„Trebuie să citim realitatea prin modul în care ne conectăm cu natura și cu celălalt. Nu prin competiție, nu prin ce ne separă.”
„Insula” este un exercițiu intelectual în esență. Cum l-ați proiectat și cui sau căror laturi ale noastre li se adresează?
Este un film care mi-a făcut în modul cel mai suprarealist posibil intrarea în subconștientul umanității, în arhetipuri. Filmul are personajul Robinson, care trăiește în mintea sa și în imaginar. El pornește în căutarea Paradisului și se întâlnește cu toate arhetipurile din basme. Robinson și Friday se întâlnesc organic, sunt cele două fațete ale umanului. Friday trăiește în prezent, în conectare, intră în scenă ca un sărman salvat, dar se recuperează cu ajutorul sirenei, care îl învață să înoate. Ea ajută, deci, și la evoluția personajelor, dincolo de tentația care face parte din rolul ei. Friday poate să cultive pământul, în momentul în care învață ubicuitatea devine Shiva, are mai multe mâini și poate fi în mai multe locuri în același timp. El merge pe mare, unde se reinventează ca Superman, ca regele poporului fără țară, poporul plutitor. „Insula” nu se adresează logicii cu care oamenii sunt învățați în ultimul timp să trăiască. Dacă ne uităm cum a evoluat omenirea în ultimii 300 ani, vedem că după ce s-a atins un maximum de cartizianism, ne îndreptăm spre o privire mai holistică a vieții. Care ne reintegrează pe noi în natură, nu prin competiție, nu prin ce ne separă. Trebuie să citim realitatea prin modul în care ne conectăm cu natura și cu celălalt. Mintea este cea care ne împiedică de multe ori să ajungem la potențialul nostru, pentru că este o primă barieră de care ne izbim.
„Mama lui Robinson e mult mai tânără ca el, e și mama lui Friday în același timp, o cheamă Mary, dar e cool, nu e preasfânta și preacurata”
Cât de greu a fost din punct de vedere tehnic să concentrați atât de multe subiecte în 85 minute?
Mie mi se pare că arta este logica vieții. Mai ales în comisiile de finanțare din Franța și Belgia, care sunt foarte carteziene, am observat că spectatorul se împiedică în momentul în care apare mama lui Robinson. Mama lui Robinson e mult mai tânără ca el, e și mama lui Friday în același timp, o cheamă Mary, dar e cool, nu e preasfânta și preacurata. Mai are și un partener, un pirat, pe care vrea să îl salveze și care sfârșește prin a se sacrifica. Undeva, mama care e Mama, a tuturor, e tânără. Nu discutăm de vârste biologice. Bineînțeles că Robinson are 81 ani în mintea lui. Ca orice bărbat, când are probleme apelează la mamă să îl salveze, dar când pleacă în călătorie și mama cică îl însoțește, avem doar o umbră în film, nu două, ceea ce înseamnă că mama e un partener imaginar de călătorie. Există umorul absurd și conexiunea de telenovelă, care era genială în opera lui Gellu Naum. Numai absurdul și telenovela sunt noduri ale existenței. Pentru că, dacă am merge pe logica carteziană nu ar ține. Când ai nevoie de turning point apelezi la modalitatea de telenovelă. Filmul s-a născut și s-a hrănit în subconștient. Filmul a fost început înainte de pandemie, are kalashnikoave, dar în acel moment nu exista războiul Rusia-Ucraina. În realitatea noastră, a celor care am făcut filmul, se părea că el se desface ca un pod magic ce conșine momente din viitor, pe care noi nu aveam cum să le cunoaștem în momentul ăla, dar pe care le-am intuit în subconștient.
„Cred că este filmul cu cele mai multe declinări”
Este un film atemporal.
Da. El va depăși timpul lui. Și peste 20-30 ani el va avea sens.
Cât de accesibil este? Suntem educați să primim acest boom de culoare, sugestie, filosofie?
Bineînțeles că există un tip de public, cel cultural, care va ști că sirena este o referință culturală. Bineînțeles că există alt public care nu o să știe, dar o să înțeleagă. Am încercat ca filmul să fie suficient de colorat, de atractiv ca nivel de lectură și participare a spectatorului, chiar dacă nu îi înțelege textul în profunzime. Am încercat să îl decodăm, cred că este filmul cu cele mai multe declinări. Am făcut un board game, unde tu trebuie să îți alegi insula și ai mai multe ajutoare. De exemplu, o sticlă de apă te ajută să sari niște etape, am făcut o expoziție de artă augmentată, care va circula în București și la Brașov în perioada lansării, la fel și în Franța sau SUA. Expoziția, care se numește „În căutarea Paradisului”, este și ea o experiență imersivă, în care decodezi participativ filmul. Am făcut și o carte care are descrierea personajelor și a locațiilor. Este și un cineconcert, susținut de Fondation Cartier, care a avut loc aici, la Paris, în data de 7 septembrie, cu muzică complementară filmului. Și el va circula. Expoziția e un produs scump, dar ea deja există, este terminată, cineconcertul este totuși un eveniment care costă de fiecare data mult. Filmul are multe oglinzi, multe declinări. Este un film intersecțional de arte, are coregrafie, muzica lui Bălănescu și a Adei Milea, inspirație din literatură, inclusiv din poezia lui Gellu Naum, nu doar din „Robinson Crusoe”.
