Numele scriitorului Václav Havel este destul de cunoscut în România, mai ales că scriitorul cu același nume a fost președinte al Cehoslovaciei, imediat după 1989, și, apoi, al Cehiei – după ce Slovacia a devenit stat independent. Proeminent opozant al comunismului, Havel a fost un luptător pentru libertăți și drepturi civile într-o Cehoslovacie care, în 1968, a protestat deschis împotriva forței militare a URSS. Praga a fost luată cu asalt de tancurile sovietice și mulți intelectuali de seamă au părăsit țara în următoarele luni ale acelui teribil an, în care N. Ceaușescu a refuzat să se alăture armatelor Tratatului de la Varșovia care au invadat capitala cehă. Între ei, Milan Kundera, marele prozator, care a scris în exil un eseu cu un ecou european remarcabil: „Un Occident trăit sau tragedia Europei Centrale”.
Dispărut în 2011 și plâns de o întreagă Cehie (poate mai puțin de naționaliștii care îi reproșau secesiunea statului cehoslovac), dar și de lumea liberă care i-a prețuit meritele de scriitor și de luptător pentru libertate, Havel a fost un scriitor de valoare recunoscută pe plan internațional, un autentic om de teatru, în slujba căruia a fost întreaga sa viață, inclusiv când lucra ca mașinist la Divadlo Na Zábradlí (Teatrul de balustradă) din Praga. Nu doar el, ci și alți intelectuali marcanți cehi au preferat să facă diverse munci, inclusiv manuale, refuzând să se conformeze programelor de îndobitocire culturală gestionate de Partidul Comunist. Piese ale sale au fost jucate încă din tinerețe pe Broadway, dar și în săli din întreaga lume (inclusiv în România la teatre din Iași, Cluj, București), iar cărțile sale au fost traduse în numeroase limbi. În România, piese ale sale au apărut în volumul „Teatru” (Ed. „Curtea veche”, 2011), traducător Mircea Dan Duță.
„Pe scurt, vă rog!”, volumul de memorii apărut la Editura „Curtea veche” în 2009, în traducerea Hellianei Ianculescu, este o carte ce poartă pecetea gânditorului, dar și a artistului Havel, cu pornire din jurnalul pe care l-a ținut în 2005 cu prilejul unui sejur mai îndelungat în SUA. Atunci, Havel a avut ocazia de a studia, de a scrie și de a vizita SUA așa cum în perioada când era șef de stat nu a fost posibil, deși a făcut mai multe vizite acolo și a fost aclamat în Congresul american. Discursul său din 21 februarie 1990 a impresionat deputații și senatorii SUA și a fost primul de acest fel al unui șef de stat postcomunist. Începutul acestuia rămâne și astăzi memorabil: „Sunt președinte de doar două luni și nu am urmat nicio școală pentru președinți. Singura mea școală a fost viața însăși. Prin urmare, nu doresc să vă mai împovărez cu gândurile mele politice, ci voi trece la un domeniu care îmi este mai familiar… Regimul totalitar de tip comunist a lăsat ambelor noastre națiuni – cehă și slovacă –, la fel ca tuturor națiunilor din Uniunea Sovietică și celorlalte țări subjugate la vremea respectivă de aceasta, o moștenire tragică: nenumărați morți, o gamă nesfârșită de suferințe umane, un declin economic profund și, mai presus de toate, o umilință umană imensă. Ne-a adus orori pe care, din fericire, voi nu le-ați cunoscut niciodată.”
Jos: Clubul Reduta din Praga. Bill Clinton la saxofon tenor, instrument primit cadou de la președintele ceh
Jurnalul american se întretaie cu note de lucru din perioada mandatului prezidențial, începând cu 1993, în care omul dar și președintele Havel își face temele conștiincios, așa cum trebuie să le facă un șef de stat cu responsabilități naționale și internaționale. Toate aceste notații sunt intersectate de un alt dialog cu jurnalistul Karel Hvizd’ala, în alte condiții decât cele impuse de cenzura politică a statului comunist ceh („Interogatoriu în depărtare”, cartea în care dizidentul Havel se confesa ziaristului care locuia la Bonn, capitala de atunci a R.F.G., a avut un succes extraordinar în Occident, în condițiile în care acasă nu putea fi tipărită. Dialogul dintre cei doi s-a purtat prin scrisori, în anii 1985–1986, între Praga și Bonn).
