Și atunci tensiunea s-a mutat în public, în dialogurile care s-au purtat. Au fost și întrebări și răspunsuri și reproșuri și învinovățiri.
„Este stenograma unei ședințe care a avut loc în data de 4 iulie 1977, la patru luni de la marele cutremur”
Ai montat la Teatrul Odeon un spectacol mai puțin obișnuit. Un spectacol în care publicul participa la o ședință și, mai mult, ședința era din 1977. Cum a pornit acest proiect și care a fost miza lui?
Proiectul s-a născut înainte să vin eu în el. Matei Sumbasacu, fondator al Asociaţiei pentru Reducerea Riscului Seismic Re: Rise, și Liviu Tofan care a lucrat la secția română a postului Radio Europa Liberă șunt inițiatorii acestui proiect. Ei au pornit de la o stenogramă pe care au descoperit-o în timp ce lucrau împreună la un film despre disidența lui Gheorghe Ursu. De fapt, stenograma exista, ei doar i-au acordat această atenție specială. Este stenograma unei ședințe care a avut loc în data de 4 iulie 1977, la patru luni de la marele cutremur. Atunci Ceaușescu, nemulțumit de stadiul în care erau lucrările de reconsolidare a Bucureștiului, organizează această ședință la care strânge 300 de oameni. În Sala Omnia erau întâmpinați cu Miliția și cu Procuratura primarul general, primarii celor opt sectoare, arhitecți și ingineri. Toată această ședință era organizată pentru ca Ceaușescu să dea tuturor acest ordin criminal: să se oprească orice lucrare de consolidare și să se rezume totul la o cârpire, o cosmetizare. Se apropia data de 23 August și era nevoie ca Bucureștiul să arate festiv, nu ca un șantier. Ideea era ca tot ce rămânea de făcut să fie făcut rapid, să fie făcut în continuare de locatari, sau, cel mult, să fie aduși elevi sau profesori sau orice alte categorii de muncitori, care să termine totul ca muncă patriotică. Dispărea astfel, expertiza și profesionalismul din toate aceste lucrări. De mâine se pune miliția pe oricine mai lucrează la consolidare – cam asta era ideea. Și acest ordin nu trebuia să ajungă să fie cunoscut public. Fiindcă Ceaușescu era cel mai iubit, nu trebuia să se știe că e decizia lui.
Că… lasă, știu eu pe cineva care știa pe cineva de la comitet… și zice că totul e ok
Și ți-a plăcut ideea celor de la Re: Rise
Da. Există un folclor care circulă și în ziua de azi. Că tot ce a construit Ceaușescu e solid, e pe bile, e pe role, nu există niciun pericol, niciun risc. Că… lasă, știu eu pe cineva care știa pe cineva „de la comitet”… și zice că totul e ok. Ce au vrut inițiatorii proiectul a fost să ajungă la un alt fel de public decât inginerii și arhitecții. Și să le spună oamenilor: nu e așa cum credeți voi, să ieșim din legendele astea, haideți să vedem care sunt riscurile blocurilor din București, haideți să ne adunăm și să găsim soluții pentru a evita riscurile majore.
„Am ținut foarte mult să nu fie o ședință a trecutului, ci o ședință a prezentului”
Totul venea, cumva, în ordinea preocupărilor tale pentru miza socială a spectacolului de teatru?