„E un film care trebuie să intre în profundul realității noastre și să ne desfacă mecanismele”
Cât de ușor este să reîmpachetezi o poveste împachetată deja? Să îi dai un refresh, mai ales atunci când lucrezi cu oameni care au avut propria viziune despre „Insula”, mă gândesc aici la Ada Milea și la Alexander Bălănescu?
Asta a fost una dintre provocări. Tocmai concertul lor a stat la baza ideii de a face un musical. Sunt amândoi niște artiști extraordinari. Bineînțeles că pe lângă entuziasmul că îi vom da o altă viață concertului, a existat și reticența de genul „de ce vrei să schimbi?” Eu le-am spus că „save your saved” reflectă mult mai mult ipocrizia momentului, noi acum nu spunem: „tu ești sclavul meu”. Acum spunem „tu trebuie să mă servești pentru că te-am salvat”, e ipocrizia europeană. Nu mai avem raportul de „eu sunt stăpânul tău”, ci de „eu sunt salvatorul, deci ai obligații față de mine”. Atunci Ada era reticentă la versiunea mea, acum recunoaște și ea că așa e mai bine, pentru că s-au schimbat paradigmele.
Este un film deconstructivist? Are și o dimensiune critică față de societatea contemporană?
Este un film deconstructivist. El marchează la nivel subtil schimbarea fundamental arhetipală. Trebuia să îl simpatizăm pe Robinson, să ne pară rău că el va dispărea. El nu își mai are locul la final în lumea nouă, unde nu mai contează culoarea. Copiii pe care sirena și Friday i-au făcut sunt de toate culorile, un număr de copii care nu puteau fi biologic atât de mulți. E un final care detonează modul în care concepem noi realitatea. E un film care trebuie să intre în profundul realității noastre și să ne desfacă mecanismele ca la jucăriile chinezești. Aceste mecanisme nu ne mai folosesc, trebuie să ne folosim de ceva fluid, subtil. Energetic, trebuie să funcționăm altfel.
Robinson nu este naufragiat în film, ci se autoexilează pe o insulă. Cât de reușit este exercițiul singurătății sale?
Singurătatea este o altă temă atemporală. Personajul se izolează voluntar pentru că regulile societății nu îl ajutau. El a hotărât să se retragă dintr-o lume care nu îl lasă să acceadă către dreptul primar de a salva pe cineva care moare. Dacă societatea nu îl lasă să salveze pe cineva care moare, el decide să iasă în afara acestei societăți. Era înainte de orice lockdown pe care l-am trait noi. Dar, la modul practic, el nu știa să facă de mâncare, așa că foamea și setea devin lucrurile cele mai obsedante pentru el. Se hrănește imaginar. Revine la ființa lui biologică, singurătatea lui îl lasă să își proiecteze în tablețica lui realitatea paralelă. Deci, el, de fapt, nu este într-o conexiune cu natura ca Friday, care reușește să aducă apă și să facă natura să rodească.
„Nouă ne place să credem că totul se va termina cu noi . Nu.”
De ce e importantă pentru dumneavoastră privirea către viitor?
Mă uit întotdeauna către viitor. Dacă aleg ceva din prezent sau din trecut pentru un film, mă gândesc mereu la ce îmi servește în perspectiva viitorului. Nu am perspectiva trecutului, ea nu mai folosește, a rămas acolo.
De ce viitorul îi aparține lui Friday?
Viitorul este al celor care se conectează cu natura. Nu se va mai putea trăi altfel decât conectat. Suntem singura ființă care își distruge ecosistemul, ne autodistrugem. Știința a ajuns în punctul în care a dovedit că totul este energie. Societățile originare se considerau grădinarii acestei grădini, care era natura. Acum, am revenit la acest principiu cu adaosurile științifice. Avem, deci, înțelegerea și dovezile tehnice pentru a reveni la linia de mijloc. Transformările nu se mai întâmplă în decurs de generații, ci în decursul vieților noastre vom vedea această paradigmă schimbată.
„Insula” suportă o interpretare într-o cheie ecologistă?
Da. Pentru că ecologia înseamnă o armonizare a locului nostru în natură. Nu suntem stăpânii naturii, ci grădinarii. Nouă ne place să credem că totul se va termina cu noi . Nu, noi suntem o manifestare a vieții într-o continuă și infinită manifestare a vieții. Deci nu suntem atât de importanți.
„De asta îmi și produc filmele mele, ca să pot să îmi asum niște riscuri”
E un metafilm. Ați simțit că e nevoie să faceți compromisuri logice pentru a vă atrage sursele de finanțare?
Nu am făcut compromisuri logice pentru surse de finanțare și mi-am asumat acest lucru. De aceea a fost sub-subfinanțat filmul. Am făcut niște eforturi extraordinare ca să îl terminăm, din finanțarea pe care am avut-o, la calitatea la care este. De asta îmi și produc filmele mele, ca să pot să îmi asum niște riscuri pe care alții cu siguranță nu și le-ar asuma.
Anca Damian este un regizor. A lucrat la realizarea unei serii de scurtmetraje și documentare premiate internațional. În 2008, a semnat regia primului său film de autor, lungmetrajul de ficțiune „Întâlniri încrucișate”. Au urmat docu-drama animată „Crulic – Drumul spre dincolo”, câștigătoare a premiului Le Cristal d’Annecy, „O vară instabilă”, „Muntele Magic”, „Călătoria fantastică a Maronei”, În 2021 a produs și regizat filmul de animație „Insula”.