„Locuri de poveste – Geografia romanelor românești”: drumul de la Odobești la Medeleni, prin trei romane

Reportaj – seria documentară „Locuri de poveste – Geografia romanelor românești”

În cimitirul din Focșani, sub căldura care ne însoțise încă de la București, ne-am oprit lângă crucea simplă a lui Duiliu Zamfirescu. La mică distanță se ridică mausoleul, mult mai somptuos, al familiei Simionescu-Râmniceanu, construit de arhitectul Ion Mincu. Toată echipa s-a strâns acolo, lângă inscripția care spunea că acela este locul de veci al lui Dimitrie Simionescu-Râmniceanu, cunoscut drept Tănase Scatiu.

Cineva decisese, la un moment dat, să scrie pe piatra funerară atât numele real al boierului, cât și identitatea lui literară, ca și cum cele două ar fi, oficial, aceeași persoană. Pentru câteva minute, am avut cu toții senzația că dăm peste primul mormânt real al unui personaj de ficțiune.

Momentul acesta a venit în mijlocul unui traseu mai lung, prin trei romane și trei locuri diferite ale Moldovei, și a rămas, până la capăt, una dintre imaginile care au dat sens întregului demers: felul în care o viață reală poate ajunge să fie păstrată, peste timp, printr-o poveste. Sau, privit dinspre literatură: modul în care o poveste se poate insera în viața reală, căpătând corporalitate – și monument funerar.

„Locuri de poveste – Geografia romanelor românești” caută locurile din spatele unor romane și oamenii care le mai păstrează memoria. Cu această idee am pornit, într-o singură cursă de filmare, pe trei drumuri: cel al lui Ștefan Gheorghidiu spre podgoria Odobeștiului, în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”; cel al boierului parvenit Tănase Scatiu, în romanul omonim al lui Duiliu Zamfirescu; și cel, mult mai puțin literal, al copiilor de la Medeleni, în trilogia lui Ionel Teodoreanu.

Trei texte scrise la mai puțin de patru decenii unul de celălalt, trei spații literare și o întrebare care ne-a ținut pe drumuri zile la rând: ce s-a păstrat din lumea care a alimentat aceste cărți, ce a dispărut și cum se raportează comunitățile de astăzi la ceea ce a mai rămas?

Serialul va reveni, episod după episod, la această întrebare, pornind de la texte foarte diferite ca miză și gen. Un roman poate fi legat de un loc real prin biografia autorului, prin transfigurarea unui personaj real sau, uneori, printr-o coincidență de nume care a prins rădăcini în memoria cititorilor. Cele trei cărți sunt legate mai ales prin geografia lor – drumurile Moldovei – și prin lumea care le-a dat naștere: oamenii, locurile și memoria acestei regiuni.

I. Odobești, sau migrația care nu s-a oprit niciodată

Episodul excursiei la Odobești ocupă doar câteva pagini din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, dar sunt paginile în care gelozia lui începe să capete o formă concretă. Ela dansează tangou cu „domnul G.”, iar Gheorghidiu transformă o după-amiază de vilegiatură într-o lungă analiză a relației lor. Camil Petrescu folosește drumul spre podgorie și vizita cramei ca fundal pentru această dramă interioară: câteva ore de excursie devin, în text, un capitol întreg de introspecție.

Pentru că romanul tratează Odobeștiul mai ales ca pe un fundal, ne-a interesat să vedem ce a rămas din locul acela aproape un secol mai târziu. Am plecat din București dis-de-dimineață, refăcând, pe cât s-a putut, sensul deplasării din carte. Drumul nu poate fi reconstituit exact din text, dar ideea lui rămâne limpede: o zi petrecută la podgorie, între plăcerea unei excursii și obligațiile unei vieți sociale. Bucureștenii epocii interbelice mergeau la Odobești așa cum mergeau la Sinaia sau la Bușteni – pentru aer, pentru vin, pentru compania altor bucureșteni.

Excursia „în bandă” a lui Gheorghidiu avea loc pe drumuri de pământ, primăvara, cu autoturismele lăsând nori de praf în urmă. Drumul nostru a fost pe o autostradă nouă, deschisă recent, sub o căldură care s-a instalat de dimineață și ne-a însoțit în toată călătoria. Seceta se vedea de pe marginea șoselei: pășuni și culturi arse, pământ tare, crăpat, câte un râuleț secat ici-colo. Avea să ne însoțească, de fapt, peste tot pe traseul următoarelor zile. Oamenii pe care i-am întâlnit pe drum se mișcau încet, ferindu-se de canicula care făcea din orice activitate un chin.

La Odobești, am descoperit că drumul acesta, al vinului și al fugii de la oraș către podgorii, nu s-a încheiat. S-a schimbat și se reinventează. Am vizitat „Crama Unu”, una dintre cramele noi, care investesc deopotrivă în producția de vin, cât și în locuri de cazare pentru vizitatori. Are camere, meniuri gândite pentru degustări și o formă de ospitalitate care pune în aceeași relație vinul, locul și timpul petrecut acolo. Turul trebuie ghidat pentru că doar un oenolog poate explica procesul de producție, de la ciorchine până la sticlele în cutii de lemn, și poate dezvălui secrete precum momentul optim pentru fiecare soi, separarea mustului și controlul condițiilor de fermentație.