De aici, o carte ca un bric-a-brac, cu un aer fermecător însă, în care notațiile care țin de preocupările artistice și cele politice sunt întrețesute în desenul din covorul cotidian, cu acel farmec al scriiturii lucide și inteligente ce caracterizează arta lui Havel. Vedem la lucru un spirit calm, reflexiv, atent la toate nuanțele muncii sale de șef de stat, un veghetor la starea de lucruri din țară și din Europa, atent inclusiv la micile nemulțumiri din propriul anturaj sau la cele mai mari ale guvernului său (guvernul nu mă prea are la inimă, notează el ironic). Havel dovedește o maturitate politică excepțională, dublată de o gândire de realmente om de stat, dar e capabil să noteze și fermecătoare „nimicuri”, dacă nimicuri pot fi supărările sale legate de faptul că la dineurile oficiale nu se aduce o veselă veche din argint fiindcă o doamnă cerber de la Noul Palat Regal, unde își avea reședința oficială, o ține sub pază severă! Președintele este silit să „pretindă” să fie scoasă atunci când invitații la dineu sunt șefi de stat din Europa sau SUA ori prinți din familiile regale ale Europei și doar așa vesela scumpă iese din arestul muzeal! Figura complexă a celui care a scris eseul cu puternice reverberații „Puterea celor fără putere” se vede clar în aceste notații calme, deloc efuzive, încărcate de substanța unui gânditor autentic. Spune la un moment dat, pe urmele unei mai vechi afirmații a sa referitoare la prioritatea pe care o acordă politicii ce izvorăște din suflet, iar nu din anumite teze seci: „Un electrician cu inimă la locul potrivit poate influența istoria întregului popor”, cu referire evidentă la acțiunea politică a lui Lech Walesa. Sau, referindu-se la importanța politică a atitudinilor morale: „… un singur cuvânt curajos al lui Soljenițîn poate avea o putere politică mai mare decât voturile unui milion de alegători într-o situație democratică.”
În SUA, omul Havel remarcă educația străzii, felul în care șoferii dau prioritate pietonilor, cu politețe și respect, spre deosebire de Rusia, notează el ironic, unde sunt doar două variante: sari peste pieton sau îl strivești ca pe o insectă. Evident, nici Cehia nu e scutită de acest tip de comportament și Havel deplânge revenirea greoaie la normalitate a unei țări închistate timp de peste 40 de ani în lagărul comunist (comuniștilor le spune pur și simplu acrituri!). Finețea observațiilor (felul în care dorește pregătirea vizitei lui Clinton, de la politica pe care o vor discuta, până la posibila dorință a președintelui american de a cânta la saxofon într-o faimoasă cafenea pragheză) dovedește acest remarcabil simț al etichetei, dat de o educație care face din Havel un exemplar splendid de european central civilizat, onest, dornic de dialog, incapabil de ură și de resentimente.
Întrebat de Karel Hvizd’ala dacă nu s-a temut că va deveni mai degrabă o „icoană politică” decât un scriitor, Havel răspunde modest și lămuritor: „Numai de dragul acurateței precizez că am primit Premiul Obie de două ori în anii șaizeci, adică într-o perioadă când în mod sigur nu puteam fi nici un fel de icoană. Admit că mai târziu, adică pe vremea când eram în închisoare sau după ce am ieșit, diferitele doctorate și premii pe care le-am primit au putut fi nu atât expresia admirației față de opera mea, cât mai ales expresia respectului față de ceea ce eu aș numi povestea mea: am fost perceput ca o persoană care nu a cedat din adevărul ei, care a fost dispusă sa meargă la închisoare de dragul acestui adevăr, acolo a refuzat oferta de a emigra, apoi s-a întors și a continuat exact ceea ce a făcut înainte – este totuși o poveste frumoasă și pe deasupra foarte inteligibilă. Pot să zâmbesc și să mă gândesc de o sută de ori că nu sunt atât de frumos precum povestea mea și că prin urmare nu am primit premiile chiar foarte pe merit, dar totodată trebuie să recunosc că de fapt este foarte bine, dacă o asemenea poveste este văzută, respectată și recompensată! Pe de o parte, este în avantajul general – fiind un mod de a consolida anumite valori sau criterii, respectiv sensul unei anumite activități –, pe de altă parte reprezintă sprijinul foarte concret al unei munci care astfel este luată mai în serios; cine știe, dacă fără acest interes internațional aș fi supraviețuit detenției în general sau dacă în loc de cinci ani nu ar fi trebuit să stau cincisprezece.” Cartea sa de scrisori din închisoare adresate soției sale Olga Havlová este exemplară în acest sens. De notat că, spre deosebire de România, în închisorile comuniste din Cehoslovacia scriitorii, intelectualii primeau creion și hârtie…
Simptomatic pentru omul Havel este felul în care el poate reacționa la o agresiune asupra naturii, autodefinindu-se astfel în raport cu nimicnicia umană, cu un sentiment acut al perisabilului și al nedreptăților comise. Atunci când arbuștii din fața locuinței sale administrative au fost tăiați, el a notat mâhnit: „A fost ca și cum mi-a fost atacată chiar identitatea. Ca și cum cineva mi-ar fi tăiat mâinile și picioarele. Ironia sorții face că am trăit acest șoc în momentul când la televizor se transmitea finala galei pentru desemnarea de către spectatori a celui mai mare ceh în care eu m-am situat pe locul al treilea după Carol al IV-lea și T.G. Masaryk (primul președinte al Cehoslovaciei) și am fost nominalizat ca singurul în viață dintre primii zece. Când am văzut pe fereastră dezastrul din fața casei, mi-am zis că mai degrabă aș merita titlul de cel mai mare idiot.”
A plecat dintr-o lume pe care a crezut-o mai bună, și pentru care a plătit cu ani de închisoare după o luptă cu un cancer nemilos, cu o săptămână înainte de Crăciunul lui 2011. Ne rămâne în minte figura lui Bill Clinton, la funeraliile sale, plângând și regretând un om cu care s-a înțeles minunat, alături de care a cântat, a discutat și a băut cândva bere la Reduta, faimoasa cafenea a artiștilor praghezi.
Articol apărut și în publicația „Români în Andalucía”.
Sursa imaginilor: Ambasada SUA în Cehia.