Organizatorii proiectului și-au dat seama la un moment dat că au nevoie de un concept, deci de un regizor. Și m-au sunat. Pe mine m-a onorat foarte mult. Și mi s-a părut extraordinar că ei, fiind chiar foarte tineri, sunt pasionați de un subiect atât de greu. Am acceptat din prima. Am avut câteva discuții în care am început să căutăm o cheie pentru acest spectacol. Iar conceptul final a fost să introducem publicul în personajul colectiv de 300 de persoane care stăteau de vorbă cu Ceaușescu. Am ținut foarte mult să nu fie o ședință a trecutului, ci o ședință a prezentului. Mi s-a părut foarte important. Să nu fie doar un spectacol de teatru, la care publicul doar să asiste pasiv și piesa să se termine și oamenii să creadă că e gata, s-a terminat. Nu, nu s-a terminat. Problema e acum. Tot ce se spune în spectacol definește realitatea de acum: nu s-a consolidat, cârpelile rămân cârpeli. În realitatea asta trăim cu toții acum. Am vrut să dau semnul de activ și nu de pasiv. Asta a fost prima cheie. Apoi, urmau cele de atmosferă: sedință, miliție, presiune. Pentru că ședința din stenograma de la care am pornit mai furniza un detaliu important: cei 300 de participanți veneau la Sala Omnia pentru că fuseseră convocați, dar nu știau de ce. Acei oameni erau acolo, cu Miliția, cu Procuratura și cu Ceaușescu și nu știau cum să răspundă la întrebări. Dacă trebuie să răspundă că se consolidează temeinic sau dacă trebuie să răspundă că se cosmetizează rapid. Mi s-a părut foarte interesant asta: că oamenii erau nevoiți să tot ezite în a spune ceva, dacă e bine să spui aia sau exact ailaltă. Și nimeni nu spunea adevărul. Și au stat așa și au bâjbâit cu răspunsurile până și-au dat seama cam ce vroia Ceaușescu să audă. De la primul primar care a vorbit și care zicea că e rău, e mult, are două mii de clădiri în lucru… până la ultimul intervenient care a spus că totul e bine, e aproape finalizat, de fapt e gata chiar totul.
„Să nu fii tu cel care e responsabil de munca ta”
Ești foarte atentă la societate, în general, proiectele tale includ această formă de focusare pe problemele socetății. Ți se pare că mai vezi în jur reziduuri ale acestei practici a eschivei, a ambiguității, a obedienței? Sau s-a terminat cu asta?
Nu. În niciun caz nu s-a terminat. Încă se așteptă ordinul „de sus”. Întotdeauna se mai așteaptă o confirmare, încă o confirmare. Să nu fii tu cel care e responsabil de munca ta. Și sunt și oameni care s-au născut după decembrie 1989, deci n-au trăit cu Ceaușecu. Dar sunt crescuți de o societate care nu îi învață nici să dialogheze și nici să își asume responsabilități. Adică să aibă o relație clară cu munca lor. Oameni care nu știu ce vor de la relația lor cu munca, sau cu familia, sau cu banii. Sunt foarte multe lucruri pe care noi nu le-am clarificat încă.
A fost un obiectiv al spectacolului să vorbească și despre asta, despre astfel de tare?
Nu, am urmărit mai mult înțelegerea și asumarea faptului că ordinul dat de Ceaușescu era un ordin criminal.
„Oamenii au ieșit din comunism fără o terapie colectivă”
De ce asta ți s-a părut mai important?
Pentru că se pare că mulți oameni sunt nostalgici după Ceaușescu. Pentru că Ceaușescu are încă mulți fani. Lucrez acum la proiect cu un video-maping la Timișoara, cu un material dedicat evenimentelor din decembrie 1989. Și în timp ce îmi fac documentarea pentru acest material asta văd în mediul on-line. Câteva secvențe pe Youtube în care apare Ceaușescu și strigă „huliganii” adună comentarii incredibile. Și sunt comentarii de acum. Trebuie să ne trezim. Asta vreau să spun. Sunt foarte mulți oameni care cred că era bine pe „vremea lui Ceaușescu”, primeai o slujbă, primeai o casă, o mașină. Mi s-a întâmplat să aud și direct, să îmi spună cineva: „Noua ne-a dat casă, uite, voi nu puteți să vă luați una!”. Dar văd foarte multe astfel de discursuri în mediul on-line, acum, lucrând la documentarea pentru acest proiect. Oamenii au ieșit din comunism, din dictatură, adică din traumă, fără un moment clar de restart, fără o terapie colectivă. Societatea a fost violată în comunism și nu a știut, apoi, că trebuie să caute și găsească forme de terapie, pentru a se vindeca. Și o traumă nevindecată te transformă pe tine, cel abuzat, într-un abuzator.