Crama, cu o temperatură și o umiditate la fel de atent controlate ca la un muzeu, este locul în care vinul este maturat: în cisterne de inox, baricuri și amfore sau recipiente cu formă de ou din beton.

Cisternele de inox, dotate cu manta de răcire, permit controlul temperaturii în timpul fermentației. Baricurile, butoaie mici de stejar de 225 de litri, sunt folosite pentru maturarea vinurilor și contribuie la dezvoltarea unor note specifice de lemn. Amforele și recipientele din beton permit o microoxigenare lentă și controlată, fără aportul aromelor de stejar.

Cele trei tipuri de vase, așezate unele lângă altele, au fost unul dintre cele mai sugestive cadre ale filmării. În aceeași încăpere se întâlnesc trei feluri de a face vinul: tradiția butoiului de lemn, precizia tehnologică a inoxului și revenirea unor forme vechi, precum amfora, reinterpretate prin tehnici contemporane. Imaginea lor concentrează, într-un singur plan, transformarea lumii podgoriei de la Odobești și felul în care tradiția continuă să existe prin forme și tehnologii noi. Era, în fond, o imagine a Odobeștiului de astăzi, aflat între memoria unei tradiții și căutarea unei identități noi.

Un detaliu geografic merită subliniat aici, pentru că leagă direct această parte a episodului de cea dedicată lui Zamfirescu: „Crama Unu” se află în comuna Cârligele, aceeași comună din care face parte satul Bonțești, unde am filmat, mai târziu, locul în care s-a aflat conacul lui Simionescu-Râmniceanu. Traseul lui Camil Petrescu și cel al lui Duiliu Zamfirescu se ating, așadar, mai concret decât apropierea simbolică dintre Odobești și zona viticolă de la Cotești ar lăsa să se creadă: au un punct de întâlnire administrativ, pe teritoriul aceleiași comune.

Vinurile cramei au și o validare independentă de discursul lor de prezentare: la „Vinarium” 2023, cel mai important concurs de profil din estul Europei, „Crama Unu” a primit o medalie de aur pentru „Cavaliro Wine 4 Males”, iar la „Concours Mondial de Bruxelles” din 2023 a obținut două medalii de argint. Pe „Vivino”, platforma internațională de evaluare a vinurilor, „Cavaliro Secreto Cuvée Red” are un rating de 4,5 pe Vivino – un scor ridicat pentru un vin românesc produs de o cramă boutique, semn că reputația locului se sprijină deopotrivă pe experiența de vizitare și pe calitatea recunoscută a producției.

Discuțiile de acolo au confirmat un lucru pe care documentele de arhivă îl arătau deja: vinurile de Odobești au încă o piață solidă în București, iar producătorii locali simt limpede cererea, venită mai ales de la un public urban care caută un weekend „la vie”, asemănător vilegiaturilor antebelice pe care le descrie, în treacăt, Camil Petrescu.

La „Beciul Domnesc”, monumentul istoric aflat chiar în inima Odobeștiului, timpul se vede aproape cu ochiul liber. Beciurile boltite, butoaiele masive și arhitectura de secol XIX păstrează memoria unei epoci în care comerțul cu vin era deja o industrie organizată, cu trasee comerciale proprii și relații stabile cu marile orașe. Beciul este construit din piatră ponce, adusă de la Milcov, un material poros care reglează natural umiditatea și menține în interior o temperatură constantă de aproximativ 12 grade. Proprietățile acestui material au ajutat structura să reziste aproape două secole fără armătură sau beton. Aici sunt păstrate peste 100.000 de sticle, unele datând din 1949. Împreună, aceste sticle alcătuiesc o arhivă a vinului românesc care trebuie inventariată și păstrată cu grijă.

Cramele pe care le-am vizitat în zonă urmează acum, într-o formă sau alta, aceeași logică: să vândă vinul îmbuteliat, dar și experiența din jurul lui – camere amenajate cu gust, mese cu preparate locale, un spațiu în care călătorul poate vedea cum se face vinul. E, practic, o reeditare a vilegiaturii de altădată, adaptată la vocabularul actual al turismului gastronomic.

Camil Petrescu scrie într-un moment în care problema subiectivității devine una dintre preocupările centrale ale romanului românesc, iar Odobeștiul funcționează în text ca un fundal ideal pentru această perspectivă: un loc suficient de plăcut, de familiar și de convențional, încât abaterea lui Gheorghidiu de la normalitate – obsesia analitică, incapacitatea de a lăsa un gest necomentat – să iasă și mai pregnant în relief. Peisajul nu are, la Petrescu, autonomie descriptivă; el există doar în măsura în care reflectă starea personajului, Gheorghidiu compară obișnuința cu o persoană cu felul în care „te obișnuiești… cu un peisaj”, folosind peisajul ca termen de comparație, mai degrabă decât ca obiect privit pentru el însuși. E motivul pentru care, spre deosebire de Zamfirescu, romancierul nu se oprește la detalii de arhitectură, de sol sau de climă – soarele de vară, praful drumului, larma unei excursii de societate sunt notate în treacăt, ca decor funcțional, niciodată ca obiect de interes în sine.

