TEMA GENERALĂ: expoziție de artă contemporană românească, la intersecția dintre aniversare și actualitate.
TEMA SPECIFICĂ: „Arta băimăreană 130 (1896–2026). Continuitatea unui spirit. Artiști contemporani”.
CARACTERISTICI: pictură, sculptură, grafică, tehnici mixte; curator Strébeli Róbert.
DATA ȘI LOCUL: 1–30 septembrie 2026, Institutul Liszt – Centrul Cultural Maghiar București (vernisaj 8 septembrie, ora 19:00).
Subsemnatul, polițist al galeriilor, chemat de urgență la o aniversare cu cifre rotunde — întotdeauna un motiv de suspiciune profesională —, aduce la cunoștința publicului următoarele:
CĂ anul acesta se împlinesc 130 de ani de la sosirea lui Hollósy Simon la Baia Mare, în 1896, moment care a stat la baza întemeierii coloniei artistice de aici. Cifra rotundă a atras alaiul obișnuit: discurs oficial, ambasadoare, comunicat de presă.
CĂ subsemnatul a intrat pregătit pentru o simplă comemorare, adică o sală în care trecutul stă cuminte în ramă, și a găsit un inventar de 28 de lucrări, semnate de o listă de nume care refuză să încapă într-un singur secol.
CĂ printre piesele cu vechime la dosar se numără „Studenta” lui Bitay Zoltan, ulei pe carton nedatat, „Toamna pe Morgău” a lui Dudaș Gyula, semnată și datată 2009, „Peisaj băimărean” al lui Vésö Agoston și bronzul „Pentru independență” al lui Kádár Karol.
CĂ alte lucrări sunt proaspăt ieșite din atelier: „Amintiri din sufragerie 2” a Mihaelei Moldovan, hârtie decupată, datată 2026, „Memory of silence, not sightseeing” a lui Greti Adriene Papiu, tot din 2026, și „Liminalitate” a Dianei Robescu, din 2025.
CĂ subsemnatul a remarcat lucrarea lui Cristian Farcaș, „Three of life”, acuarelă și print digital pe hârtie manuală din balegă de elefant. Acum 130 de ani, niciun elefant nu ar fi bănuit că va ajunge, prin hârtie, în istoria artei băimărene.
CĂ, la capitolul conflicte de interese tratate cu eleganță, curatorul Strébeli Róbert și-a inclus propria lucrare, „Sacralitate virtuală”, smalț pe metal, realizată la Kecskemét, important centru artistic maghiar legat de numele lui Béla Iványi-Grünwald, în expoziția pe care tot el o curatoriază. Subsemnatul consemnează faptul fără comentarii suplimentare, din respect pentru vechea regulă nescrisă potrivit căreia cel care ține catalogul are și dreptul la o pagină în el.
CĂ printre semnăturile listei se numără și Dumitru Gorzo, cu „Super C” din 2010, artist a cărui carieră a depășit de mult geografia Maramureșului.
CĂ din stratul mai vechi al selecției apare „Țigani”, lucrarea de diplomă din 1999 a lui Mircea Suciu, alături de lucrări recente ale altor artiști. Un artist ajuns azi la recunoaștere internațională a pornit, ca toți ceilalți, de la o notă de diplomă.
CĂ sala Institutului Liszt era atât de plină în seara vernisajului, încât temperatura din interior a crescut până la punctul în care invitații au început să transpire abundent. Subsemnatul confirmă că și-a adus contribuția la fenomen.
CĂ la vernisajul din 8 septembrie, ora 19:00, au participat Excelența Sa Kissné Hlatki Katalin, ambasadoarea Ungariei la București, Petru Lucaci, președintele Uniunii Artiștilor Plastici din România, Strébeli Róbert, curatorul expoziției și director al Muzeului Județean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare”, și Cosmin Năsui, istoric de artă originar chiar din Baia Mare și director Modernism, prezent la București cu ocazia unei expoziții dedicate artei băimărene.