„Ce mi-am dorit a fost să nu existe acel switch energetic între spectacol și discuțiile de după”
Cum au intrat spectatorii în rolul pe care l-ai gândit pentru ei?
Au fost fantastici. Noi așa ne-am programat să facem un one time event, cu intrare liberă. Și ne-am bucurat că a venit lume. A fost, totuși, neplăcut să vezi cum vreo optzeci de persoane au trebuit să plece acasă. Și când pleci acasă nu pleci fericit. Și asta n-a fost bine, m-am simțit foarte prost. Am adunat toate scaunele pe care le-am găsit în Odeon, inclusiv de la cabine, de peste tot.
Dar a fost exact atmosfera pe care mi-o imaginasem: sufocantă, apăsătoare, iar noi, echipa, am fost cu toții îmbrăcați în uniforme de Miliție și am stat acolo, cu actorii și tot publicul așezat în jurul mesei. Și ce mi-am dorit a fost să nu existe acel switch energetic între spectacol și discuțiile de după. Asta încerc să fac, în general, să nu las să se întâmple acel punct final atunci când produsul artistic se termină. Și mi-a reușit lucrul ăsta. S-a spus că atunci, la acel moment, nimeni nu a avut curajul să îl înfrunte pe Ceaușescu. Doar la doi ani după, Gheorghe Ursu, inginer, l-a înfrutat. A avut scrisoarea către Europa Liberă. Și a intrat o mărturie a lui Gheorghe Ursu, o mărturie audio. Când s-a terminat acest audio, s-a ridicat în picioare Andrei Ursu și a spus: sunt fiul lui Gheorghe Ursu, tocmai am ascultat vocea tatălui meu. Apoi a fost un discurs al lui Matei Sumbasacu, despre situația clădirilor aflate în risc seismic. Și, așa cum stabilisem, el a spus: știu că sunt în public și oameni de specialitate și, dacă doriți, puteți să puneți întrebări, puteți să vă puneți întrebări între voi. Și atunci tensiunea s-a mutat în public, în dialogurile care s-au purtat. Au fost și întrebări și răspunsuri și reproșuri și învinovățiri. Cumva tot acel conflict care nu s-a manifestat în 1977 a fost verbalizat acum.
„Pentru că nu știai că este frica la mijloc. Asta mi s-a părut periculos”
Lucrezi mult în proiectele tale cu material de arhivă, cu memoria individuală și cu memoria colectivă. În ce fel te încarcă toate astea? Ce te emoționează, ce te mișcă? Cum se simte toată această informație decantată, așezată?
Știi ce mi s-a părut înfiorător? Periculos chiar. Când am citit stenograma, așa… la o primă lectură, fără o aprofundare, fără altă cercetare suplimentară. Mi se părea că ceea ce spunea Ceaușescu avea o coerență internă. Că, în lipsa altor repere, toate lucrurile alea păreau coerente. Pentru că el vorbea, cerea ceva, era ferm, iar toți ceilalți abia ziceau ceva, nu știau să zică dacă e albă sau dacă e neagră. Și eu mă consider un om educat, care a mai cercetat câte ceva. Să zicem puțin peste nivelul oamenilor care chiar nu știu nimic. Și am avut această impresie. Că Ceaușescu știa ce spune, în timp ce toți ceilalți habar n-aveau de nimic. Pentru că nu știai că este frica la mijloc. Asta mi s-a părut periculos.
Carmen Lidia Vidu este regizor de teatru și film documentar. Proiectele ei au obținut premii internaționale și s-au jucat sau au fost proiectate în mai multe orașe europene.
Performmance-ul „4 iulie. Cutremurul neștiut” este o inițiativă Re:Rise – Asociația pentru Reducerea Riscului Seismic.
Documentul care a stat la baza proiectului poate fi consultat aici: https://www.ordinulcriminal.ro/stenograma
- Daravere Concept Store - 8 decembrie 2023
- Școala de Vară de la Telciu, Bistrița-Năsăud - 1 decembrie 2023
- Trei momente în care am știut că antreprenoriatul cultural e o formă necunoscută de viață - 4 august 2023