Tocmai de aceea, filmarea acestui episod a trebuit să suplinească printr-o cercetare separată ceea ce textul nu oferă: cum arăta, de fapt, o excursie de vilegiatură bucureșteană spre podgoriile Moldovei în anii care preced Primul Război Mondial. Pentru reconstituirea acestui fundal, am folosit un alt reper – Casa Memorială „Alexandru Vlahuță” de la Dragosloveni –, care oferă o imagine a tipului de casă de țară în care se putea desfășura o asemenea viață socială. Casa ne-a ajutat să înțelegem spațiul și atmosfera unei astfel de vilegiaturi, fără a o transforma într-un reper biografic pentru Gheorghidiu, personaj de ficțiune fără corespondent real. Veranda, terasa, dispunerea camerelor spre curte – toate spun ceva despre ritmul unei vilegiaturi în care oaspeții treceau ore întregi în conversație, joc de cărți sau muzică, exact genul de context social în care un dans de tango cu „domnul G.” putea deveni, pentru un soț gelos, un eveniment de proporții.

Discuțiile cu producătorii de vin din zonă au adăugat la această poveste. Toți cei cu care am vorbit – de la „Crama Unu” la reprezentanții combinatului istoric de la „Beciul Domnesc” – insistă pe aceeași observație: cererea, inclusiv cea bucureșteană, pentru vinurile de Odobești nu a scăzut niciodată cu adevărat, dar felul în care se consumă experiența s-a schimbat radical. Dacă în primii ani ai secolului 20 mergeai la Odobești pentru o zi sau două, printr-o rețea de relații sociale și de familie, azi turistul vine printr-o platformă de rezervări, caută o cameră frumoasă, o degustare ghidată și, din ce în ce mai des, o activitate de agroturism organizată – cules de struguri, plimbare printre butuci, cină tematică. Logica socială care făcea posibilă excursia lui Gheorghidiu – un grup de prieteni bucureșteni, cu timp liber și mijloace, care alege podgoria drept destinație de weekend – are încă un corespondent vizibil astăzi; doar vocabularul turistic din jurul ei s-a schimbat complet. Firul acesta despre Odobești și transformarea turismului de vin avea să se închidă abia mai târziu în filmări, la Focșani – nu geografic, ci tematic. La Muzeul Vinului am filmat și interviul cu Nausica Mircea, creatoare de modă cunoscută în Vrancea, aflată la al doilea mandat de director al Centrului Cultural Vrancea și manager la Organizația de Management al Destinației „Vin în Vrancea”, înființată în august 2025 la inițiativa Consiliului Județean. Deși înregistrat departe de podgoriile Odobeștiului, răspunsul ei se leagă direct de întrebarea cu care plecasem de-acolo: astăzi vinul singur nu mai vinde o destinație. Nausica Mircea a vorbit despre interesul tot mai mare, la nivel național, pentru vinul din Vrancea, dar și despre programele derulate pentru a lega într-un singur traseu turistic vinul, gastronomia și tradițiile populare ale județului – de la festivalurile de folclor din zona montană până la punerea în valoare a unor situri mai puțin cunoscute. Miza, așa cum a descris-o ea, e ca Vrancea să nu mai vândă doar destinația vinului, ci un întreg pachet identitar, în care viticultura e doar un fir printre altele.

Am plecat din Odobești cu impresia limpede că lumea pe care Camil Petrescu o folosea ca simplu decor pentru drama lui Gheorghidiu are, de fapt, o istorie proprie mult mai lungă decât rolul pe care i l-a dat romanul – și că această istorie continuă astăzi, într-o formă încă recognoscibilă.

II. Bonțești, conacul care nu mai există

Dacă la Odobești am căutat un fundal, la Bonțești am căutat o absență. Tănase Scatiu, personajul care dă titlul unuia dintre romanele ciclului „Comăneștenii”, a fost multă vreme identificat de tradiția locală cu Dimitrie Simionescu-Râmniceanu, un boier real din zonă, înrudit cu familia Zamfirescu. Această identificare am decis, de la început, s-o tratăm cu grijă: ca memorie locală, demnă de documentat pentru ea însăși, dar separat de orice pretenție de certitudine biografică. Ceea ce se poate spune cu siguranță este legătura de familie și modelul general de parvenire pe care Zamfirescu l-a transfigurat literar; ceea ce rămâne în zona legendei e identificarea exactă a personajului cu omul.

Satul păstrează, totuși, o urmă administrativă: o stradă poartă numele Tănase Scatiu, după personajul din carte, nu după numele real al boierului. Detaliul spune ceva despre modul în care funcționează memoria în asemenea locuri: uneori ficțiunea se așază peste realitate atât de ferm, încât ajunge să dea nume străzii pe care a locuit omul real care a inspirat personajul.

Conacul „lui Tănase Scatiu” era chiar pe acea stradă. Azi nu mai există, după ce, în urmă cu mai mulți ani, a fost grav afectat de un incendiu. În locul lui, a fost ridicată o clădire mai mică, fără niciunul dintre elementele arhitecturale ale conacului istoric. Am reconstituit povestea cu ajutorul a doi interlocutori: preotul satului, care ne-a pus în legătură cu ceilalți martori, deși, nefiind originar din Bonțești, cunoștea istoria mai ales din auzite, și un fost profesor de istorie din comună, care ne-a oferit cele mai multe detalii despre conac.

