Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Mihai Barbu: „Noi, românii, la capitolul călătorii de genul ăsta, nu suntem foarte educați”

Mihai Barbu: „Noi, românii, la capitolul călătorii de genul ăsta, nu suntem foarte educați”

„I-am întrebat pe Oana și pe Vladimir dacă nu ar vrea să mergem în Mongolia. Au spus că da și așa am luat decizia. Călătoria până în Mongolia a durat circa 4 luni, ne-am întors până la începutul școlii, ca să ne facem datoria de părinți.”

| Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

Nu îți place să vorbești în public, dar dacă ar fi să te adresezi acum unui public-cititor, cum te-ai descrie?

Vreau să spun că tocmai a apărut o carte al cărei co-autor sunt, alături de fiul meu (râde). Sunt Mihai Brabu și îmi place să spun despre mine că sunt un băiat simplu, nu e nimic complicat în ceea ce mă privește. Sunt fotograf și lumea crede că sunt un călător. Eu nu mă consider călător sau aventurier, doar îmi place să văd lumea atât cât pot vedea din ea. Îmi plac mult și motocicletele.

Ne-ai și conturat un orizont de așteptare pentru discuția pe care abia o începem. Cât ai văzut din lumea asta?

Aș spune că nu am văzut nimic. Văzut înseamnă mai mult decât am făcut eu. Eu am trecut prin niște părți din lume, cred că sunt vreo 56 țări, dar nu am curajul să spun că le-am văzut, ci că am trecut prin ele.

….ca să ajungi unde?

Înapoi în România (râde).

De ce ai ales Mongolia ca destinație?

În Mongolia am ajuns în 2009 singur, pe o motocicletă, pe nume Doyle. Aș zice că a fost întâmplător. La mine, tot ce mi s-a întâmplat și a contat sau mi-a schimbat viața s-a întâmplat într-o fracțiune de secundă, neplănuit. Țin minte toate detaliile legate de momentul în care am decis să merg în Mongolia. Eram în 2007 pe Calea Victoriei și mâncam o merdenea, iar un prieten cu care vorbeam la telefon, motociclist stabilit în Belgia, îmi povestea despre un mecanic la care și-a reparat motocicleta. Îmi spune cât de mișto e mecanicul pentru că s-a plimbat prin toată lumea, prin Australia, prin America de Sud, Africa, cum că a trecut printr-o înșiruire lungă de destinații printre care și Mongolia. Îmi aduc aminte exact că, atunci când am auzit cuvântul Mongolia în acel context, fără niciun alt simbol, am decis pe loc. Am închis telefonul și am început să mă gândesc cum să ajung acolo. Mai întâi am cochetat cu gândul, apoi m-am hotărât și timp de 2 ani m-am pregătit pentru experiența asta. Ce are Mongolia și nu am întâlnit nicăieri pe unde am fost, e definit prin cuvântul „vast”. Cred că e greu să exemplifici ce înseamnă cuvântul ăsta din limba română, dar e definiția perfectă pentru ce este acolo. Mongolia e vastă. Peste tot unde am fost există un orizont, care se întinde de la stânga la dreapta și care e de acolo până acolo, unde pământul se întâlnește cu cerul. În Mongolia este la fel, doar că distanța de la stânga la dreapta e mult mai mare, orizontul e mult mai departe.

Ca un miraj… Și de ce te-ai reîntors 8 ani mai târziu?

E mai ușor să te întorci decât să te duci prima dată. Când Vladimir a făcut 4 ani, noi am cumpărat o motocicletă cu ataș, pe nume Ural. Ca să ne plimbăm. Am făcut un tur prin 43 țări ale Europei plus Maroc și a fost extraordinar. Nu a fost nimic premeditat, când am plecat de acasă nu știam unde plecăm, aveam toată vara la dispoziție. Am fost plecați aproape 4 luni, 28.000 km. Apoi am mers în 2016 în Georgia și Armenia, ne-am întors pe coasta dalmată până în Austria. În timpul acestei călătorii, i-am întrebat pe Oana și pe Vladimir dacă nu ar vrea să mergem în Mongolia. Au spus că da și așa am luat decizia. Călătoria până în Mongolia a durat circa 4 luni, ne-am întors până la începutul școlii, ca să ne facem datoria de părinți (râde).

Călătorind pe o motocicletă cu un copil de 6 ani. Ce ar spune acum părinții care cred într-o conduită parentală exemplară?

