemporană — există discurs, dar fotografia regizată e privită din principiu cu suspiciune, ca decorativism sau exercițiu de îndemânare. Nicio parte nu o citește cu adevărat: una o premiază fără s-o discute, cealaltă o respinge fără s-o privească. Food Flavors, cu vârfurile și căderile ei, cade exact în acest interval — o serie care ar merita să i se spună, în același text, de ce imaginea cu oul e fotografie serioasă și de ce imaginea cu hamburgerul e doar mesaj. Cine, în câmpul românesc, își asumă lectura imaginii care nu găsește nimic, pentru că fabrică totul?
office@flaviansavescu.art · flaviansavescu.art · ORCID: 0009-0008-4524-7740