Potrivit acestuia, moșia pe care avea să se ridice conacul ar fi făcut parte inițial din proprietățile bisericești secularizate în 1863, sub Alexandru Ioan Cuza. Pusă în vânzare, a fost cumpărată de Simionescu-Râmniceanu, care și-a ridicat aici conacul. Preotul era convins că însuși Duiliu Zamfirescu copilărise o vreme acolo și invoca o scenă din „Tănase Scatiu”, în care personajul ar fi fost văzut venind cu caleașca pe drumul Focșaniului. N-am reușit să identificăm pasajul în roman. Povestea rămâne însă relevantă pentru felul în care, în memoria locului, biografia lui Zamfirescu și lumea ficțiunii sale au ajuns să se amestece.

După schimbarea regimului, conacul a devenit, pe rând, sediu de CAP, apoi loc de cazare pentru muncitorii zilieri – și așa a ajuns să fie incendiat. Urmașii latifundiarului au încercat să reintre în drepturi asupra ruinei și, în urma unor tergiversări juridice, au preferat, în cele din urmă, s-o cumpere. Au dărâmat-o și au ridicat, pe același loc, o construcție nouă, destul de impunătoare.

Contrastul cel mai puternic pe care l-am găsit în această parte a documentarului a apărut, așa cum am povestit la început, chiar la cimitirul din Focșani, nu la Bonțești. Imaginea rezumă diferența de statut social dintre scriitor și boierul pe care l-a transformat, cel puțin în parte, în personaj literar – și, poate, o ironie discretă a istoriei: azi, numele care circulă cu adevărat, cel care a supraviețuit în memoria publică, e al scriitorului, mai degrabă decât al boierului bogat. Inscripția de pe mausoleu rămâne, totuși, cel mai neașteptat element al întregii călătorii: o inversare a ordinii obișnuite dintre document și legendă, în care satul a păstrat amintirea identificării și a inscripționat-o, în piatră, ca pe un fapt.

Ajunseserăm la Focșani, ca de altfel în restul zilelor de filmare, sub aceeași arșiță care nu ne-a părăsit nicio clipă. Pentru partea de context istoric, am discutat acolo atât cu conducerea Bibliotecii Județene, cât și cu Dan Nichita și Silvia Vrînceanu Nichita, cercetători ai fundației „Povestind Focșaniul”. Cei doi au reconstituit, pe baza documentelor, aspecte importante din istoria comunității locale în anii dinaintea Primului Război Mondial. Sunt autorii, împreună, ai volumului „Elita unionistă din Focșanii Unirii. Istorii. Destine. Patrimoniu”, iar Dan Nichita a publicat și volumul „Prin Focșaniul cosmopolit”. Cercetările lor au ajuns inevitabil și la istoria mausoleului Simionescu-Râmniceanu și a arhitectului care l-a ridicat..

Iar omul care l-a inspirat pe Tănase Scatiu a căpătat mult mai multe nuanțe decât personajul arivist și brutal. Dan Nichita ne-a vorbit despre legătura de familie neobișnuit de strânsă dintre Duiliu Zamfirescu și Dimitrie Simionescu-Râmniceanu, care trecea prin familia Mincu. Sultana, mama scriitorului, era sora arhitectului Ion Mincu. O altă soră a lui Ion Mincu, Ecaterina, era mama Elenei, căsătorită cu Dimitrie Simionescu-Râmniceanu.

Cei doi bărbați erau astfel legați prin familia Mincu, iar această relație avea să capete o formă simbolică prin mausoleul proiectat de Ion Mincu pentru familia Simionescu-Râmniceanu. Mincu era unchiul lui Duiliu Zamfirescu și, prin căsătoria nepoatei sale Elena cu Dimitrie Simionescu-Râmniceanu, rudă prin alianță și cu acesta. A insistat și asupra unei paralele mai puțin evidente: pe cât de caricaturizat apare Scatiu în roman, pe atât de reală era cariera politică a modelului său. Simionescu-Râmniceanu a fost, la rândul lui, membru al Parlamentului, iar întoarcerile lui la conacul de la Bonțești erau, potrivit localnicilor, întâmpinate cu fanfară în sat. Zamfirescu însuși a avut o carieră politică la fel de consistentă: deputat și apoi senator de Putna, a fost ministru al Afacerilor Străine în guvernul condus de Alexandru Averescu, între martie și iunie 1920, iar între 1918 și 1920 a ocupat funcția de președinte al Camerei Deputaților. Toate acestea au venit după o lungă carieră diplomatică, care îl purtase prin mai multe capitale europene.

Această carieră, pe care Dan Nichita a detaliat-o pe larg, a fost cea care i-a marcat cu adevărat viața: intrat prin concurs la Ministerul Afacerilor Străine în 1885, Duiliu Zamfirescu a fost trimis, trei ani mai târziu, ca secretar al Legației României la Roma, funcție pe care a exercitat-o, cu întreruperi și transferuri la Atena și Bruxelles, timp de aproape două decenii. La Roma s-a căsătorit cu Henriette Allievi, fiica unui senator și bancher italian, și tot acolo a scris cea mai mare parte din romanele ciclului «Comăneștenii», inclusiv „Tănase Scatiu”. Abia în 1906 a revenit definitiv în țară, ca secretar general al Ministerului de Externe și membru al Comisiei Europene a Dunării. Din acel moment, s-a dedicat tot mai mult administrării propriilor domenii și viilor de la Odobești, ajungând să accepte chiar președinția unui sindicat al podgorenilor din zonă.