CĂ tot acolo se afla și Kósa András László, directorul Institutului Liszt – Centrul Cultural Maghiar București, gazda serii, alături de ambasadoare.
CĂ subsemnatul a fost impresionat, fără nicio ironie de această dată, de limba română vorbită de ambasadoare și de directorul Kósa András László — o română curată, fără poticneli de traducător.
CĂ discursurile au fost prea lungi. Subsemnatul a văzut cu ochii lui cum vreo câțiva dintre cei prezenți s-au topit spre ieșire pe la jumătatea alocuțiunilor, poate din grabă, poate din foame, poate pur și simplu pentru că un discurs de deschidere nu concurează cu o pânză agățată pe perete la doi pași distanță.
CĂ printre cei rămași până la capăt s-au numărat câțiva dintre artiștii înșiși: Mircea Roman, Dan Vezentan, Mihaela Vezentan, Zoltán Béla și Cristian Farcaș, prezenți fizic în sală, la o distanță de câțiva pași de propriile lucrări. Subsemnatul consemnează că, în asemenea situații, inventarul capătă și chip.
CĂ Mircea Roman a adus „Lăpușeancă cu cearșaf”, bronz — o variantă a temei figurii feminine stilizate din Lăpuș pe care sculptorul o poartă din 1989 încoace.
CĂ în 1992 Mircea Roman a câștigat Marele Premiu al Trienalei de Sculptură de la Osaka pentru „Suflet cu bube”, devenind singurul sculptor român care a obținut această distincție.
CĂ printre profesorii care au avut un rol important în formarea lui Mircea Roman s-a numărat Carol Kadar, profesorul său de liceu. Dacă este vorba despre același Kádár Karol, autor al bronzului „Pentru independență” expus câțiva pași mai încolo, atunci profesorul și elevul stau, după mai bine de cincizeci de ani, unul lângă altul, în aceeași expoziție. Subsemnatul lasă confirmarea acestei coincidențe pe seama unor arhive mai riguroase decât raportul de față.
CĂ Dan Vezentan a expus o lucrare din seria actuală de machete-concept, construite la intersecția dintre arhitectură, peisaj și cosmos — continuare a unei practici care, în alte lucrări ale sale, transformă munca agricolă și zootehnia copilăriei petrecute la ferma tatălui într-un limbaj vizual propriu.
CĂ Zoltán Béla a expus „Bonding”, o pictură pornită de la un tobogan metalic dintr-o tabără abandonată de lângă Barajul Firiza, aproape de Baia Mare — locul copilăriei artistului, înghițit între timp de vegetație, pe care el însuși îl descrie drept „lumina din vegetație”.
CĂ la vernisaj a fost prezentă și o doamnă parlamentar, pe care subsemnatul și ceilalți agenți aflați la fața locului nu au reușit să o identifice. Numele rămâne, deocamdată, în afara procesului-verbal.
CĂ o instituție maghiară din București găzduiește o sărbătoare a unei arte crescute la granița dintre culturi, iar continuitatea unui spirit, în acest caz, circulă acolo unde găsește instituții dispuse să-i deschidă ușa.
CĂ Baia Mare a călătorit până la București, iar orașul de pe malul Săsarului a ajuns, pentru câteva săptămâni, să locuiască într-o clădire de pe malul Dâmboviței.
CĂ subsemnatul consemnează că fapta constituie o reușită culturală și dispune închiderea prezentului raport.
Semnat,
Sergentul Galeriilor
Datoria mai presus de orice!
Arta să vă seducă.
- Arta băimăreană 130 — raport de la o aniversare care refuză să stea la muzeu - 14 septembrie 2026
- „Am ocolit secția de pictură pentru că acolo era și este foarte multă aroganță nejustificată” - 12 septembrie 2026
- „Locuri de poveste – Geografia romanelor românești”: drumul de la Odobești la Medeleni, prin trei romane - 10 septembrie 2026