„Există un sentiment puternic față de nedreptatea care i se face unei persoane de către o masă amorfă de oameni invizibili, de avatare.”
„#dogpoopgirl” abordează, printre altele, tematica fake news și hate speech. Cât de bine sunt reprezentate aceste subiecte în cinematografia românească?
Sincer, nu am studiat atât de atent fenomenul. Nu știu cât de bine este reprezentat. Cred că odată cu venirea lui 2021 s-a întâmplat să iasă două filme care au această preocupare tematică. Unul este „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” al lui Radu Jude și celălalt este filmul meu. Cred că bullying-ul online este un subiect despre care este foarte tentant să vorbești pentru că este foarte aproape de noi în fiecare zi. Și e imposibil să nu te agațe artistic. Cel puțin din perspectiva mea, există un sentiment puternic față de nedreptatea care i se face unei persoane de către o masă amorfă de oameni invizibili, de avatare. Sentimentul acesta de nedreptate cred că adună foarte mult oamenii în jurul lui. Există frica că în orice moment ți se poate întâmpla ție. Că orice ai zis într-un interviu de acum 2 ani poate să fie interpretat. E și o lecție de învățat aici, sigur. E nevoie să fim responsabili ca persoane publice, să ne asumăm discursul public și să nu fim la voia întâmplării. Sincer, am scris scenariul în 2017. Este un subiect de care am trecut de mult, acum mă preocupă cu totul alte subiecte. E un lucru nou cu care mă confrunt, acesta de a vorbi despre un subiect la 5 ani distanță. Sunt recunoscător pentru oportunitățile de a-mi da cu părerea, dar trebuie să recunosc că am depășit subiectul, aș vrea să fac și un film de dragoste sau despre alte probleme mai acute ale contemporaneității.
Trecutul o atacă pe Alina în finalul filmului?
Pe Alina o atacă, dramaturgic, Ion D. Ion, paznicul din metrou.
Mi-ai ucis metafora.
Un artist nu poate decât să se bucure când cineva îi interpretează lucrarea. Din punctul meu de vedere nu există suprainterpretări, așa că „whatever floats your boat”, cum zice englezul. Mă simt onorat. Și nu glumesc. Mi se pare foarte important ca în momentul în care eu exprim ceva foarte concret, să nasc metafora în ochii privitorului. Eu am e o meserie foarte concretă. E foarte greu să duci la capăt un proiect dacă îți dorești doar să expui o suită de metafore. Și nu cred că e sănătos.
„Orice altă meserie care se folosește de storytelling este o meserie care mă interesează.”
Ai intrat în lumea filmului pentru că teatrul nu îți era suficient?
Sunt tipul de om care e foarte pasionat de fenomen în ansamblu, de tot ce implică meseria noastră. Orice meserie care se folosește de storytelling este o meserie care mă interesează. În primă fază, când am regizat primul scurtmetraj, a trebuit să îmi găsesc o justificare mai degrabă pentru observatorii externi decât pentru mine. Realitatea e că eu îmi doream să fac film și nu doar film, îmi doresc să regizez teatru, să scriu o piesă, vreau să explorez toate componentele fenomenului spunerii de povești în mediile astea atât de specifice care sunt teatrul și filmul. Fiecare schimbare de unghi nu face decât să îmi completeze peisajul și să mă facă să înțeleg mai bine meseria de actor, când mă întorc la ea. Paradoxal, mă simt un actor mai bun și mai capabil de colaborare de când am început să regizez, pentru că am început să înțeleg dificultățile ipostazei de regizor. Cred că am devenit un actor mult mai cooperant, deși nu știu dacă asta este neapărat bine pentru mine.
Vrei să faci o carieră din regia de film sau ești în zona de testare?
Cred că fiecare dintre noi este condiționat de spațiul în care ne desfășurăm, de originile noastre, de biografia noastră. Eu sunt în primul rând condiționat să mă desfășor ca actor, pentru că asta este meseria mea de bază. Apoi, sunt condiționat să mă exprim ca regizor pentru că am avut oportunitatea extraordinară de a face film. Nu cred că sunt într-o perioadă din viață în care mai gândesc lucrurile atât de clar în termeni de carieră. Tocmai pentru că sunt atât de recunoscător pentru că am oportunitatea să fac cee ce îmi doream de mic copil, am încetat să mai compartimentez lucrurile așa. Sigur că am niște întrebări legate de momentul în care voi fi presat să aleg între o ofertă pe care aș primi-o ca actor și una pe care aș primi-o ca regizor. Dar în momentul ăsta nu sunt atât de ofertat încât să fiu în fața acelei alegeri.
„Sunt un om de mijloc, care încearcă să nu se lase subjugat de un trib anume”
Ce își propune se facă un film? În general. Și în cazul tău.