Silvia Vrînceanu a adus în discuție un unghi mai puțin prezent până acum în acest episod: viața elitelor vrâncene din perspectivă feminină. Ea ne-a vorbit despre rolul femeilor din familiile de boieri și de arendași în administrarea directă a domeniilor – un rol adesea invizibil în arhivele oficiale, scrise aproape exclusiv din perspectiva bărbaților, dar vizibil în corespondența privată și în memoria orală a familiilor. Potrivit relatării ei, una dintre surorile lui Duiliu Zamfirescu s-ar fi ocupat efectiv de administrarea viilor familiei, de la Odobești și Faraoanele, într-o perioadă în care Duiliu însuși era plecat ani la rând în misiuni diplomatice la Roma, Atena și Bruxelles. Detaliul schimbă imaginea convențională a „boierului absent” din epocă. În spatele unor astfel de proprietăți se afla adesea și munca discretă a femeilor din familie – soții, surori, mame –, care asigurau continuitatea gospodăriei în perioadele în care bărbații erau plecați în Parlament, la minister sau în diplomație.

Tot femeile au avut un rol important în construirea unei vieți culturale dinamice în Focșaniul de la sfârșitul secolului al XIX-lea. De la serate mondene la baluri de binefacere, de la înființarea de teatre și alte așezăminte culturale, până la organizarea unor concerte cu muzicieni celebri din Europa acelor ani, femeile de la sfârșitul secolului al XIX-lea semănau mai mult cu Sașa Comăneșteanu, cu o energie debordantă, decât cu Tincuța Murguleț, devenită Scatiu, victimă a unei căsătorii neinspirate și nefericite.

Ion Mincu, considerat fondatorul curentului arhitectural național românesc, a fost și inginerul-șef al orașului Focșani în anii 1870 – iar casa lui natală din oraș a fost demolată, la rândul ei, în timpul sistematizării comuniste de după cutremurul din 1977. Tema conacului dispărut, centrală la Bonțești, se repetă astfel și în centrul Focșaniului, cu alt personaj și alt tip de clădire. Din aceste discuții s-a conturat o imagine mai completă despre lumea rurală vrânceană a secolului al XIX-lea – relațiile dintre boierii de origine mai veche și cei îmbogățiți recent, structura economică a moșiilor din zonă, felul în care funcționa o gospodărie boierească de mărimea celei de la Bonțești – dar și despre efortul, foarte concret și actual, al unor oameni din Focșani de a păstra vie legătura orașului cu scriitorii lui. Fundația „Povestind Focșaniul” lucrează, în esență, pe terenul pe care-l explorează și acest documentar: granița dintre document și legendă și modul în care o comunitate alege ce poveste să transmită mai departe.

Merită spus limpede unde se termină documentul și unde începe memoria: romanul lui Zamfirescu așază Ciulnița, moșia din ficțiune, undeva spre Bărăgan, pe malul Ialomiței, nu în Vrancea. Scriitorul a împrumutat oameni și situații reale din lumea vrânceană pe care o cunoștea din familie și le-a mutat, narativ, în altă geografie – un gest obișnuit pentru romanul realist de secol XIX, care rareori transcrie literal locul, dar aproape întotdeauna transcrie tipul uman și mecanismul social. Identificarea lui Tănase Scatiu cu Simionescu-Râmniceanu ține, așadar, de biografia autorului și de memoria orală a satului/orașului, mult mai puțin de harta romanului – o distincție pe care am ținut s-o marcăm și în montaj, tocmai pentru ca imaginile de la Bonțești să nu sugereze o coincidență geografică pe care textul n-o susține.

Discuția cu Oana-Raluca Boian, managerul Bibliotecii Județene Vrancea „Duiliu Zamfirescu”, a adus și perspectiva instituției asupra acestei întâlniri dintre document și legendă. Biblioteca păstrează un fond important de documente legate atât de familia Zamfirescu, cât și de societatea vrânceană a secolului al XIX-lea – acte de proprietate, corespondență, fotografii vechi – și lucrează la digitalizarea lor și la punerea acestora la dispoziția publicului, dincolo de cercul cercetătorilor.

Membrii fundației „Povestind Focșaniul”, la rândul lor, desfășoară de câțiva ani un program de recuperare a memoriei orale a orașului, prin interviuri cu localnici în vârstă și prin publicarea, pe canale proprii, a unor povești legate de străzi, clădiri și familii vechi ale Focșaniului. Munca aceasta, discretă și rareori spectaculoasă, face posibilă, câteva generații mai târziu, reconstituirea unui episod ca acesta – fără arhive păstrate și fără oameni dispuși să adune poveștile risipite, un documentar ca al nostru n-ar avea de unde să pornească.

În vizita la Faraoanele, în comuna Vârtescoiu, la casa lui Duiliu Zamfirescu am beneficiat de ghidajului directorului Muzeului Vrancei, Romeo Valentin Muscă. Casa, ridicată în jurul anului 1900, într-un stil aproape renascentist, cu terasă mare, saloane, atelier de pictură și o bibliotecă de aproape 2.000 de volume, a fost locul în care Zamfirescu și-a crescut copiii după retragerea din diplomație. Casa, ridicată în jurul anului 1900, într-un stil aproape renascentist, cu terasă mare, saloane, atelier de pictură și o bibliotecă de aproape 2.000 de volume, a fost locul în care Zamfirescu și-a crescut copiii după retragerea din diplomație.

