Un chip umple cadrul. Păr roșcat, tuns scurt, o vizieră albastră trasă peste ochi, cer senin în spate. Capul e lăsat ușor pe spate, bărbia ridicată — poza clasică a portretului eroic, privit de jos în sus. Doar că, pe măsură ce te apropii, pielea se descompune într-o țesătură de puncte roșii, verzi și albastre. Fața e a unui personaj de joc video, un model 3D vechi, cu geometria tăiată în planuri mari; iar ceea ce privim nu e nici măcar el, ci ecranul care îl afișează, fotografiat de aproape, cu aparatul. BORDERLAND_32 e un portret de două ori imposibil: o dată pentru că ochii sunt acoperiți, a doua oară pentru că nu există ochi. Nimeni nu a stat vreodată în fața obiectivului. Lumina care a desenat chipul nu s-a reflectat de pe nicio piele — a fost emisă de un ecran. Andrei Gavrilița fotografiază lumi care nu există.
Aici trebuie încetinit, pentru că exact aici se decide totul. Gavrilița nu face capturi de ecran. Le are — procesul lui pornește din ele — dar imaginea finală nu e niciodată captura. El așază aparatul în fața monitorului, alege punctul de stație, distanța focală, expunerea, și fotografiază ecranul ca pe un obiect din lume. Ceea ce în manualul tehnic e defect — moiré-ul, grila de subpixeli, geometria ușor strâmbă a unui aparat ținut în fața unei suprafețe — aici e urmă: dovada că între ochi și lume a stat din nou un dispozitiv, cu toate deciziile lui. Captura extrage date. Fotografierea face o imagine. Nu e o nuanță — e distanța dintre un folder de screenshot-uri și un proiect fotografic.
BORDERLAND_9 duce logica până la ironie. Vitrina unui centru de copiat, seara: firmele luminoase repetă același cuvânt — COPIES, COPIES, COPIES — în spatele grilajelor metalice, lumina explodează în supraexpunere, țesătura ecranului acoperă toată scena. O lume simulată care își face reclamă la copii, fotografiată de pe ecran — adică, încă o dată, copiată — și apoi tipărită. Doar că tirajul răstoarnă termenii: print UV pe dibond, carte de artist de 128 de pagini, în 25 de exemplare. Din reproductibilitatea infinită a fișierului, Gavrilița scoate obiecte puține, grele, materiale. „Printul e traversarea finală”, scrie el în cartea de artist — granița dintre lumi se trece definitiv abia pe suport fizic.
Toate acestea s-au putut vedea vara aceasta la Cluj-Napoca, în expoziția Borderland de la galeria Camera (27 iunie – 12 iulie 2026), curatoriată de Cristiana Ursache. Pe simeze, printurile; în spațiu, dispozitivul însuși: instalația Process — un calculator cu Grand Theft Auto III modificat, la care privitorul putea juca, și un aparat pe trepied îndreptat spre monitor. Procesul întreg, expus ca operă. Iar Gavrilița nu vine dinafara fotografiei: practica lui de teren, cea „adevărată”, inventariază infrastructura subdezvoltată și peisajul neglijat al României. Aceeași privire, două lumi. Doar una dintre ele există.
Sau: doar una dintre ele există în felul în care am convenit că există lumile. BORDERLAND_8 e imaginea care face afirmația asta insuportabil de frumoasă. Soarele sparge coronamentul unui copac, în plin contre-jour, cu razele desfăcute în evantai și frunzișul virat în albastru-violet, ca într-o solarizare de laborator. E cel mai vechi gest al fotografiei — a fotografia lumina însăși — executat impecabil într-o lume în care nu există soare. Ce numim acolo lumină e un calcul; efectul care în camera obscură cerea chimie, hazard și răbdare e produs aici de un motor grafic. Și totuși imaginea funcționează: emoția e reală, doar sursa ei nu mai e lumea. Gavrilița nu susține că ar fi același lucru cu un apus adevărat. Susține ceva mai incomod: că la nivelul imaginii nu mai putem deosebi — și că, poate, nu am putut niciodată cu adevărat.
Ce lasă nerezolvat practica lui e pericolul propriului procedeu. Când răsturnarea funcționează — chipul din BORDERLAND_32, soarele din BORDERLAND_8 — imaginea lucrează în doi timpi și te lasă fără sol sub picioare. Când nu funcționează, ecranul fotografiat rămâne un filtru de textură aplicat unor scene de joc, iar proiectul alunecă spre manieră. Linia dintre cele două e subțire, iar Gavrilița, născut în 2001, merge pe ea cu o luciditate rară.
Rămâne întrebarea pentru câmpul nostru. Gavrilița a petrecut în lumile astea mii de ore; pentru generația lui, ele nu sunt simulare, sunt spațiu trăit — cu memorie, cu topografie, cu biografie. Critica fotografică românească tratează încă imaginea de ecran, imaginea de joc, imaginea generată ca subiecte exotice, exterioare fotografiei „adevărate”, bune de discutat la rubrica amenințări. Borderland le arată deja înăuntru: făcute cu aparat, cu punct de stație, cu expunere, tipărite, legate în carte, agățate pe simeză. Cât timp mai poate considera periferică critica noastră tocmai zona în care o generație întreagă își trăiește viața vizuală?
office@flaviansavescu.art · flaviansavescu.art · ORCID: 0009-0008-4524-7740
- Andrei Gavrilița: lumina care nu s-a reflectat de pe nimic - 17 septembrie 2026
- Distanța focală | Daniel Pușcău: A patra dimensiune - 15 august 2026
- Imaginile lui Grigore Roibu: „Food Flavors” și meta-publicitatea - 15 iulie 2026