Reeditarea volumelor de proză scurtă ale lui Augustin Buzura

Editura Muzeului Literaturii Române a realizat publicarea volumelor de proză scurtă ale lui Augustin Buzura. După integrala romanelor, care a apărut la RAO în ediții definitive în timpul vieții autorului, întreaga operă a lui Augustin Buzura este acum disponibilă în „ediții definitive”, revăzute și completate cu un aparat critic. Atât seria de la RAO, cât și volumele de la EMLR sunt îngrijite de Angela Martin.

Scurtă călătorie în timp

Augustin Buzura este cunoscut mai ales sau aproape exclusiv ca romancier. Proza scurtă a reprezentat un sandbox, un teren de încercare, pentru romanele de mai târziu. Cele două volume de nuvele și povestiri – „Capul Bunei Speranțe” și „De ce zboară vulturul?” – au apărut la începutul carierei, în anii 1960, pe când medicul Buzura nu făcuse pasul decisiv de a-și abandona cariera și de a se dedica uneia literare. Ambele volume au avut o primire critică favorabilă și au stabilit baza de pe care Augustin Buzura a putut publica, ulterior, romane care spărgeau tiparele literaturii politizate din comunism și care l-au propulsat, în anii 1980, la statutul de cel mai citit scriitor român.

După publicarea primului roman, „Absenții”, Augustin Buzura nu avea să se întoarcă la genurile scurte. Totuși, deși mai puțin cunoscute și circulate, acest volume de tinerețe rămân valoroase pentru istoria literară. Ele configurează teme care vor reveni în opera amplă a scriitorului ardelean, în romanele care i-au adus consacrarea. Cele două volume de proză scurtă reprezintă operele de debut ale lui Augustin Buzura și conțin germenii tematici și stilistici care vor fi dezvoltați ulterior în romanele sale.

Blue-print pentru romane

„Capul Bunei Speranțe”, apărut inițial în 1963, este primul volum apărut sub semnătura lui Buzura. Narațiunile sunt axate pe mediul rural ardelean, dar într-o formulă novatoare prin perspectivă. Apar, lucru mai puțin obișnuit în proza rurală românească și destul de non-conformist în acea epocă a „fericirii” propagandistice, personaje alienate și în conflict cu societatea. Încă nu se simte marele suflu al autorului, iar unele proze alunecă pe ideologia propagată ofensiv și pretutindeni, dar sunt schițate totuși semnele ieșirii din paradigmă. Adevărul (în raport cu diverse spețe de fals), integritatea morală, conștiința individuală apăsătoare, primesc un prim blue-print.

Trei ani mai târziu, „De ce zboară vulturul” continuă explorarea temelor morale și adâncește analitica personajelor. Monologul interior, recursiv, aglutinant, schițat în prozele din acest volum, va deveni, în romane, un brand Buzura. Conflictul dintre aspirațiile individuale și rigiditatea sistemului social îl conturau ca autor nu-prea-comod.

Istoria literară ca parte a istoriei

Cele două volume de proză scurtă sunt, cum se spune, datate. Buna lor receptare presupune o bună cunoaștere a mediului politic și social din anii 1960. Epoca dejist-stalinistă trecuse, regimul politic încerca să fie mai puțin criminal, dar fără a-și asuma nimic din teroarea deceniului precedent. Dimpotrivă, încerca să tragă toate beneficiile din aceasta, respectiv din teama generalizată care se instaurase în societate. Voci ca a lui Buzura, care trecea prin filtrul moral întreaga evoluție socială, de pe pozițiile general-umaniste pe care și le asumase marxismul teoretic, puteau fi cel mult tolerate de către marxismul practic, a cărui construcție și consolidare se putea face doar prin abuz și intimidare.

Deși unele sunt la nivel de nuanță, sesizabile doar celor care cunosc diapazonul epocii, temele constante ale romanelor de mai târziu sunt schițate în cele două volume de proză scurtă: conflictul dintre individ și societate, căutarea adevărului într-o lume dominată de compromisuri, problematica etică, reziliența, presiunile sociale și politice zdrobitoare. Personajele ce rezultă sunt intelectuali inadaptați sau marginalizați, figuri cu conștiință acută și dureroasă, personaje aflate în căutarea unei identități tot mai puțin posibilă într-o lume nu doar abuzivă, ci și inconstantă, în care „ortodoxia” comunistă de ieri putea deveni brusc deviaționism.

Opera și omul

Romanele ulterioare precum „Absenții” (1970), „Fețele tăcerii” (1974), „Orgolii” (1977) și „Refugii” (1984) dezvoltă și aprofundează asemenea caracteristici, transformând nuvelistica incipientă într-o proză amplă, cu dimensiuni sociale și politice mult mai explicite, dar păstrând nucleul tematic al rezistenței morale și căutării autenticității. În acest context cele două volume de proză scurtă, reeditate de MNLR, se adresează cunoscătorilor de istorie și cunoscătorilor de istorie literară. Nu în ultimul rând, ele oferă un context util în înțelegerea autorului Augustin Buzura, în condițiile în care, pe lângă exegeze ale operei, apar și lucrări care reconstituie viața personală a acestui autor reprezentativ pentru ultima jumătate de secol a literaturii române.