Am găsit-o într-o stare de degradare aproape totală. Soarta ei a fost aproape identică cu a conacului de la Bonțești: naționalizată după instaurarea regimului comunist, a devenit sediu de fermă viticolă, iar IAS-ul a ridicat, în apropiere, dormitoare pentru muncitorii zilieri, care, în timp, au contribuit și ei la degradarea clădirii. După 1990, procesul de retrocedare a durat decenii. Casa a rămas în paragină ani la rând, folosită uneori de persoane fără adăpost, jefuită de uși, ferestre și podele.

Spre deosebire de conacul de la Bonțești, demolat definitiv în 2013, casa de la Faraoanele a avut parte de o a doua șansă: moștenitorii au donat-o Consiliului Județean Vrancea, care intenționează s-o transforme în casă memorială, cu documentația pentru statutul de monument istoric în lucru și finanțare europeană vizată pentru restaurare.

Ceea ce am găsit, dincolo de raportul uneori tensionat dintre document și legendă, a fost un sat obișnuit cu propria lui poveste. Nici Faraoanele, nici Bonțeștiul nu trăiesc într-o formă de muzeu al literaturii – oamenii de acolo lucrează pământul, cresc animale, își văd de gospodării exact ca în orice alt sat din zonă –, dar numele de străzi, fotografiile și amintirile păstrate din generație în generație arată o comunitate care nu a lăsat povestea să se piardă complet, chiar dacă nici n-a transformat-o într-o resursă turistică sistematică, așa cum s-a întâmplat, de pildă, cu podgoriile din Odobești. Diferența de destin merită subliniată: locul care a devenit decor literar a ajuns astăzi produs turistic, în timp ce locul pe care memoria locală îl leagă direct de literatura lui Zamfirescu a rămas, deocamdată, doar amintire.

III. Iași și Medeleni sau cine mai poartă povestea mai departe

Din Vrancea, drumul echipei s-a mutat spre nordul Moldovei, spre Iași și spre satul care a dat titlul trilogiei sale celei mai cunoscute. Aici, relația dintre text și viață devine mai complicată. Ionel Teodoreanu însuși a respins, în „Cum am scris «Medelenii»”, interpretarea trilogiei ca autobiografie a propriei copilării, iar Medeleniul romanului rămâne un loc ficțional, fără să poată fi identificat cu un loc real anume.

Pentru acest episod am discutat și cu Antonio Patraș, profesor universitar, critic și istoric literar la Iași, care a analizat în repetate rânduri opera și viața lui Ionel Teodoreanu, mai ales din perspectiva memorialisticii și a legăturilor scriitorului cu elitele culturale interbelice. Patraș îl plasează pe Teodoreanu printre „literatorii pursânge” crescuți la umbra curentului poporanist și a revistei „Viața Românească”, alături de Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu sau Cezar Petrescu. De aici vine, spune el, și o parte din tonul pastoral al trilogiei, dar și legătura ei cu Iașul.

A vorbit și despre destinele încrucișate ale marilor familii interbelice legate de Teodoreanu. Scriitorul și soția sa, Ștefana Velisar-Teodoreanu, au fost nașii de cununie ai lui Dinu și Cornelia Pillat. Corespondența și jurnalele păstrează urme ale vieții de familie, de la relația cu soția sa până la rețeaua mai largă de rude și prieteni din lumea literară ieșeană. Tot el ne-a semnalat cartea lui Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, „Teodoreanu reloaded”, de unde vine și anecdota cu Ibrăileanu pe care o povestim mai jos.

Patraș vorbește despre memorie ca despre locul din care pornește literatura lui Teodoreanu: „memoria este solul din care crește literatura și arta”. La Iași, am întâlnit această memorie în biblioteci, în case memoriale, în arhive, dar și în felul în care oamenii vorbesc încă despre scriitor. Patraș este implicat și în păstrarea acestei moșteniri, prin Concursul Național Transcurricular de Lectură și Interpretare „Ionel Teodoreanu”.

Există o anecdotă povestită chiar de Teodoreanu care spune ceva despre felul în care s-a născut numele. Întrebat într-o vară de Garabet Ibrăileanu ce planuri are, tânărul Teodoreanu îi răspunde că se duce „la Medeleni”, spunând, de fapt, că va scrie volumul programat. Ibrăileanu, crezând că e vorba despre un loc real, îl întreabă unde se află. Proiectul literar al „Medelenilor” exista deja în mintea scriitorului înainte ca trilogia să capete forma romanului. Nuvela de la care a pornit avea să devină mai târziu un capitol din al doilea volum, „Drumuri”.

Mitchievici și Stanomir vorbesc despre „medelenism”, o lume a copilăriei și a vacanței construită sub semnul pierderii ei inevitabile.