Cred că orice film își propune să reușească să transmită oamenilor ceea ce autorul a simțit când s-a confruntat cu tema pe care filmul o are. Eu, în cazul foarte specific al filmului „#dogpoopgirl”, mi-am dorit să creez în spectator același tip de emoție, de anxietate, pe care o resimțeam eu când mă confruntam cu diverse articole, cărți, interviuri pe tema public shaming-ului. Mi-am luat foarte multe libertăți artistice judecabile de către criticii profesioniști. Pentru că scopul meu nu a fost să mulțumesc pe unul sau pe altul sau să mă acordez unui gen anume sau să șochez estetic. Deși sigur că m-am supus rigorilor genului satiră socială. Filmul meu cred că e destul de incisiv, dar el vine asumat, ca un rezultat al unei frici. Am fost în multe contexte în care unii au încercat să îmi pună pe umeri o viziune sau alta asupra vieții. Am fost în festivaluri unde eram întrebat dacă sunt un susținător al ideii că Internetul ar trebui interzis sau reglementat. Evident, nu cred asta. Nu cred că trebuie suprareglementat nimic. Sunt un om de mijloc, care încearcă să nu se lase subjugat de un trib anume. Ideea asta, că dacă nu împărtășești convingerile cu o anumită gașcă ești neapărat împotriva ei, e o idee foarte primitivă. Lumea e foarte scindată și polarizată. Eu cred că e din ce în ce mai mare nevoie de arbitri, de oameni neimplicați. Dacă societatea va fi din ce în ce mai încordată, cred că e nevoie de oameni care să stea să privească în scopul, poate idealist, al căutării adevărului.
Ai ceva în pregătire acum?
În secunda asta am un scenariu scris și unul de care aș vrea să mă apuc. Scenariul pe care îl am nu e chiar proaspăt, am aplicat la două concursuri CNC pe care nu le-am luat. Sunt din ce în ce mai decis să nu mai aștept după banii de la stat. Îmi pun speranța în finanțatorii privați, care să mă ajute să fac un film în regim independent, cu un microbuget. Dar în secunda asta nu am nimic, decât niște povești, și caut colaboratorii cu care să lucrez la ele. Pentru că lucrurile așa au curs, încerc acum să mă bucur de niște oportunități pe care le-am primit ca regizor de teatru și care simt că mă învață niște lucruri extraordinare. Stau în scaunul acela unde de-a lungul timpului am văzut atâția oameni stând și îmi dau seama cu ce tip de probleme se confruntau. Erau de natură umană, de interacțiune cu colegii de pe scenă, dar mediul acesta foarte specific al scenei de teatru are un limbaj al său, care te obligă să îți rotești mintea ca un cub rubic și să te pui într-o nouă poziție. Recunosc că mă preocupă foarte tare regia de teatru. Dar e și un refugiu. Pentru că să finanțezi un film e foarte complicat, durează foarte mult să o faci și e foarte greu să trăiești din meseriile astea pe care le facem noi. E greu să mergi de la o zi la alta. Deci e dorința mea de a înțelege un mediu nou, dar este și o nevoie obiectivă la mijloc. Oportunitățile se înmulțesc odată cu multitudinea de abilități pe care le afișezi.
„Devine din ce în ce mai important să fii capabil să exiști ca portavoce a operei tale”
Un regizor de film trebuie să fie și un bun om de publicitate, o bună interfață pentru promovarea filmului. Cum te împaci cu un astfel de rol?
Nu e un rol pe care îl joc cu greu, dar nu e nici un rol care îmi face plăcere. Cumva am evoluat – sau involuat? – de la a fi un adolescent foarte volubil, cu foarte mult curaj, cu foarte multă candoare și mult farmec la a fi un adult reținut, articulat în opiniile mele, dar nu pot să spun că mai sunt atât de dornic de covor roșu cum eram când am terminat facultatea. Acum sunt mult prea angrenat și recunoscător că pot să îmi fac meseria. Dacă am de ales între a face un specactacol de teatru și a promova un produs pe care l-am făcut, aleg să fac un spectacol de teatru. În egală măsură, cred că e foarte important să fii capabil să vorbești despre ceea ce faci, deoarece cantitatea de făcători crește pe zi ce trece. La un moment dat, publicul, în mod legitim, nu știe de unde și ce să aleagă. Devine din ce în ce mai important să fii capabil să exiști ca portavoce a operei tale, dar nu cred că e cel mai sănătos lucru. În mod ideal, mi-ar plăcea mai tare o societate care să nu mă oblige pe mine să vorbesc despre ceea ce fac, ci să îi lase pe alții să vorbească sau să existe un alt fel de a selecta materialul. Dacă nu se poate, sunt un tip adaptabil.
„Am o dezamăgire, dar nu e țintită, pentru că nu e nimeni vinovat pentru asta”
Devii mai cunoscut într-un an ca regizor de film decât ca actor de teatru? Care e plusul de vizibilitate pe care ți l-a adus cinematografia și cum îl gestionezi?