Sunt voci care mă critică. Care spun că am făcut totul pentru mine, că nu m-am gândit la copil și că sunt egoist. Eu consider că nu îi putea fi mai bine de atât. Era un copil de 4-5, respectiv 6 ani în cele trei călătorii și a stat 24/24h cu părinții, ceea ce la vârstele astea e ceva extrem de important. Cred că e foarte bine ce am făcut. A fost mai bine decât să stea acasă în fața calculatorului sau a televizorului. Noi, românii, la capitolul călătorii de genul ăsta, nu suntem foarte educați. Mie mi s-a părut la început că suntem faini că plecăm în așa călătorii cu un copil. Și ne-am întâlnit cu familii pe drum care ne-au făcut să simțim că e absolut normal ceea ce facem. Vorbesc de familii cu mai mulți copii. Am cunoscut personal un cuplu de argentinieni, care s-a căsătorit în Argentina și s-a gândit să facă luna de miere în Alaska, mergând cu o mașină de la 1928, cu spițe de lemn. S-au întors acasă după circa 20 ani, având după ei 4 copii. Unul era născut în Africa, altul în Australia. I-am cunoscut în București, unde făcuseră o oprire. Erau extrem de fericiți.

Există un profil al călătorului care pleacă pe drumuri lungi și neprevăzute?

Ar fi de spus mai ales că o astfel de călătorie nu seamănă cu un concediu. E mai degrabă un mod de viață, nu are nicio legătură cu odihna. Are legătură cu mult mai multe probleme pe care le ai, decât dacă ai sta acasă. Rar stai la hoteluri, dormi pe unde apuci, se mai strică motocicleta și trebuie reparată, încerci să strângi cureaua cât poți de mult, dacă nu te dau banii afară din casă, cum e cazul nostru. Dacă nu ești pregătit să deschizi portbagajul motocicletei și să îți mute nasul mirosul, înseamnă că o astfel de călătorie nu e pentru tine. Nu spun că este greu, nu ne-a fost greu și nu cred că am făcut ceva extraordinar. Pentru mine a fost ca o plimbare de weekend la Sinaia, doar că un pic mai departe. Ce vreau să spun e că genul ăsta de călătorie poate fi făcută de oricine, dar nu e pentru oricine, pentru că trebuie să fii dispus să accepți niște lucruri.

Scriitor cum ai devenit?

Nu sunt scriitor. Sunt un fotograf. Dar cartea mea după călătoria din 2009 s-a născut din vina lui frate-miu. El a avut ideea de a vinde kilometri. Înainte de prima călătorie, lucrând în presă, m-am întâlnit cu fratele meu, pentru că doream să propun un pachet unor publicații cărora să le trimit periodic reportaje de pe drum. Plecarea era acoperită de un împrumut pentru nevoi personale, așa că niște bani nu îmi stricau. El a venit cu ideea de a vinde ceva. Erau 21.000 km inițial, iar el a avut ideea de a împărți traseul în bucăți de 500 km, pe care să îi vând. După o noapte de gânduri contradictorii, m-am trezit cu ideea că o să vând kilometri din călătoria mea, câte 500 km la un preț de 50 euro și că o să ofer la schimb povestea kilometrilor respectivi sub formă de scrisoare, că o să le aduc câte o piatră din traseul acela de 500 km și o să lipsesc un abțibild pe parbriz cu numele donatorilor, care o să mă însoțească astfel tot drumul. Am vândut toți kilometrii în 2 săptămâni. Am plecat și m-am trezit, fără să anticipez, pus față în față cu cel mai greu lucru de făcut pe tot traseul meu: cu acest scris. Poate că mai scriam eu idei din când în când, dar nu am avut până atunci un jurnal. Mi-au trebuit două zile să realizez că eu funcționez la cald, că trebuie să scriu în fiecare zi, altfel uit multe detalii. Era foarte greu pentru că, după o zi când te plouă, ai apă și în chiloți, totul pute, găsești o cameră de hotel cu mucegai, cu WC înfundat și fără duș, când crezi că te trântești și tu ca să te culci, nu poți, pentru că e nevoie să scrii. Dacă nu aveam această datorie față de acei oameni, eu nu aș fi scris niciun jurnal, respectiv carte. În a doua călătorie, am vrut să scriu eu încă un jurnal, dar după câteva zile mi-am dat seama că nu sunt capabil. A căzut sarcina pe umerii lui Vladimir (râde). Oana s-a ocupat de asta. Îi lua un interviu în fiecare seară. Evident că erau seri când nu îi tăcea gura și seri când nu scoteai nimic de la el. Mie îmi place cum a ieșit, e jurnalul unui copil foarte simpatic, care a mers el cu motocicleta. Alăturarea celor două jurnale e inedită, pentru că ai un tată care a călătorit singur și scrie despre apăsări, singurătăți, dor de casă și jurnalul unui copil, care a văzut totul altfel, el a văzut multe pisici, muște care joacă lepșa.