Drumul de la Focșani la Iași ține câteva ore bune, tot sub aceeași secetă care ne însoțise încă din prima zi. În mașină am discutat despre cele trei cărți și despre ce aduce fiecare seriei „Locuri de poveste”. O dramă de gelozie petrecută într-o podgorie, povestea unui boier parvenit și o trilogie despre copilărie au, în spatele lor, lumi diferite ale Moldovei de dinainte de comunism. În primul caz, orașul și vilegiatura ajung în provincie. În al doilea, boierimea de moșie trece printr-o schimbare de statut. În „La Medeleni”, lumea copilăriei boierești este surprinsă înainte de reforma agrară și, mai târziu, de naționalizare.

„La Medeleni” este, dintre cele trei cărți, cea mai legată de copilărie și de pierderea ei. Dănuț, Olguța și Monica trăiesc vara unei lumi care pare nesfârșită și despre care cititorul de astăzi știe că nu mai putea dura. Cartea a fost citită de generații întregi de copii. La vârsta aceea, distanța dintre un nume dintr-un roman și un loc de pe hartă este mult mai mică decât pentru un adult. Așa se explică și confuzia care a apărut în jurul Medeleniului real.

Iașul a fost, pentru echipa noastră, locul în care această poveste a început să capete din nou contur. Orașul este unul dintre marile centre istorice ale culturii române. Universitatea, instituțiile culturale, casele memoriale și muzeele păstrează încă urmele orașului literar de acum un secol.

Am plecat spre Iași și spre Medeleni fără să căutăm moșia „adevărată” a romanului. Teodoreanu însuși respinsese această identificare în „Cum am scris «Medelenii»”. Ne interesa mai degrabă să vedem ce se întâmplă cu un nume de loc după ce intră într-o carte citită de generații întregi.

La începutul secolului XX, Iașul păstra încă memoria statutului de fostă capitală a Moldovei, în timp ce își construia o nouă identitate prin universitate, viața literară și burghezia culturală. În oraș au rămas case și instituții care duc mai departe fragmente din această lume.

La „Muzeul Municipal” din Iași am văzut interioare și obiecte din casele boierești și am discutat cu muzeografii despre felul în care trăiau familiile din epocă. La „Casa Muzeelor” am vizitat expoziția permanentă a Muzeului Literaturii Române, transferată aici în 2021 din Casa Pogor, dar și expoziția Muzeului Pogromului de la Iași. Clădirea are și o istorie literară proprie: între 1920 și 1934, aici s-au desfășurat ședințele de redacție ale revistei „Viața Românească”, iar în revistă au apărut, înaintea publicării în volum, fragmente din trilogia lui Teodoreanu. Lăcrămioara Agrigoroaiei, muzeograf specializat în istoria revistei și a cercului ei, ne-a vorbit despre Teodoreanu, Ibrăileanu și lumea literară din jurul „Vieții Românești”.

Tot doamna Agrigoroaiei ne-a condus la Hermeziu, unde am vizitat Casa Memorială „Constantin Negruzzi”. O casă memorială rurală depinde, până la urmă, și de oamenii care se ocupă de ea, de cei care păstrează obiectele și spun povestea mai departe.

Ne-am întors în Iași pentru a vizita Casa Memorială „Otilia Cazimir”, vecină, pe fosta stradă Zlataust, cu casa bunicilor paterni ai lui Ionel Teodoreanu. Casa bunicilor a fost demolată în jurul anului 2010. Au rămas câteva anexe, aflate astăzi în proprietate privată. Casa Otiliei Cazimir este astfel unul dintre puținele repere arhitecturale rămase din vecinătatea pe care Teodoreanu a evocat-o în „Ulița copilăriei”, „Casa bunicilor” și „Fata din Zlataust”.

Am ajuns, în cele din urmă, la Medeleni, satul de pe malul Prutului, așezat chiar lângă granița cu Republica Moldova. Partea românească, cu biserica veche și cu vechiul conac, este locuită astăzi de oameni pentru care Medeleni înseamnă, înainte de toate, satul lor. Romanul vine după aceea. Sau nu vine. Legătura cu literatura lui Teodoreanu există mai ales ca memorie culturală și ca nume, în timp ce identificarea satului cu moșia din roman rămâne imposibil de susținut documentar.

Înainte de a ajunge la Medeleni, echipa a obținut aprobarea Poliției de Frontieră pentru a filma în satul aflat la marginea Prutului. Râul formează aici frontiera dintre România și Republica Moldova, așa că am fost însoțiți de o patrulă formată din trei agenți, foarte amabili și binevoitori.

Partea românească a Medeleniului păstrează biserica veche și vechiul conac. Restul istoriei locului s-a schimbat radical în ultimele decenii. Frontiera trasată după 1940 a separat comunități și a modificat relația satului cu teritoriul de dincolo de Prut.

Puținii localnici întâlniți vorbesc despre această graniță cu o naturalețe care surprinde un vizitator venit din altă parte a țării. Pentru ei, ea este o condiție permanentă a vieții de zi cu zi. Noi am venit acolo pentru o poveste literară.

Am filmat biserica nouă în lumina de după-amiază, cu vechiul conac în plan îndepărtat. O construcție veche și tristă, reparată acum doar cât să poată rezista în continuare ploilor și iernilor. Conac? Pentru oamenii satului, clădirea este mai ales fosta școală. Acolo au învățat generații întregi de copii, iar memoria acestui rol este mai puternică decât cea a vechii destinații boierești.