Sincer… nu devii. Ca actor de film probabil că ai mai multă vizibilitate. Ca actor de teatru care trece la regie de film, deodată ești în spatele proiectului. Am o dezamăgire, dar nu e țintită, pentru că nu e nimeni vinovat pentru asta. Am lansat două filme anul ăsta, „#dogpoopgirl” și „Copacul dorințelor”. „Copacul dorințelor” e un film caritabil, având niște vectori de imagine foarte puternici. A făcut un număr bun de 20000 spectatori. „#dogpoopgirl” a plecat spre tipul filmului de autor și, neavând niște vectori de imagine pe care îi caută societatea contemporană, a avut doar 5000 spectatori în cinema. Și vreau să spun că am muncit în 6 luni pentru acești 5000 cum nu am muncit pentru nimic în viața mea. Este extrem de puțin, deși dacă vorbești cu alți oameni care fac film o să îți spună că e totuși ok pentru România. Eu nu mă pot odihni cu gândul ăsta. Toată echipa de filmare a muncit enorm, noi, toți cei din post-producție, care am fost în campania de promovare am muncit enorm. Și rezultatele îmi par departe de a fi bune. Nu am simțit, deci, o mare popularitate pentru că pe omul pe care mi-l doream eu în sala de cinema, spectatorul de rând, necunoscătorul, nu am reușit să îl conving.
„Cred că suntem într-un loc acum din care vom începe să creștem”
Că tot vorbim de public, cum te raportezi la el?
Cred că publicul de cinema din România e un public slab educat. Dar nu din vina lui. Ci pentru că e ca un om pe care îl hrănești fie cu mâncăruri prea scumpe, fie cu junk food. Eu mă simt un tip moderat, din clasa de mijloc, și consider că nu există conținut din partea creatorilor de film români care mi se adresează în momentul ăsta. Mi se pare că există două extreme: filmul de artă, care își arogă o importanță deosebită demonstrată de premii și de trasee festivaliere, și un film comercial deșănțat, care vrea cu orice preț să facă vizualizări, dar nu are neapărat prea multe de spus. Mi se pare că nimeni nu observă această gaură neagră dintre cele două elemente, care poate fi umplută cu o paletă întreagă de posibilități. Cred că acela e terenul pe care mă interesează pe mine să mă joc. Până când nu o să fie acest teren acoperit, nici publicul nu se va educa. Nu poți să educi publicul cu extreme, în această nevroză între comercialism deșănțat și un film de artă, destinate celor puțini. Totuși, ca să nu fiu fatalist, e o direcție nouă… cred că suntem într-un loc acum din care vom începe să creștem. Una din soluții este aceea că încep să apară filme din bani privați. Banii privați trimiși de la cine trebuie către cine trebuie obligă la o responsabilitate mai mare. Pentru că trebuie să produci un anumit profit, fără să te vinzi cu orice preț pentru profit.
„De fiecare data când cineva începe ceva, e foarte ușor să adune oameni, pentru că toți iubesc subconștient începuturile”
Cum funcționează prietenia în breaslă? Am văzut deja în interviurile tale că ai reușit sa aduni actorii acestui film într-o distribuție foarte bună, numeroasă, cu pretenții financiare minime.
Am avut 80 de actori. Nu a fost deloc greu să îi conving. Asta se datorează unei chestiuni care vulgar se numește „norocul începătorului”. Mai pretențios, e un fel de emulație care vine tot timpul în jurul unui debut. De fiecare data când cineva începe ceva, e foarte ușor să adune oameni pentru că toți iubesc subconștient începuturile. Toți speră într-o formă sau alta să întindă o mână de ajutor cuiva care începe ceva. Probabil e în natura noastră umană să ajutăm pe cineva la început de drum, în speranța că îl vom vedea reușind la un moment dat. Că se naște o stea, dacă se naște o stea. Așa aș traduce eu ce s-a întâmplat. Sigur că eu în toate interviurile și pe bună dreptate i-am descris ca pe prieteni. Dar să nu ne imaginăm că am 80 prieteni la cataramă, cu care stau la bere în fiecare seară. Sunt oameni pe care i-am cunoscut de-a lungul scurtei mele cariere ca actor, cu care am lucrat și pe care i-am convins că aș putea face și regie de film.
Dacă ar citi interviul următorii sponsori ai filmului tău, ce le-ai spune?
Eu vin dintr-o educație cu care mă lupt acum, în care am sperat tot timpul că munca, determinarea și consecvența mea vor vorbi tot timpul mai bine pentru mine decât aș putea s-o fac eu. Acum, descoperim în stil capitalist, proamerican, că nu e de ajuns să muncești cu fidelitate pentru visurile tale, „să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa”, cum spune Nina în Pescărușul lui Cehov. Eu nu mă prea pricep să vând, așa că nu pot decât să sper ca viitorii mei finanțatori să fie îndeajuns de curioși să îmi vadă filmele și să creadă că merită să investească.
Andrei Huțuleac este actor, scenarist și regizor de teatru și film. A fost nominalizat de patru ori la Premiile Uniter și de două ori a fost desemnat câștigător al acestui premiu pentru cel mai bun actor în rol prinicpal. Cu filmul de debut ca regizor, #dogpoopgirl, a luat în 2021 premiul pentru Cel Mai Bun Film la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, dar și premiul pentru Cel Mai Bun Debut la TIFF2021. Cel de-al doilea lungmetraj, „Copacul Dorințelor”, este primul film caritabil realizat în România.