Dacă funcționai „la cald”, ai revenit cândva asupra textelor din jurnalul tău?

Absolut deloc. Punctul de a finalul cărții a fost pus în Vama Veche, unde am scris ultimele rânduri. Nu am mai modificat de atunci nicio virgulă, nimic.

Cum a fost relația cu motocicletele tale în cele două călătorii?

Foarte personală. Toate vehiculele mele au nume. Cred că dacă ai grijă de ele, ele vor avea grijă de tine. Eu încerc să nu fiu o persoană mistică, dar în cazul vehiculelor mele așa se întâmplă. Niciodată nu s-a stricat ceva la ele decât într-un loc unde s-au putut repara. Nu mă întreba cum. După 200 km unde nu vezi un suflet, să ajungi în primul sat și acolo să se strice. Eu consider că acesta este felul motocicletei de a-ți arăta că este vie. Îți mulțumește că ai grijă de ea și are și ea grijă de tine.

Cum arată cartea pe care o vom ține în mâini în luna septembrie, când pregătiți o lansare?

E o carte hardcover de 656 pagini. O carte-concept și un produs premium, în mare parte opera fratelui meu, Ion Barbu. Cartea e compusă din două jurnale, unul se cheamă Dus și celălalt Întors. Deschisă dintr-un sens este jurnalul meu, Dus. Întoarsă pe partea cealaltă și citită din celălalt sens, este jurnalul lui Vladimir, Întors. Poate fi citită în cuplu, dacă cei doi stau așezăți față în față (râde). Partea mea cred că înseamnă 70-80% din carte, dar a lui Vladimir e mai frumoasă. Coperta este îmbrăcată într-o hârtie texturată și are o serigrafie cu un soi de roza vânturilor și un disc de frână de la o motocicletă. Nu avem niciun titlu și niciun autor pe copertă, detaliu pe care îl consider special la o carte. Titlul nu se regăsește decât pe cotorul cărții și la interior. Supracoperta cărții este o pictură în ulei făcută de Pompiliu Buleu și e una dintre cele mai frumoase componente ale cărții, pentru că este o aglomerație de elemente, o imagine la care te întorci după ce ai citit cartea. Nu există copertă-spate la această carte. Parte mea este ilustrată cu fotografiile mele, dar sunt destul de puține și sunt alb-negru. Am ales alb-negru pentru a o diferenția de partea lui Vladimir, plus că povestea mea consider că este destul de clasică, vintage, de anticariat, spre deosebire de a lui Vladimir, care e color pentru că are un suflu proaspăt. Fotografiile mele mi s-au părut nepotrivite pentru a ilustra cartea lui Vladimir. Pentru ea a făcut ilustrațiile Marian Bălan. El e arhitect, nici măcar nu știam că desenează. A fost foarte greu de ilustrat textul lui Vladimir, dar lui Marian i-a plăcut mult conceptul. Cartea este tipărită în regie proprie, nu este implicată nicio editură. Ea vine însoțită de un thank you card, o vedere care are un mic text pe spate, are semnăturile noastre și are un QR code, pe care dacă îl scanezi poți să ajungi la o galerie ascunsă de pe site-ul meu, unde poți să vezi fotografii și din prima, și din a doua călătorie. Am încercat să îmbinăm clasicul cu foarte modernul.

Care a fost reacția lui Vladimir când a văzut cartea?

Mi-a spus: „Dar tata, ai schimbat tu câte ceva aici, nu?” Absolut nimic nu am schimbat, e scrisul brut acolo. Și l-am întrebat de ce. Iar el spune: „pentru că e frumos așa…îmi place!”

Mihai Barbu este fotograf și iubitor de motoare. Este autorul volumelor de călătorie „Vând kilometri” și „DusÎntors”.  În 2009, a vândut kilometri pentru a ajunge de unul singur în Mongolia, pe o motocicletă numită Doyle. În urma călătoriei a rezultat jurnalul de călătorie „Vând kilometri”. În 2017, împreună cu fiul său, Vladimir (6 ani la acel moment), și cu soția sa, Oana, a refăcut această călătorie, care a durat 4 luni și 26.000 km, într-o motocicletă cu ataș, numită Ural. În urma acestei aventuri, Vladimir realizează propriul său jurnal. Cartea DusÎntors reunește cele două experiențe, a tatălui și a fiului, într-o singură lectură, tipărită în regim propriu. Cartea va fi lansată în luna septembrie și poate fi precomandată pe dusintors.com.

 

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.