Teodoreanu? A, da. Așa se numesc acum două dintre ulițele mari ale satului: una Ionel Teodoreanu, cealaltă Păstorel Teodoreanu. Ambele pornesc de la intrarea în sat și se depărtează treptat una de alta, evocând, parcă, destinul celor doi frați scriitori. Cel puțin o asemănare există.

Privind satul, întrebarea dacă acesta este sau nu Medeleniul lui Teodoreanu a început să pară mai puțin importantă. Numele există pe hartă și există în carte. Oamenii din sat trăiesc cu această coincidență. Iar pentru edilii comunei Golăiești, din care Medeleniul face parte, numele lui Ionel Teodoreanu reprezintă un veritabil capital simbolic pentru satul dintre Jijia și Prut.

La Medeleni, romanul a ajuns astfel să facă parte din povestea locului, chiar dacă locul nu poate fi identificat cu moșia din carte. Teodoreanu a respins asemenea echivalențe. Satul nu are nevoie să demonstreze că este „adevăratul” Medeleni. Are deja numele și istoria lui.

Am părăsit Iașul și satul de pe Prut cu o senzație diferită de cea lăsată de Vrancea. La Odobești și la Bonțești am urmărit ce s-a păstrat material dintr-o lume dispărută: o cramă, un nume de stradă, un cavou. La Medeleni, numele romanului a rămas alături de numele satului și a intrat, în timp, în felul în care locul este povestit de oamenii lui.

Uneori literatura rămâne legată de un loc prin documente și clădiri. Alteori îi rămâne printr-un ecou. La Medeleni, ecoul a fost suficient pentru ca povestea să continue.

Ce leagă cele trei drumuri

Cele trei romane vin din registre foarte diferite: drama psihologică a lui Camil Petrescu, cronica socială a lui Duiliu Zamfirescu, romanul despre copilărie al lui Ionel Teodoreanu. După ce am trecut prin cele trei locuri, însă, diferențele dintre ele au început să conteze mai puțin decât felul în care fiecare a rămas în prezent.

La Odobești, podgoria și-a păstrat funcția economică, iar în jurul vinului a apărut o întreagă industrie a experienței: crame, degustări, cazare, mese, tururi. La Bonțești, conacul nu mai există. Au rămas numele unei străzi, câteva mărturii și memoria unor oameni care încă mai știu unde a fost casa lui Simionescu-Râmniceanu. La Medeleni, lucrurile sunt și mai complicate. Satul nu poate fi identificat cu moșia din roman, iar Teodoreanu însuși a respins această identificare. Cu toate acestea, numele satului și numele romanului au ajuns să trăiască împreună.

În toate cele trei locuri am întâlnit oameni care țin povestea în circulație. La Odobești, producătorii de vin vorbesc despre istoria podgoriei în timp ce își prezintă cramele și vinurile. La Focșani, biblioteca și fundația locală adună documente, fotografii și mărturii despre familiile și personajele care au trecut prin istoria orașului. La Iași și în satele din jur, muzeografii, arhiviștii și cei care administrează case memoriale păstrează manuscrise, obiecte și povești care altfel s-ar pierde.

O parte din această muncă se vede. Cea mai mare parte, probabil, nu. Un manuscris trebuie catalogat și conservat. O fotografie trebuie identificată. O poveste auzită de la un bătrân trebuie înregistrată înainte să dispară odată cu el. O casă trebuie întreținută și deschisă publicului. Iar uneori trebuie doar să existe cineva care să știe unde a fost un conac care nu mai există.

Cele trei drumuri ne-au dus astfel spre trei feluri diferite de a păstra un loc literar.

La Odobești, vinul și trecutul podgoriei au devenit resurse pentru prezent. La Bonțești, povestea a supraviețuit mai ales prin oameni și prin memoria satului. La Medeleni, numele unui loc real și numele unei cărți au ajuns să se susțină reciproc, fără ca cele două să fie identice.

Poate că aici se află și una dintre surprizele acestui drum. Plecaserăm să căutăm locurile din romane și am găsit, de fiecare dată, altceva. La Odobești am găsit un loc care s-a schimbat și a continuat să producă vin. La Bonțești am găsit un loc dispărut, despre care oamenii încă vorbesc. La Medeleni am găsit un nume care, intrat într-o carte, a căpătat o a doua viață.

În cele din urmă, literatura nu are nevoie ca locurile ei să rămână intacte pentru a supraviețui. Uneori supraviețuiește o clădire, alteori un document, un nume sau o poveste spusă din nou. Iar când acestea dispar, poate rămâne pentru o vreme memoria celui care le-a cunoscut.

Pentru „Locuri de poveste – Geografia romanelor românești”, acesta a fost, poate, cel mai interesant lucru pe care l-am descoperit: că literatura lasă urme în locuri care nu-i aparțin în întregime și că, odată ajunsă în memoria oamenilor, povestea își poate continua viața mult după ce lumea care a făcut-o posibilă a dispărut.

„Locuri de poveste – Geografia romanelor românești” este un proiect al Revistei Cultura, cofinanțat de AFCN: zece documentare prin zece județe, pe urmele unor scriitori ale căror romane surprind transformări importante ale României, de la Ioan Slavici la Radna și Lipova până la Geo Bogza la Buștenari.

---

Locuri de poveste este un proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Mențiune AFCN: „Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”

---